Skip to main content

Full text of "Sfantul Simeon Noul Teolog - Imnurile (imnele) iubirii dumnezeiesti"

See other formats


Sfântul Simeon Noul Teolog 
Imnurile iubirii dumnezeieşti. 



Imnul 1 (Z. 27) 

Despre luminarea dumnezeiască şi lumina Sfântului Duh; şi că 
Dumnezeu este singurul loc în care, după moarte, toţi sfinţii îşi gă- 
sesc odihna; şi că cel ce cade în afara lui Dumnezeu nu va găsi în alt 
loc odihna în viaţa viitoare. 

Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine? 

Cuvântul nu o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă nu o poate 
scrie spre lauda şi spre slava Celui ce este peste toate, a Celui ce este 
mai presus de orice laudă şi orice cuvânt. 

Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul, sunt negră- 
ite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie să primească laudă sau 
slavă de la noi, Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora? 

Fiindcă nu va dobândi slava de la noi Cel ce are slavă, precum 
nici nu va primi strălucire sau se va împărtăşi de lumină, soarele vă- 
zut de noi în lumină. 

El luminează, nu e luminat; se arată luminând, nu primeşte lu- 
mină. 

Căci are ceea ce a primit, de la început, de la Creator. 

Dacă deci făcând soarele, Dumnezeu, Creatorul tuturor, 1-a făcut 
fără vreo trebuinţă, ca să răspândească lumina îmbelşugată şi să nu 
aibă nevoie nicidecum de altul mai mare, cum ar primi slavă de la 
mine, umilitul? 

Căci e cu totul fără lipsuri Ziditorul soarelui, care umple de toa- 
te bunătăţile, având puterea într-un semn şi într-o hotărâre. 

De aceea limba mea nu are cuvinte şi mintea mea priveşte cele 
săvârşite, dar nu le explică; le vede şi voieşte să le spună, dar nu gă- 
seşte cuvânt. 

Căci cela ce priveşte ceea ce e nevăzut şi cu totul fără formă şi 
simplu, cu totul necompus, nesfârşit în mărime şi nu vede nici început 
şi nu observă nici sfârşit şi nu cunoaşte nici mijloc; cum ar spune ce 
vede? 

Socotesc că vede totul într-o unitate. 

Dar nu, desigur, prin fiinţă ci prin participare. 

1 



Căci te aprinzi de la foc şi iei focul întreg, dar Acela rămâne ne- 
împărţit, neîmpuţinat în ceea ce era. 

Ceea ce se împărtăşeşte de focul material, se desparte de el şi 
trece în multe sfeşnice, dar Acela fiind foc duhovnicesc, e de neîm- 
părţit şi cu totul de neseparat şi de netăiat. 

Căci împărtăşindu-Se, nu Se împarte, ci rămâne neîmpărţit şi Se 
află în mine, răsare în mine, dinăuntrul nevrednicei mele inimi, ca 
soarele, sau ca discul soarelui, arătându-Se în formă de sferă, în chip 
luminos, căci e ca o flacără. 

Nu ştiu - precum s-a spus - ce să zic despre ea şi aş voi să tac, 
dacă aş putea. 

Dar minunea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide gura 
murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu. 

Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit acum în inima întunecată, Cel ce 
mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut, Cel ce m-ai 
făcut ucenic şi fiu al apostolului, pe mine, pe care mă avea înainte 
cumplitul balaur şi ucigător de oameni ca lucrător şi slujitor a toată 
fărădelegea, Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit în iad, iar 
pe urmă ai luminat şi sufletul meu întunecat şi mi-ai dăruit ziua cea 
neînserată - lucru greu de crezut celor nepăsători şi leneşi ca mine - 
Cel ce ai umplut sărăcia mea de toate bunătăţile, Tu însuţi mi-ai dăru- 
it cuvânt şi mi-ai dat vorbe, ca să istorisesc tuturor minunile Tale, pe 
care le faci şi cu noi, robii Tăi. 

Aceasta pentru ca cei ce dorm cu lenevie în întuneric şi spun: e 
cu neputinţă să se mântuiască păcătoşii şi să fie miluiţi ca Petru şi ca 
ceilalţi apostoli, sfinţi, cuvioşi, drepţi, să cunoască şi să înveţe că 
acesta a fost, este şi va fi un lucru uşor pentru bunătatea Ta. 

Şi cei cărora li se pare că Te au pe Tine, Lumina întregii lumi 
(Ioan, VIII, 12), dar spun că nu Te văd, că nu petrec în lumină, că nu 
sunt luminaţi, că nu Te văd mereu, Mântuitorule, să afle că nu i-ai 
luminat pe ei în cugetare, nici nu Te-ai sălăşluit în inima lor murdară 
şi că se bucură degeaba cu nădejdi deşarte socotind că vor vedea lu- 
mina Ta după moarte. 

Căci arvuna, pecetea s-a dat sigur de aici, Mântuitorule, oilor 
de-a dreapta. 

Căci dacă moartea îi aduce fiecăruia o închidere şi după sfârşit 
nimeni nu mai poate face, fără îndoială fiecare va fi cum s-a aflat. 

Aceasta mă înspăimântă, Stăpâne, aceasta mă face să tremur, 
aceasta usucă simţurile mele fiindcă aşa cum murind şi mutându-se 

2 



cineva acolo fiind orb, nu va mai vedea acest soare în mod sensibil, 
deşi înviind va primi lumina ochilor, aşa nici cel ce are mintea oarbă 
când moare, nu Te va mai vedea pe Tine, Soarele spiritual, Dumneze- 
ul meu. 

Ci ieşind din întuneric, va merge în întuneric şi în veci va fi 
despărţit de Tine. 

Nimeni dintre cei ce cred în Tine, Stăpâne, sau din cei botezaţi 
în numele Tău, nu va suporta această mare şi înfricoşătoare povară a 
despărţirii de Tine, Milostive. 

Căci cumplit chin este acesta, cumplită, de nerăbdat, este sufe- 
rinţa veşnică. 

Căci ce e atât de rea ca despărţirea de Tine, Mântuitorule? 

Ce e mai dureros ca despărţirea de viaţă, ca lipsirea de toate bu- 
nurile? 

Căci despărţirea de Tine e lipsirea de tot binele. 

Fiindcă nu cum sunt cele de acum de pe pământ vor fi şi atunci. 

Pentru că acum cei ce nu Te cunosc pe Tine, se desfată trupeşte 
şi se bucură sărind ca animalele având cele ce li le-ai dat spre plăce- 
rea vieţii. 

Şi nevăzând decât acestea, socotesc că aşa va fi şi după ieşirea 
sufletului, după plecarea din această viaţă. 

Dar vorbesc greşit şi cugetă rău cei ce spun că vor fi într-o oare- 
care odihnă, dar nu cu Tine şi-şi pregătesc ei înşişi un loc - o, ce ne- 
bunie! - care nu va fi părtaş nici de lumină, dar nici de întuneric, în 
afara împărăţiei, dar şi a gheenei, departe şi de cămara Mirelui, dar şi 
de focul judecăţii, în care doresc să ajungă şi cei ticăloşi. 

Şi spun că n-au nevoie de slava Ta cea veşnică, sau de împărăţia 
cerurilor, ci să fie în odihnă. 

Vai de întunecimea lor, vai de neştiinţa lor! 

Vai de mizeria lor şi de nădejdile lor deşarte! 

Nicăieri nu s-a scris aceasta, căci nu va fi aceasta. 

Ci vor fi în lumina bunătăţilor cei ce au făcut cele dumnezeieşti 
şi în întunericul pedepselor lucrătorii celor rele. 

Iar la mijloc e prăpastia înfricoşătoare care desparte pe unii de 
alţii, precum Tu însuţi ai învăţat, Cel ce le-ai pregătit acestea (Luca, 
XVI, 26). 

Căci pentru omul ce cade la mijloc, aceasta va fi mai rău decât 
orice chin înfricoşător şi pedeapsă. 



El se va rostogoli în chip nenorocit şi va fi dus în prăpastia chi- 
nurilor şi în haosul pierzaniei, peste care e greu să păşească toţi cei ce 
se află în chinuri, care voiesc să treacă în pământul celor drepţi. 

Ei preferă să fie prefăcuţi în cenuşă de focul cel cumplit, decât 
să se arunce în abisul înfricoşător. 

Deci cei ce doresc să ajungă acolo după moarte, sunt vrednici de 
multe lacrimi şi de mult plâns, pentru că sunt cu totul nesimţitori ca 
animalele neraţionale. 

Ei îşi doresc blestemul lor şi se amăgesc pe ei înşişi, căci Tu eşti 
împărăţia cerurilor, Tu eşti Pământul celor blânzi, Hristoase (Matei, 
V, 5), Tu eşti Verdeaţa raiului, Tu eşti Ospăţul dumnezeiesc, Tu eşti 
Cămara de nuntă negrăită, Tu eşti Masa tuturor, Tu eşti Pâinea vieţii 
(Ioan, VI, 35), Tu eşti Băutura cea mai nouă. 

Tu eşti Paharul apei şi Apa vieţii (Apoc. XXI, 6), Tu eşti Sfeş- 
nicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi. 

Tu eşti Veşmântul şi Cununa şi Cel ce împarte cununi, Tu eşti 
Bucuria şi Odihna, Tu, Desfătarea şi Slava. 

Tu eşti Veselia şi Plăcerea. 

Şi harul Tău va lumina ca soarele, Dumnezeul meu. 

Căci el e harul Duhului Sfânt în toţi sfinţii. 

Şi vei lumina Soare neapropiat în mijlocul lor. 

Şi toţi se vor lumina pe măsura credinţei, faptelor, nădejdii şi 
iubirii, curăţirii şi luminării din Duhul Tău, Dumnezeule, singurul 
îndelung răbdător şi judecător al tuturor. 

Locaşurile şi locurile lor vor fi socotite diferite (Ioan, XIV, 2); 
măsurile strălucirii, ale iubirii, ale vederii Tale, mărimea slavei, des- 
fătarea şi arătarea vor deosebi casele şi locaşurile lor. 

Minunatele corturi deosebite şi multele case, veşmintele multor 
demnităţi şi coroanele foarte deosebite, pietrele şi mărgăritarele şi 
florile neveştejite cu chipuri minunate, paturile şi aşternuturile, mese- 
le şi tronurile şi tot ce pricinuieşte o desfătare prea dulce erau şi sunt 
una cu a Te vedea pe Tine singur. 

Deci cei ce, precum s-a zis, nu văd lumina Ta, nu sunt nici vă- 
zuţi de Tine, ci sunt despărţiţi de vederea prea bună a Ta, sunt lipsiţi 
de bunătăţi. 

Dar atunci unde vor afla odihna, unde vor afla un loc fără dure- 
re, în care să locuiască, o dată ce nu s-au făcut drepţi? 

Căci numai „drepţii vor locui în fata Ta" (Psalmi, CXXXIX, 
13). 

4 



Fiindcă şi Tu ai luat chip în inima lor dreaptă (Galateni, IV, 19), 
vor locui cu chipul Tău în Tine, Hristoase al meu. 

O, minune! 

O, dar minunat al bunătăţii Tale prin care se fac oamenii în chi- 
pul lui Dumnezeu şi ia chip în ei Cel neîncăput în toţi, Dumnezeul 
neschimbător, imuabil prin fire, Cel ce voieşte să locuiască în toţi 
drepţii, ca să aibă fiecare înăuntru pe împăratul întreg şi împărăţia 
însăşi şi cele ale împărăţiei. 

Şi să lumineze cum a luminat Dumnezeul meu înviind, mai mult 
decât razele soarelui acesta văzut. 

Prin aceasta vor sta lângă Cel ce i-a slăvit pe ei şi vor rămâne 
uimiţi de îmbelşugarea slavei şi într-o neîncetată creştere a strălucirii 
dumnezeieşti. 

Căci nu va fi sfârşit al înaintării lor în veci. 

Pentru că stabilitatea creşterii spre ţinta fără sfârşit va consta în 
cuprinderea necuprinsului şi îi va sătura Cel de care nu se poate ni- 
meni sătura. 

Plinătatea lui şi slava luminii va consta în înaintarea într-un abis 
şi într-un început fără sfârşit. 

Şi precum având pe Hristos ca Cel ce a luat chip înăuntrul lor, îi 
stau alături Celui ce luminează în mod neapropiat, aşa sfârşitul se face 
în ei începutul slavei şi - ca să-ţi fac ideea mai clară - în sfârşit vor 
avea începutul şi în început sfârşitul. 

înţelege prin aceasta supraplinătatea care nu mai are nevoie de 
adaos. 

Dar la sfârşitul a ceea ce-i fără sfârşit nu ajung cei ce aleargă. 

Căci dacă va trece acest cer văzut şi pământul şi toate cele de pe 
pământ, gândeşte -te la ceea ce am spus, se va arăta locul, unde vei 
afla sfârşitul (desăvârşitul). 

Nu vorbesc de cel corporal, ci prin minte vei putea înţelege ple- 
nitudinea lumii necorporale. 

Şi aceasta nu e lumea, ci un aer cum a fost înainte. 

Dar nici aer, ci un spaţiu negrăit pe care îl numesc Totul. 

El este un abis fără sfârşit întru totul, întreg în toate privinţele, 
în toate părţile. 

Acest Tot este umplut de Dumnezeirea lui Dumnezeu. 

Cei ce se împărtăşesc de El şi locuiesc în El, cum vor cuprinde 
întregul, ca să se sature? 

Sau, spune-mi, cum vor ajunge la sfârşitul Nesfârşitului? 

5 



E ceva cu neputinţă şi cu totul de neajuns; nici sfinţii ce petrec 
aici în timp, nici cei ce s-au mutat acolo în Dumnezeu nu pot avea în 
ei o astfel de înţelegere. 

Ei sunt acoperiţi de lumina Sfintei Slave şi sunt luminaţi şi lu- 
minează şi se desfată în acestea. 

Dar ştiu cu adevărat cu toată încredinţarea că desăvârşirea aces- 
tora este fără sfârşit şi înaintarea în slavă va fi veşnică. 

Dar de cei ce cad din Dumnezeu, mă mir unde stau, odată ce 
sunt departe de Cel ce e pretutindeni. 

Aceasta e cu adevărat, fraţilor, o minune plină de frică, care are 
nevoie de cugetarea unei minţi luminate ca să înţeleagă bine aceasta 
şi să nu cadă în erezie, ca una ce nu crede cuvintele Sfântului Duh. 

Fără îndoială vor fi şi aceştia înăuntrul Totului, dar în afară de 
lumina dumnezeiască şi de Dumnezeu. 

Căci precum cei ce nu văd soarele care străluceşte chiar de sunt 
luminaţi întregi, sunt în afara lumii, despărţiţi prin simţire şi prin ve- 
dere de acesta, aşa este lumina dumnezeiască a Treimii în toate, dar 
păcătoşii sunt închişi în mijlocul întunericului întrucât nu văd şi nu au 
deloc simţirea dumnezeiască ci fiind arşi de conştiinţa lor şi osândiţi 
de ea, vor avea în veci chinul negrăit şi durerea nespusă. 

Imnul 2 (Z. 28) 

Ce schimbare s-a produs cu acest părinte; şi cum, curăţit la 
culme, s-a unit cu Dumnezeu; şi cum era şi cum a devenit. E ceea ce 
arată aici imnurile dragostei lui către Dumnezeu. La sfârşit, el vor- 
beşte ca teolog şi despre îngeri. 

Care e mila Ta nemăsurată, Mântuitorule? 

Cum ai binevoit să mă faci mădular al Tău pe mine necurăţitul, 
risipitorul şi desfrânatul? 

Cum m-ai îmbrăcat în veşmântul atotstrălucitor, din care fulgeră 
strălucirea nemuririi şi face toate mădularele mele lumină? 

Căci Trupul Tău, neprihănit şi dumnezeiesc străluceşte întreg de 
focul dumnezeirii Tale, cu care este amestecat în chip negrăit. 

Această lumină mi-ai dăruit-o şi mie, Dumnezeul meu. 

Căci odată ce acest înveliş murdar şi stricăcios s-a unit cu trupul 
Tău atotneprihănit şi sângele meu s-a amestecat cu sângele Tău, ştiu 
că m-am unit şi cu dumnezeirea Ta şi m-am făcut Trupul Tău preacu- 



rat, mădular strălucitor, mădular cu adevărat sfânt, mădular luminos, 
străveziu şi strălucitor. 

Văd frumuseţea Ta, privesc strălucirea, oglindesc lumina haru- 
lui Tău şi mă uimesc de strălucirea ei şi-mi ies din mine înţelegându- 
mă pe mine ce am devenit, din ce am fost, o, minune! 

Mă umplu de sfială, simt o sfială faţă de mine însumi. 

Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te cinstesc şi am frică de 
Tine. 

Nu mai ştiu ce să fac, sfiindu-mă întreg, unde să mă aşez şi de 
cine să mă apropii şi unde să aplec mădularele Tale şi spre ce lucruri, 
spre ce fapte să le folosesc pe ele, atât de înfricoşătoare şi de dumne- 
zeieşti. 

Dă-mi mie, Tu, să grăiesc şi să fac cele ce le grăiesc, Făcătorule, 
Creatorule şi Dumnezeul meu! 

Căci dacă cele ce le grăiesc, nu le împlinesc prin fapte, m-am 
făcut aramă ce scoate mari sunete deşarte, nesimţind dulceaţa sunetu- 
lui loviturilor. 

Dar să nu mă laşi, nici să mă părăseşti, nici să-mi îngădui să ră- 
tăcesc, Mântuitorul meu, mie nevrednicul, sărmanul şi străinul, care- 
Ţi sunt dator cu zeci de mii de talanţi ci precum ai făcut odinioară, fă 
şi acum, Cuvinte! 

Căci atunci m-ai despărţit Mântuitorule, pe mine, păcătosul, de 
moştenirea şi de pământul strămoşesc, de tată, de fraţi, de mamă, de 
ai mei şi de străini şi de toate celelalte rudenii şi de prieteni, deşi eram 
mai fără de preţ decât toţi şi m-ai luat în braţele Tale, pe mine care mă 
arătam nemulţumitor de bunătăţile Tale. 

Aşa miluieşte-mă şi acum, Milostive, sau mai bine zis, mai 
mult, Dumnezeul meu şi Te îndură şi mă apără. 

Şi îmblânzeşte mişcările mâniei mele şi mă fă în stare să port cu 
îndelungă răbdare toată încercarea şi întristarea vieţii mele, toate câte 
mi le pricinuiesc eu din reaua cugetare, toate cu care mă ispiteşte cea- 
ta pizmaşă a demonilor şi cele ce mi le pricinuiesc cei mai slabi dintre 
fraţii mei, cu lucrul, cu cuvântul. 

Dar vai mie că şi mădularele mele înseşi mă ard, încât sufăr şi 
din pricina lor. 

Astfel sunt condus de picioare, după ce am primit rolul de cap şi 
umblu desculţ şi sunt înţepat de mărăcini şi sufăr foarte neputând su- 
porta durerea. 



Unul din picioarele mele păşeşte spre cele dinainte, iar celălalt 
se întoarce înapoi. 

Mă atrag, mă târăsc şi aici şi acolo şi mă sfâşie şi cad. 

Căci nu pot să le urmez tuturor. 

Să zac la pământ e rău şi să mă mişc aşa e şi mai rău decât să 
zac la pământ, fiindcă întrece toate celelalte nenorociri. 

Doamne, dă-mi pocăinţă şi plâns şi mă învredniceşte în întune- 
ricul vieţii, în lumea aceasta, în locul tristeţii, să-ţi slujesc Ţie şi să Te 
cinstesc şi să împlinesc poruncile Tale! 

îţi mulţumesc că mi-ai dat să trăiesc şi să Te cunosc şi să mă în- 
chin Ţie, Dumnezeul meu. 

Căci aceasta este viaţa: a Te cunoaşte numai pe Tine, Dumneze- 
ule, Ziditorul şi Făcătorul tuturor, nenăscut, necreat, fără început, sin- 
gur şi pe Fiul Tău născut din Tine şi pe Prea Sfântul Duh Cel purces, 
unitatea treimică atotlăudată, a cărei închinare şi slujire 
binecredincioasă e mai presus de orice altă slavă, fie că-i spui pămân- 
tească, fie cerească. 

Căci care este slava sau lumina nemuritoare, sau bucuria, sau 
strălucirea vieţii nemateriale a îngerilor, a arhanghelilor, a domniilor, 
heruvimilor, serafimilor şi a tuturor celorlalte oştiri cereşti, dacă nu 
lumina Sfintei Treimi, împărţită întreit în chip neîmpărţit, care este 
una în trei persoane, cunoscută în chip necunoscut, atât cât voieşte Ea. 

Fiindcă nici nu e cu putinţă să cunoască făptura pe Făcător în- 
treg, cum se cunoaşte El însuşi pe Sine după fire. 

Ci toţi îngerii şi toată firea creată îl văd şi-L înţeleg după har, 
necuprinzându-L, ci înţelegându-L cât va voi să fie cunoscută sau să 
Se arate Lumina orbilor sau chiar celor ce văd. 

De fapt ochiul nu vede fără lumină dar şi a vedea îi vine de la 
lumină pentru că de ea a şi fost creat. 

Fie că e vorba de o existenţă necorporală, fie de una corporală, 
vei afla că pe toate le-a făcut Dumnezeu. 

De auzi de vreuna din cele din ceruri, sau de cele de pe pământ 
şi din adâncuri, una e viaţa şi slava tuturor acestora, una dorinţa şi una 
împărăţia, bogăţia, bucuria, cununa, biruinţa, pacea, sau orice altă 
măreţie care există. 

Pentru toate se cunoaşte un singur început şi cauză de care au 
fost aduse la existenţă şi s-au făcut toate. 

Acesta le susţine pe cele de sus şi de jos. 

Acesta le ţine în rânduială pe cele spirituale. 

8 



Acesta le ţine în supunere pe cele văzute. 

Pe Acesta L-au primit îngerii ca forţă de stabilitate sigură întru- 
cât au căpătat o cunoştinţă şi o teamă mai mare când au văzut pe Sa- 
tana căzând şi pe cei ce s-au supus împreună cu acela mândriei; pe 
toţi câţi L-au uitat pe Acela şi au căzut în robia trufiei. 

Dar cei ce L-au avut pe El în cunoştinţă s-au întărit prin frică şi 
iubire, alipindu-se Stăpânului lor. 

Astfel recunoaşterea stăpânirii a pricinuit şi sporirea iubirii. 

Aceasta fiindcă au văzut mai mult şi mai limpede strălucirea 
fulgerătoare a Treimii şi aceasta a depărtat de la ei orice altă gândire 
şi i-a făcut neschimbători pe cei ce au primit la început o fire schim- 
băcioasă. 

Şi aşa au rămas în înălţimea cerurilor. 

Imnul 3 (Z. 48) 

Ce e monahul şi care este lucrarea lui şi la ce înălţime a vederii 
s-a ridicat autorul? 

Monahul este cel ce nu se amestecă cu lumea şi vorbeşte puru- 
rea numai cu Dumnezeu. 

El văzându-1 pe Acesta, e văzut şi iubindu-L, e iubit şi se face 
lumină, fiind luminat în chip negrăit. 

Slăvit fiind, i se pare că e mereu mai sărac. 

Şi făcut de Dumnezeu mai propriu Lui, i se pare că e mai străin. 

O, minune cu totul străină şi negrăită! 

Datorită bogăţiei nesfârşite sunt sărac şi având mult, socotesc că 
n-am nimic şi spun: însetez din pricina mulţimii apei şi cine îmi va da 
ceea ce am din belşug şi unde voi afla ceea ce este înăuntrul meu. 

Dar cum voi apuca ceea ce este înăuntrul meu şi în afara lumii, 
căci nu se vede deloc? 

„Cel ce are urechi, să audă" (Matei, XI, 15), înţelegând cu ade- 
vărat cuvintele unui neştiutor de carte. 

Imnul 4 (Z. 19) 

învăţătură către monahii care s-au lepădat de curând de lume 
şi de cei din lume; şi despre ce încredere trebuie să aibă cineva în 
părintele său duhovnicesc. 



Lasă toată lumea şi pe cei din lume, ia cu tine numai plânsul fe- 
ricit! 

Plânge numai cele făcute rău de tine, fiindcă acestea te-au lipsit 
pe tine de Făcătorul tuturor, de Hristos şi de sfinţi. 

De nimic altceva să nu te îngrijeşti afară de acestea. 

Dar să ai şi trupul tău ca străin şi priveşte în jos ca un osândit şi 
păşeşte pe drumul spre moarte. 

Suspină pururea din adâncul inimii şi spală-ţi faţa numai cu la- 
crimi. 

Iar picioarele tale care au alergat spre rele să nu doreşti deloc să 
le speli cu apă. 

Ţine-ţi şi mâinile împreunate. 

Nu le întinde fără ruşine spre Dumnezeu, pe ele pe care le-ai în- 
tins spre păcat. 

Stăpâneşte-ţi cu toată puterea limba năvalnică, căci uşor se por- 
neşte aceasta spre păcat şi fiindcă numai prin ea au lunecat şi mulţi 
dintre cei mari de la calea cea dreaptă şi au pierdut împărăţia ceruri- 
lor. 

Dar mai înainte de aceasta închide -ţi urechile tale, ca să nu audă 
nimic din cele urâte şi deşarte; şi atunci îţi vei stăpâni poate şi limba. 

Ascultă numai sfaturile părintelui tău şi spune-i lui, ca lui Dum- 
nezeu, gândurile tale, până la ispitele şi nimic să nu-i ascunzi, nici să 
faci ceva fără părerea lui, nici să dormi, nici să mănânci, nici să bei. 

Iar când ai păzit acestea în decurs de ani, să nu socoteşti că ai 
izbândit vreun lucru mare. 

Căci ai semănat în sudoare şi în osteneală, dar încă n-ai secerat 
rodul ostenelilor tale. 

Deci să nu te amăgeşti sau să socoteşti că l-ai aflat înainte de-a 
fi câştigat ochii sufletului şi de-a se fi curăţit urechile inimii spălate 
prin lacrimile tale de murdărie şi de-a vedea şi auzi duhovniceşte şi 
de-a fi început să-ţi schimbi toate simţurile. 

Atunci vei vedea multe din cele negrăite şi vei auzi şi mai multe 
vrednice de toată lauda, pe care nu le va putea grăi limba ta. 

E deci o minune înfricoşătoare a auzi astfel, iar a vedea astfel e 
taina tainelor. 

Unul ca acesta nu înţelege nimic trupeşte, ci păşeşte pe pământ 
ca şi când ar merge prin aer şi le vede pe toate până în adâncuri şi 
pătrunde toate făpturile, el cunoaşte pe Dumnezeu, se umple de frică: 
I se închină Făcătorului şi-L slăveşte. 

10 



Şi e mare lucru a-I cunoaşte stăpânirea. 

Căci deşi toţi socotesc să o cunoască pe aceasta, nu te îndoi, că 
cei mai mulţi se înşeală. 

Aceasta o cunosc numai cei luminaţi, toţi ceilalţi - o, ce cumpli- 
tă neştiinţă! - sunt mai întunecaţi şi decât demonii. 

Dar, o Doamne şi Ziditorule a toate, care m-ai făcut pe mine 
animal muritor din pământ şi m-ai cinstit cu harul nemuritor şi mi-ai 
dat să trăiesc, să grăiesc şi să mă mişc şi să Te slăvesc pe Tine, Stă- 
pânul tuturor, însuţi, Stăpâne, dă-mi mie, ticălosului şi să cad înaintea 
Ta şi să-Ţi cer ce-mi este de folos. 

Nu ştiu de fapt nici cum am fost creat în lume şi ce sunt cele de 
aici, care socotim că sunt. 

Ce e vederea mea, o, Dumnezeul meu, ce sunt cele văzute, nu 
pot spune. 

Dar cum ne-am făcut toţi oameni deşerţi şi nu mai avem o jude- 
cată dreaptă despre cele ce sunt? 

Fără îndoială eu am venit la existenţă ieri şi voi pleca mâine. 

Dar socotesc că sunt nemuritor aici. 

Mărturisesc tuturor că Te am pe Tine Dumnezeule, dar Te neg 
în fiecare zi prin faptele mele. 

Sunt învăţat că Tu eşti Făcătorul tuturor, dar mă silesc să le am 
pe toate fără Tine. 

Tu împărăteşti peste cele de sus şi de jos şi eu singur nu mă tem 
şi-Ţi stau împotrivă! 

Dă-mi mie celui neajutorat, celui atotne vrednic, să resping toată 
răutatea sufletului care îl sfărâmă şi-1 zdrobeşte - vai mie! - să res- 
ping orice îngâmfare, orice înălţare deşartă. 

Dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor şi curăţă murdăria su- 
fletului meu şi dăruieşte-mi lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, la- 
crimi de mântuire, lacrimi ce curăţă întunericul minţii mele şi mă face 
să strălucesc de sus, pe mine care voiesc să Te văd pe Tine, Lumina 
lumii, Lumina ochilor mei, ai ticălosului, ai celui ce am inima plină 
de relele vieţii, venite din multele necazuri şi din pizma celor ce mi- 
au pricinuit drama exilului meu, sau mai bine zis a binefăcătorilor 
mei, a stăpânilor şi a prietenilor mei, cărora în loc de rele dă-le, 
Hristoase al meu, bunătăţile cele veşnice, bogate şi dumnezeieşti, pe 
care le-ai pregătit pentru vecii vecilor celor ce Te doresc şi Te iubesc 
din inimă. 



11 



Imnul 5 (Z. 18) 

In distihuri alfabetice. îndemn şi călăuzire spre desăvârşire 
pentru cei ce au părăsit lumea de curând. 

Pune ca început pe Hristos şi credinţa fierbinte când părăseşti 
lumea. 

Umblă fugind de rudenii şi prieteni, căci aceasta e de folos în- 
cepătorilor. 

Apropie-te golit de materie de Cel nematerial, căci nu vei afla 
nici un aliat mai puternic ca Acesta. 

Aruncă de la tine toată frica, pentru că te-ai refugiat la un stăpân 
puternic. 

Ia mai degrabă în ajutor nădejdea neîndoielnică, fiindcă El se 
îngrijeşte de micile păsărele. 

Ia pe Domnul ca jug uşor (Matei, XI, 30), căci mare va fi răspla- 
ta viitoare. 

Ia darul care mântuieşte pe toţi oamenii, pentru că am fost răs- 
cumpăraţi cu sânge dumnezeiesc, care ne arată dumnezei prin puterea 
Celui ce ne cheamă. 

Căci pentru aceasta s-a făcut întruparea Stăpânului, ca să cu- 
noşti prin faptă rezultatul faptelor. 

E cel mai minunat lucru din cele ce se pot vedea. 

E un bun câştig pentru tine tăierea voilor. 

Căci aceasta te face un martir prin conştiinţă. 

Ascultă cuvintele părintelui tău şi împlineşte poruncile lui. 

Căci ele te conduc pe calea fără piedici, până la moarte, care es- 
te un vârf înalt. 

Deci e clar că Dumnezeu a făcut aceasta pentru tine. 

Socoteşte-te cel mai nevrednic dintre toţi, cel mai sărac străin, 
mai smerit ca alţii şi aceasta te va face întâiul din împărăţie. 

Deci mari sunt acestea, de le dobândeşti. 

Căci vei fi următorul Stăpânului. 

Şi ce e mai bun ca aceasta? 

Toate le izbândeşte plânsul de fiecare zi. 

El e mai dulce ca orice mâncare şi băutură. 

El dă cunoştinţa celor ce curg şi stau, căci desparte mai întâi de 
lumea întreagă. 

Nevoieşte-te pentru tăcerea care le păzeşte pe acestea. 

Căci taie toate rădăcinile nefolositoare. 

12 



Ţine totdeauna amintirea morţii. 

Fiindcă aceasta pricinuieşte smerenia. 

Curăţit prin toate acestea şi cu inima limpezită - o, minune ne- 
căutată de toţi! - te vei învrednici să vezi bine Lumina dumnezeiască. 

Căci aceasta este raza imaterială venită din Cel nematerial. 

Iar ea e Hristos, Iubirea desăvârşită şi cel ce o primeşte pe ea e 
dumnezeu prin lucrare. 

Ea e Hristos care luminează sufletele care-L caută pe El. 

Imnul 6 (Z. 15) 

In strofe de câte patru stihuri, cu aceeaşi literă începătoare, sau 
catrene, care ne descriu iubirea lui Dumnezeu. 

Cum eşti Izvorâtor de foc, cum eşti şi Apă răcoritoare, cum şi 
arzi şi îndulceşti şi singure ele vor trăi, să nu se amăgească nimeni. 

O, Iubire care ne îndumnezeieşti, Tu eşti Dumnezeu. 

Uimitor lucru şi greu de aflat e acesta. 

Cum nimiceşti stricăciunea? 

Cum faci dumnezei pe oameni, cum faci întunericul lumină, 
cum ridici pe cei din iad, cum faci pe muritori nestricăcioşi? 

Cum atragi întunericul la lumină, cum biruieşti noaptea? 

Cum luminezi inima, cum mă prefaci pe mine întreg? 

Cum Te uneşti cu oamenii, cum ne faci fii ai lui Dumnezeu, 
cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliţă? 

Cum rabzi şi cum suporţi, cum nu răsplăteşti îndată, cum, fiind 
în afară de toţi, vezi cele ce sunt făcute de toţi? 

Cum fiind departe de noi, vezi fapta fiecăruia? 

Dă răbdare robilor Tăi să nu-i copleşească necazul. 

Imnul 7 (Z. 49) 

Cerere către Dumnezeu; şi cum alipit de Dumnezeu şi văzând 
slava lui Dumnezeu lucrând în sine, autorul s-a umplut de o uimire 

minunată. 

Cum mă închin Ţie, care eşti în mine, dar Te văd departe? 
Cum Te înţeleg în mine, dar te observ în cer? 
Tu singur ştii, care le faci acestea şi luminezi ca soarele în ini- 
ma mea materială în chip nematerial. 

13 



Tu care ai făcut să strălucească lumina slavei Tale, Dumnezeul 
meu, prin apostolul şi ucenicul şi robul Tău, preafericitul Simeon (e 
vorba de sf. Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al sf. Simeon), 
luminează şi acum în mine şi învaţă-mă să-i cânt Aceluia imnuri în 
Duh, noi şi vechi, dumnezeieşti şi ascunse, ca prin mine să se arate 
minunată cunoştinţa Ta, Dumnezeul meu şi înţelepciunea Ta cea înal- 
tă să se arate şi mai mare; şi toţi să Te laude pe Tine, auzind, 
Hristoase al meu, că vorbesc în limbi noi prin harul Tău. 

Amin, fie, Doamne, după voia Ta. 

Eu pătimesc, eu sufăr dureri în sufletul meu smerit, când înăun- 
trul lui apare clar lumina Ta strălucitoare. 

Dorul iubitor se cheamă şi este în mine durere. 

E o durere pentru mine de-a nu Te putea cuprinde întreg şi de-a 
nu mă sătura, cum doresc. 

Aceasta mi se întâmplă; şi suspin. 

Totuşi, fiindcă Te văd, aceasta-mi ajunge. 

Aceasta îmi va fi slava şi bucuria şi coroana împărătească. 

Şi aceasta mă va face asemenea îngerilor, mai presus de toate 
cele plăcute şi dorite ale lumii. 

Ba poate mă va face, Stăpâne al meu, mai mare şi decât ei. 

Căci acelora le eşti nevăzut prin fiinţă şi neapropiat prin fire, 
dar mie mi Te arăţi neîndoielnic şi cu mine Te amesteci prin esenţa 
firii Tale. 

Căci nu rămân despărţit de ale Tale, nu sunt tăiat cu totul de ale 
mele, ci firea mea se face fiinţă a Ta şi fiinţa Ta fire a mea. 

Deci împărtăşindu-mă de Trupul Tău, mă împărtăşesc de firea 
Ta şi de fiinţa Ta cu adevărat, mă fac împreună participant la Dumne- 
zeire, dar şi moştenitor al ei în trup, deci mă fac mai mare ca fiinţele 
netrupeşti. 

Mă fac fiu al lui Dumnezeu. 

Căci n-ai spus către îngeri, ci către noi, numindu-ne dumnezei: 

„Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea înalt" (Ps. 
LXXXI, 6). 

Slavă milostivirii şi iconomiei Tale. 

Că făcându-Te om, Cel ce eşti Dumnezeu neschimbat după fire 
şi rămânând neconfundat aceea şi aceasta, m-ai făcut dumnezeu pen- 
tru totdeauna, pe mine, cel muritor prin fire, unind cele despărţite în 
chip minunat, cu Dumnezeu, prin voinţa şi harul Tău, prin Duhul Tău. 

14 



Imnul 8 (Z. 4) 

Care sunt cei cărora se arată Dumnezeu şi care sunt cei ce 
ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor. 

Cum vezi, fiind ascuns, cum priveşti toate? 

Cum, fără să fii văzut de noi, ne vezi pe noi toţi? 

Dar nu pe toţi pe care îi vezi, îi şi cunoşti, Dumnezeul meu. 

Ci numai pe cei ce Te iubesc pe Tine îi cunoşti iubindu-i şi Te 
arăţi lor în mod deosebit. 

Fiind Soare ascuns întregii firi muritoare, răsări întru ai Tăi, eşti 
văzut de ei şi răsar în Tine cei întunecaţi mai înainte, curvari, 
preacurvari şi risipitori, păcătoşi, vameşi. 

Căci pocăindu-se se fac fiii luminii Tale dumnezeieşti (Ioan, 
XII, 36). 

Lumina naşte numaidecât lumină, deci şi ei sunt lumină, copii 
ai lui Dumnezeu, cum s-a scris (Ioan, I, 12), dumnezei după har. 

Câţi vor păzi bine poruncile Tale, câţi vor lepăda lumea deşartă 
şi amăgitoare, câţi vor urî fără ură pe părinţi şi fraţi, socotindu-i ca 
străini, ca trecători în viaţa aceasta, câţi se vor goli de bogăţie şi de 
bani şi se vor feri de orice împătimire spre toate, câţi resping din su- 
flet slava deşartă, laudele oamenilor, pentru slava de sus, câţi au tăiat 
voia lor în chip deplin şi s-au făcut ca nişte oi fără răutate faţă de păs- 
tor, câţi s-au făcut morţi cu trupul faţă de orice faptă rea, dar au asu- 
dat în ostenelile virtuţii lor şi trăind numai voii Cârmuitorului, s-au 
omorât prin ascultare, făcuţi fiind iarăşi vii; câţi de frica lui Dumne- 
zeu şi prin gândul la moarte varsă lacrimi noaptea şi ziua şi cad cu 
mintea la picioarele Stăpânului, cerând mila şi iertarea greşelilor, 
aceştia dobândesc deprinderea binelui prin toată lucrarea celor bune şi 
plângând în fiecare zi şi „bătând la uşă" cu răbdare, îşi atrag mila. 

Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite şi prin cur- 
geri de lacrimi îşi curăţă sufletul, iar curăţiţi fiind, aceasta şi văzând, 
ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului de a-şi vedea sufletul 
deplin curăţit. 

Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii, curăţirea lor rămâ- 
ne nedesăvârşită. 

Deci pe cât mă curăţ, mă şi luminez, eu nevrednicul. 

Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte, mi se 
pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii. 

15 



Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat, cine va 
putea afla mijlocul sau sfârşitul? 

Ştiu că e mare, dar cât de mare nu ştiu. 

Doresc mai mult şi pururea suspin că e puţin ce mi s-a dat - 
chiar dacă mi se pare mult - în raport cu ceea ce bănuiesc că e încă 
departe. 

Faţă de ceea ce doresc, ceea ce văd mi se pare că nu e nimic, 
nesimţind deloc bogăţia a ceea ce mi s-a dat. 

Văd Soarele, dar nu ţin seama de aceasta. 

Cum se înţelege aceasta? 

Ascultă, crede ceea ce spun: e dulce Soarele, e negrăită simţirea 
Lui, dar El atrage sufletul la un dor negrăit şi dumnezeiesc. 

Sufletul care II vede se aprinde şi arde de dorinţă şi vrea să-L 
aibă înăuntru întreg cât se arată, dar nu poate şi se întristează pentru 
aceasta şi nu socoteşte binele ce-1 are din vederea sau simţirea Lui. 

Dar când Cel văzut de mine, care e neîncăput de toate şi cu 
adevărat neapropiat voieşte să miluiască amărâtul şi smeritul meu 
suflet, mi se face deodată văzut şi străluceşte înaintea feţei mele, se 
arată strălucind în mine întreg şi mă umple întreg de întreaga bucurie 
şi dulceaţă dumnezeiască, dar şi de toată dorinţa, pe mine smeritul. 

Se produce deodată în mine o prefacere, o schimbare ciudată, 
ceea ce se petrece în mine e de negrăit. 

Căci dacă a văzut cineva acest sens, pe care toţi îl vedem, cobo- 
rât în inima lui şi sălăşluit în el şi luminându-1, oare nu se va face 
mort şi mut de uimire şi nu se vor uimi toţi cei ce-1 văd? 

Deci cel ce vede pe Făcătorul acestui soare strălucind în el ca 
un sfeşnic, lucrând şi grăind, cum nu se va uimi văzându-L, cum nu 
se va cutremura de frică şi cum nu va iubi pe Cel ce dă viaţă? 

Oamenii iubesc pe oamenii asemenea lor, când par să întreacă 
prin ceva pe alţii, dar pe Făcătorul tuturor, pe Singurul nemuritor, pe 
Cel ce poate toate în toţi, cine văzându-L nu-L va iubi? 

Cei mai mulţi L-au iubit crezând în El, pe temeiul auzirii şi sfin- 
ţii au murit şi trăiesc pentru El. 

Dar cei ce se împărtăşesc şi de vederea şi de lumina Lui, fiind 
cunoscuţi şi cunoscându-L pe El, cum nu L-ar iubi? 

Spune-mi, cum n-ar plânge pentru El pururea, cum nu vor dis- 
preţul lumea şi cele din lume? 

Şi cum n-ar respinge toată cinstea şi slava, ridicaţi peste slava 
de pe pământ, peste toată cinstea, ca unii ce doresc pe Stăpânul Cel de 

16 



deasupra pământului, de deasupra tuturor celor văzute, mai bine zis 
pe Cel ce a făcut toate cele văzute, dar şi nevăzute şi ca unii ce au 
aflat şi au primit slava nemuritoare şi au de acolo tot binele fără nici o 
lipsă, dar şi toată setea, toată dorinţa bunătăţilor veşnice, lucrurilor 
dumnezeieşti? 

Căci ei s-au îmbogăţit din însuşi izvorul pururea vieţuitor. 

Din El dă-ne, Stăpâne, să ne saturăm cu îmbelşugare şi noi şi 
toţi cei ce Te caută pe Tine şi Te doresc din inimă, ca să ne desfătăm 
şi noi cu sfinţii Tăi de bunătăţile veşnice în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 9 (Z. 29) 

Cel ce s-a făcut părtaş de Duhul Sfânt, fiind răpit de lumina 
Lui, e ridicat deasupra tuturor patimilor, nemaifiind vătămat de 

apropierea lor. 

Vai, vai, Dumnezeule, Doamne, Atotţiitorule! 

Cine se va sătura de frumuseţea Ta nevăzută, cine se va umple 
de necuprinderea Ta? 

Cine va umbla cu vrednicie pe calea poruncilor Tale şi va vedea 
lumina feţei Tale, cea mare, minunată, neîncăpută în lumea aceasta 
grea şi întunecoasă, care scoate din lume pe cel ce o vede cu trupul, o, 
taină negrăită! 

Cine e cel ce a trecut zidul trupului său? 

Cine e, cel ce a străbătut întunericul stricăciunii şi s-a ascuns, 
părăsind toată lumea? 

Vai, cât e de mare puţinătatea cunoştinţei şi a cuvintelor! 

Căci unde s-a ascuns cel ce a trecut peste lume şi a ajuns afară 
de toate câte le vede? 

Spune-mi înţelepciune neputincioasă a înţelepţilor, ca să nu 
spun înnebunită de Dumnezeu, cum zice Pavel şi orice rob al lui 
Dumnezeu (I Cor. I, 19-20). 

Acesta fiind „bărbatul dorinţelor Duhului", acesta fiind cel ce 
prin trup se apropie de trupuri, poate fi sfânt prin Duh. 

Căci cel ajuns afară de lume şi de aceste trupuri nu mai are nici 
pofta patimii trupeşti, ci o anumită nepătimire. 

Iar cel ce o iubeşte pe aceasta a câştigat din iubirea ei viaţa. 

17 



Şi dacă îl vezi lucrând fără grijă de a se face arătos, ca şi când 
ar porni la fapte fără să se gândească prea mult, cunoaşte că o face 
aceasta în trup mort. 

Nu zic fără suflet, prin care e mişcat, ci fără o poftă rea. 

Căci plăcerea bunei nepătimiri şi lumina ce mă îmbrăţişează din 
ea în chip negrăit, îmi răpeşte toată mintea ridicând-o deasupra ei şi o 
ţine goală cu o mână nematerială şi nu mă lasă să cad din iubirea Lui 
sau să cuget vreun gând al împătimirii. 

Ci mă sărută neîncetat şi dorul îmi arde sufletul şi nu este în 
mine altă simţire. 

Căci, aşa cum pâinea cu cât e mai curăţită de fum, cu atât e mai 
preţuită şi mai dulce, la fel cu atât sunt cele de sus neasemănat mai 
presus de cele de jos, celor cu gustul bun. 

Ruşinează-te deci, înţelepciune a înţelepţilor, lipsită de cunoş- 
tinţa adevărată! 

Căci simplitatea cuvintelor noastre a dobândit cu lucrul înţelep- 
ciunea adevărată, apropiindu-se de Dumnezeu şi închinându-I-se. 

E un fapt din care ni se dă înţelepciunea vieţii, prin care suntem 
creaţi din nou, sau îndumnezeiţi, privind pe Dumnezeu în vecii veci- 
lor. 

Imnul 10 (lipseşte în ediţia Zagoraios) 
Moartea atinge cu tristeţe şi pe cei mai tari. 

Am auzit un lucru ciudat şi înspăimântător: o fire materială mai 
tare ca piatra, deopotrivă de rezistentă ca diamantul, care nu e înmuia- 
tă nici de foc, nici de fier, se face ca ceara când e amestecată cu grafi- 
tul. 

Şi o cred aceasta: căci o mică picătură de apă face într-un timp 
lung o adâncitură în piatra tare. 

De fapt, nici una din cele în viaţă nu rămâne neschimbată. 

Nimeni să nu creadă că mă amăgeşte cu cele de acum. 

Vai celui ce vede cele fugitive ale vieţii ca lucruri ce se pot ţine 
şi se desfată cu ele. 

El va suferi ceea ce sufăr şi eu, nenorocitul. 

Noaptea m-a despărţit de cel mai dulce frate, tăind lumina netă- 
iată a iubirii. 

Imnul 11 (Z. 32) 

18 



Părintele descrie aici, uimit, cum i s-a arătat Dumnezeu lui, ca 
lui Pavel şi lui Ştefan. 

Ce e nou în această minune, care se săvârşeşte şi acum? 

Dumnezeu voieşte să se facă văzut şi acum păcătoşilor. 

El, care odinioară S-a suit şi a şezut pe tron, în cerul părintesc, 
unde rămâne ascuns. 

Căci S-a ascuns de la ochii dumnezeieştilor apostoli şi singur 
Ştefan a văzut, cum am auzit, după aceea cerurile deschise şi a zis: 

„Văd pe Fiul stând la dreapta slavei Tatălui" (Fapte, VII, 56). 

Şi îndată e omorât cu pietre ca unul ce ar fi hulit, de înşişi învă- 
ţătorii legii şi moare legii firii şi vieţuieşte în veci. 

Dar el era apostol şi era şi sfinţit şi umplut întreg de Duhul cel 
Prea Sfânt. 

Era la începutul propovăduirii când mulţimea celor necredinci- 
oşi, care au crezut prin apostolii lui Hristos, au primit harul care era 
darul credinţei. 

Dar acum ce înseamnă acest lucru minunat care se săvârşeşte 
întru mine? 

Ce vrea să fie înfricoşătoarea minune ce se petrece acum? 

Ce este modul iubirii de oamenii care se arată acum, această ci- 
udată bogăţie a bunătăţii, ca un nou izvor al milei, care e cu mult mai 
mare decât cele petrecute odinioară? 

Căci mulţi au fost miluiţi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, 
dar şi ei aduceau credinţa ca ceva al lor, sau şi alte virtuţi şi fapte bine 
primite. 

Dar eu văzându-mă lipsit de toate acestea, sunt uimit şi nu pot 
suporta cele ce se săvârşesc cu mine, cel risipitor din pântecele mai- 
cii, de către Dumnezeu Care a creat cu cuvântul toată zidirea; cele pe 
care mi-e frică să le şi cuget, cu atât mai mult să le şi scriu în cuvinte? 

Ce mână va împlini această liturghisire, ce condei le va scrie? 

Ce cuvânt le va tâlcui, ce gură le va spune, ce buze vor grăi cele 
ce se văd fâcându-se în mine, săvârşindu-se în cursul întreg al zilei? 

De fapt şi în noaptea însăşi şi în întunericul însuşi, văd pe Hris- 
tos deschizându-mi în chip înfricoşător cerurile şi pe El plecându-Se 
spre mine şi arătându-Se mie, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, lumina 
întreit sfântă, una în cei Trei şi cei Trei în una. 

19 



Lumină sunt, neîndoielnic, Ei şi cei Trei sunt o lumină unică ca- 
re luminează mai mult decât soarele sufletul meu şi luminează mintea 
mea, mai înainte întunecată. 

Căci mintea mea nu vedea de la început, cele ce le vede, ci, cre- 
deţi-mă, că era oarbă şi nu vedea. 

Şi de aceea mă uimeşte minunea mai mult, când Duhul îmi des- 
chide ochiul minţii. 

Mă mir cum îmi dă să văd şi cum e şi văzut. 

Căci El se arată celor ce văd ca Lumină în lumină şi cei ce văd 
II văd iarăşi pe El în Lumină. 

Căci cei ce văd, văd în lumina Duhului şi cei ce văd în Acesta II 
văd pe Fiul. 

Iar cel învrednicit să vadă pe Fiul vede pe Tatăl (Ioan, XIV, 9). 

E ceea ce se săvârşeşte şi acum, cum s-a spus, în mine. 

Şi cele neînţelese, le învăţ în oarecare măsură şi acum văd de 
departe frumuseţile nevăzute. 

Şi neapropierea luminii, copleşirea slavei, mă uimeşte foarte, 
mă umple de frică, deşi nu văd decât o picătură din adâncul fără fund. 

Dar în picătură, se arată toată apa în cantitatea şi calitatea ei, ca 
dintr-un vârf de ciucure toată ţesătura şi cum se zice, dintr-o unghie, 
fiara, leul. 

Aşa văd şi îmbrăţişez în puţin, întregul şi mă închin Lui însuşi, 
lui Hristos, Dumnezeul meu. 

Aceasta a dat cugetării mele o mică mângâiere, încât nu m-am 
aprins şi nu m-am topit ca ceara de foc, cum a zis proorocul (Miheia, 
1,4). 

E bine că e departe de mine focul neapropiat şi că sunt ţinut în 
mijlocul întunericului şi sunt ascuns în el, ca să privesc ca printr-o 
mică deschizătură şi totuşi să ameţesc. 

Aflându-mă în această stare şi cu mintea ocupată şi părându-mi 
că-mi fixez privirea în cer şi tremurând ca nu cumva arătându-mi-Se 
mai mult să mă topească, L-am aflat pe El, pe care II priveam de de- 
parte, pe care Ştefan L-a văzut deschizându-se cerurile şi pe care Pa- 
vel văzându-L mai târziu, a orbit. 

L-am văzut cu adevărat întreg, ca foc în mijlocul inimii mele. 

Astfel cutremurat de minune şi înfricoşat puternic, mi-am ieşit 
din mine, m-am pierdut întreg, neştiind ce să fac. 

Şi neputând suporta copleşirea slavei, m-am întors şi m-am re- 
fugiat în noaptea simţurilor de aici. 

20 



Şi acoperit de gânduri, m-am ascuns în ele, ca într-un mormânt; 
şi în loc de piatră punându-mi acest trup foarte greu deasupra, m-am 
acoperit, socotind să mă ascund de Cel ce e pretutindeni şi care m-a 
sculat odinioară pe mine cel mort şi îngropat. 

Căci tremurând şi neputând privi spre slava Lui, am preferat să 
intru şi să rămân în mormânt şi să locuiesc cu morţii, trăind eu însumi 
în mormânt, decât să fiu ars şi să pier întreg. 

Astfel trebuie să plâng eu, risipitorul, că am pierdut pe Cel dorit 
şi am ajuns să zac în mormânt. 

Dar trăind ca un mort, sub pământ, acoperit de piatră, am aflat 
Viaţa, pe Dumnezeu însuşi, pe Cel ce dă viaţă. 

Căruia se cuvine slava şi cinstea, acum şi în veci. 

Amin. 

Imnul 12 (Z. 36) 

Reflexiuni teologice despre unitatea în toate a dumnezeirii în 
trei ipostasuri; şi cuvinte smerite despre sine, prin care autorul ruşi- 
nează părerea celor ce se socotesc că sunt ceva. 

Cum, cele ce Le-ai desfiinţat odinioară în mine trăiesc iarăşi şi 
mă umplu de întuneric şi necaz, Dumnezeul meu? 

Patimile iuţimii şi mâniei mele care susţin în mine o ceaţă pe 
capul meu şi întunecă vederea ochilor minţii mele. 

Şi aceasta îi acoperă şi-i fac să se închidă în întuneric şi îi sileş- 
te să se lipească şi de Tine, Lumină pe care o doreşte fiecare, dar pu- 
ţini o caută. 

Iar cei ce s-au învrednicit să se împărtăşească de tainele negrăi- 
te ale Tale şi să participe în chip material printr-o simţire nematerială 
la tainele înfricoşătoare şi tuturor de negrăit şi să cunoască slava ne- 
văzută în cele văzute, sunt şi mai puţini, cum ştiu neîndoielnic. 

Numai aceştia au ajuns la contemplarea clară a acestora, a Fiu- 
lui care e la început, înainte de toate veacurile, din Tatăl împreună cu 
Duhul, a lui Dumnezeu şi Cuvântului, a luminii întreite într-o unitate, 
sau a unităţii în Trei. 

Căci lumina e amândouă acestea: Tatăl, Fiul şi Duhul sunt o 
lumină netăiată în trei Persoane neconfundate, dar e unită în ele după 
firea dumnezeiască, stăpânirea, slava, puterea şi la fel voinţa. 

Cele trei mi se arată mie ca într-o unică faţă. 

Doi ochi frumoşi sunt umpluţi de o unică lumină. 

21 



Căci fără persoană (faţă), spune -mi cum ar vedea ochii? 

Dar nici de persoană (faţă) fără ochi nu se poate vorbi. 

Căci e lipsită de ceea ce-i mai mult, sau mai bine zis de între- 
gime. 

Soarele de e lipsit de lumina, frumuseţea luminii lui, se pierde 
întâi el însuşi, apoi toată creaţia, care are de la el faptul de-a fi lumi- 
nată şi de-a vedea. 

La fel în planul celor spirituale; dacă Dumnezeu ar fî lipsit de 
unul din cei doi, fie de Fiul fie de Duhul, n-ar mai fi Tată, dar nici viu 
n-ar fî lipsit de Duhul, din care se dă tuturor a vieţui şi a fî. 

Să cinstească deci toată firea cu adevărat raţională câtă e sub 
soare şi care e mai sus de acesta, firea cea întreit ipostatică, de 
netâlcuit ei întregi! 

Căci n-a cunoscut cineva dintre oameni, nici numele, nici firea, 
nici chipul, nici forma, nici fiinţa lui Dumnezeu, ca să le spună, să le 
scrie, sau să le predea celorlalţi, ci ca soarele strălucitor, ce străbate 
prin nori şi nu e văzut el însuşi, nici nu se arată în lumină, ci dă celor 
de pe pământ o lumină slăbită a lui, aşa să înţelegi pe Dumnezeu as- 
cuns de noi şi pe noi acoperiţi de un întuneric mare şi adânc. 

Dar înţelege aici ceea ce-i mai minunat decât toate: lumina lui 
Dumnezeu nu se restrânge ca cea a soarelui, ci străluceşte pretutin- 
deni şi luminează toate. 

Dar eu în mijlocul totului, sunt învăluit de întuneric şi lipsit de 
lumina Celui ce m-a făcut. 

Cine deci nu mă va plânge şi nu mă va jeli şi cine nu va suspina 
şi lăcrima pentru mine, că Dumnezeu fiind în toate şi pretutindeni şi 
întreg lumină, în care nu este deloc vreo umbră de schimbare (Iac. I, 
17), nici vreo prezenţă a nopţii şi nefîind în El deloc vreo piedică a 
întunericului, ci fiind întins în toate şi luminând în chip neapropiat, 
dar celor vrednici li se arată apropiată şi sesizabilă, totuşi, puţină, 
precum am spus, în comparaţie cu toate razele şi cu soarele însuşi, 
când se arată întreg dar multă pentru cei ce şedeau în întuneric, pentru 
că s-au învrednicit să vadă o mică strălucire a ei. 

Dar eu, nenorocitul, prefer întunericul şi de aceea el se face mai 
gros smeritului meu suflet şi din el se hrănesc şi se înviorează patimi- 
le în mine şi se ivesc balauri şi reptile şi şerpi, ce tulbură mereu mă- 
dularele sufletului meu. 

Căci slava goală şi deşartă mă muşcă şi-şi înfundă dinţii în ini- 
ma mea. 

22 



Din el, slăbind eu şi moleşindu-mă, au ieşit câinii sălbatici şi 
mulţime de fiare şi aflându-mă zăcând la pământ, m-au rupt cu dinţii 
lor. 

Căci plăcerea şi lauda au sfâşiat măduva şi nervii mei, tăria şi 
curajul sufletului meu, depărtându-le de la mine. 

Dar cum le voi descrie pe toate? 

Ei au aruncat asupra mea închipuirea şi nepăsarea, ca pe nişte 
tâlhari, plăcerea şi grija de a plăcea oamenilor, m-au împărţit 
trăgându-mă spre cele contrare. 

Una trăgând de la mine cumpătarea şi trezvia, alta faptele cele 
bune, îndumnezeitoare, au făcut din mine un mort, lăsând în mine cel 
întinat închipuirea că sunt ceva minunat şi mare. 

Căci, spune-mi, cum nu e minunat lucru, cum nu e o plinătate a 
milei, că atâtea patimi căzând deodată asupra mea şi arătându-mă gol 
de toată virtutea şi mort, m-au făcut să uit de mine, nerecunoscând 
nimic din cele săvârşite de mine, ci mă socotesc mai mare ca toţi şi 
nepătimitor şi sfânt şi înţelept teolog, preţuit cu dreptate de toţi oame- 
nii, ba şi lăudat ca unul vrednic de laude? 

Cum îi chem pe toţi, vrând să adun multă preţuire. 

Căci adunându-se ei, mă umflu şi mai mult şi mă uit des împre- 
jur, nu cumva lipseşte cineva, care să nu fie aici şi să mă vadă? 

Şi dacă se află vreunul care a ocolit să mă vadă, mă răzbun şi-1 
clevetesc şi-1 bârfesc, ca auzind acela şi nesuportând defăimările me- 
le, să vină, să-mi grăiască, să mi se arate supus ca unul ce are nevoie 
de mine şi de rugăciunea şi iubirea mea şi ca să pot spune tuturor ce- 
lorlalţi: vine şi cutare şi cere rugăciunile mele şi-mi ascultă cuvintele 
şi învăţătura mea. 

Ce nebunie din partea mea! 

Cum nu văd deci goliciunea ticăloşiei mele şi nu simt rănile me- 
le şi nu mă întristez şi nu plâng şi nu caut vindecarea, eu care zac într- 
un spital? 

Cum nu chem doctorii arătându-le rănile mele, dezgolindu-mi 
patimile mele cele ascunse, ca să-mi aplice cuţitul, plasturi şi arsuri şi 
să le suport cu răbdare pentru vindecarea mea, ci adaug în fiecare zi şi 
mai multe răni? 

Dar, Dumnezeul meu, îndură-Te de mine, rătăcitul şi sădeşte 
frica Ta în inima mea, ca să fug de patimi, după poruncile Tale şi să 
câştig ura faţă de ele şi să mă înfrânez cu înţelepciune. 

Nu mă lăsa, Hristoase, să rătăcesc în mijlocul ei. 

23 



Căci numai pe Tine Te iubesc, eu care nu Te-am iubit încă şi 
numai de la Tine aştept să păzesc poruncile Tale, aflându-mă întreg în 
patimi şi necunoscându-Te pe Tine. 

Căci cine din cei ce Te cunosc pe Tine va mai avea nevoie de 
slava lumii? 

Sau cine din cei ce Te iubesc pe Tine, o va mai căuta pe aceas- 
ta? 

Fie ca să cheme pe toţi la sine, fie ca să-i linguşească? 

Sau cine va mai năzui să se facă prieten al tuturor oamenilor? 

Nici unul dintre robii Tăi adevăraţi n-a făcut acestea. 

De aceea mă chinuiesc şi sunt întristat, Dumnezeul meu, că mă 
văd pe mine slujind acestora şi nu pot nici să mă supun, nici să mă 
smeresc. 

Nici nu voiesc să caut numai slava Ta, prin care se arată că sunt 
credincios Ţie şi robul Tău; şi prin care pot să fiu mai presus de toţi, 
mai ales prin puţinătate şi sărăcie şi osteneli, mai presus nu numai de 
oamenii cu putere, ci şi de împăraţi. 

Apleacă-Te, deci cu milă faţă de umilitul meu suflet, Dumneze- 
ule, Făcătorule al tuturor, Cel ce mi-ai dat existenţa cea bună şi dă-mi 
cunoştinţa adevărată, ca să caut bunătăţile Tale veşnice şi numai pe 
ele. 

Şi voi iubi şi voi căuta slava Ta din suflet, neîngrijindu-mă ni- 
cidecum de cea omenească, pământească, ca să mă unesc acum şi 
după moarte cu Tine, Hristoase şi să mă învrednicesc de Tine şi să 
împărătesc cu Tine, Cel ce ai primit pentru mine moartea necinstită şi 
ai împlinit toată iconomia. 

Şi atunci voi fi mai slăvit ca toţi muritorii. 

Amin, Doamne, acum şi în veci. 

Imnul 13 (Z. 17) 

îndemn la pocăinţă; şi cum voinţa sufletului unită cu voinţa 
Duhului face pe om în chipul lui Dumnezeu. 

Plâng şi mă doare inima când îmi străluceşte Lumina şi văd să- 
răcia mea şi cunosc unde sunt şi în ce lume muritoare locuiesc, fiind 
muritor; şi mă desfăt şi mă bucur când înţeleg starea şi slava dată mie 
de Dumnezeu şi mă văd pe mine ca un înger al Domnului, împodobit 
întreg în haină nematerială. 

24 



Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, Cel ce-mi dă toate şi 
mă preschimbă. 

Iar din dor izvorăsc râuri de lacrimi şi mă face şi mai strălucitor. 

Ascultaţi voi, care aţi păcătuit ca mine lui Dumnezeu, siliţi-vă 
să alergaţi cu putere în fapte, ca să luaţi şi să apucaţi materia nemate- 
rială a focului - iar zicând materie am arătat fiinţa dumnezeiască - şi 
să aprindeţi sfeşnicul spiritual al sufletului, ca să vă faceţi sori lumi- 
nători în lume, chiar dacă nu sunteţi văzuţi de cei din lume; ca să vă 
faceţi ca nişte dumnezei, având înăuntrul vostru toată slava lui Dum- 
nezeu în două firi, cu adevărat în două naturi şi în două lucrări şi în 
două voinţe cum zice Pavel. 

De fapt, alta este voia trupului curgător şi alta a Duhului şi alta 
a sufletului. 

Dar ca om nu sunt întreit, ci îndoit. 

însă sufletul meu s-a legat în mod negrăit cu trupul meu. 

Deci nu caută fiecare ale sale în chip separat, ca de pildă a mân- 
ca şi a bea, sau a dormi, care se spune că sunt voia pământească a 
trupului. 

Astfel fiindcă nimic nu caută trupul în chip separat de suflet, 
căci în acest caz ar fi mort, fără simţire, ca un lut, socotesc că totul 
este al sufletului, că e o singură voinţă a omului. 

Deci cel ce şi-a unit ceea ce e al lui cu Duhul Dumnezeiesc, s-a 
făcut în chipul dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept. 

S-a făcut creştin din Hristos, având înăuntru ca pe Cel ce a luat 
chip în sine (Gal. IV, 19), pe Hristos Cel necuprins şi singur cu ade- 
vărat neapropiat tuturor făpturilor. 

Dar, o, fire neprihănită, fiinţă ascunsă, iubire de oameni necu- 
noscută celor mai mulţi oameni, milă nevăzută de cei ce vieţuiesc fără 
minte, fiinţă neschimbătoare, netăiată, întreit sfântă, lumină simplă şi 
fără chip, întru totul necompusă, necorporală, nedespărţită, necuprin- 
să de nici o fire, cum Te-ai făcut văzută de mine, cum Te-ai făcut 
cunoscută celor din întuneric? 

Cum Te-ai făcut ţinută în mâinile Sfintei Tale Maici? 

Cum Te-ai făcut legat ca un ucigaş, ai pătimit trupeşte ca un ră- 
ufăcător, o, împărate, voind cu orice preţ să mă mântuieşti şi să mă 
introduci iarăşi în raiul slavei? 

Aceasta este iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta mila şi iubi- 
rea Ta de oameni, care s-a arătat pentru noi, toţi oamenii, Cuvinte, 
pentru credincioşi, necredincioşi, păgâni, păcătoşi, sfinţi. 

25 



Căci tuturor s-a făcut comună arătarea Ta, mântuirea şi răscum- 
părarea, celor vii şi celor morţi. 

Dar ceea ce s-a făcut în chip ascuns în mine risipitorul şi s-a să- 
vârşit parţial într-o neştiinţă cunoscută - căci e cunoscută mie şi ne- 
cunoscută altora - ce limbă o va spune, ce minte o va tâlcui, ce cuvânt 
o va exprima, ca să spună şi limba ta? 

Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne, înfricoşător şi mai presus 
de cuvânt, că mi se arată Lumina, pe care nu o are lumea şi că mă 
iubeşte Cel ce nu e înăuntrul lumii acesteia şi că iubesc pe Cel ce nu e 
nicăieri în cele văzute. 

Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii şi fiind în mijlocul chiliei 
mele, văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Ii şi vorbesc, ba îndrăz- 
nesc să spun, îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte. 

Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare. 

Şi unit cu El depăşesc cerurile. 

Şi aceasta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur. 

Dar unde e trupul atunci, nu ştiu. 

Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut. 

Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea mă ia înăuntrul Lui şi 
mă ascunde în braţele Lui şi mă aflu atunci în afara întregii lumi. 

Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume, privesc în mine întreg 
pe Făcătorul lumii şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul Vieţii. 

Şi am toată Viaţa răsărind înăuntrul meu. 

El este în inima mea, dar se află în cer, mi se arată aici şi acolo, 
strălucind la fel. 

Dar cum se săvârşesc acestea, cum aş putea să înţeleg, cum aş 
putea exprima, cele ce le înţeleg şi văd? 

Căci sunt cu adevărat, dar cu totul de negrăit şi de nespus, cele 
ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima trupească 
de carne a omului nu s-au suit (I Cor. II, 9). 

Iţi mulţumesc, Stăpâne, că m-ai miluit pe mine şi mi-ai dat să le 
văd pe acestea şi să le scriu aşa şi să vestesc celor împreună cu mine 
iubirea Ta de oameni, ca să cunoască şi acum în chip tainic popoare, 
seminţii şi limbi că îi miluieşti pe toţi cei ce se pocăiesc cu căldură, la 
fel ca şi pe apostolii Tăi şi pe toţi sfinţii şi le faci parte de binefaceri, 
de cinste şi-i slăveşti, Dumnezeul meu, ca pe unii ce Te caută cu do- 
rinţă şi în frică multă şi numai spre Tine privesc, Făcătorul lumii, că- 
ruia se cuvine cinstea, stăpânirea şi mărirea, ca împăratului şi Dum- 
nezeului şi Stăpânului tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. 

26 



Amin. 

Imnul 14 (Z. 30) 

Mulţumire către Dumnezeu pentru darurile de care s-a învred- 
nicit; şi că treapta preoţiei şi a egumeniei sale este înfricoşătoare şi 

pentru îngeri. 

Eu, chiar dacă voiesc, Stăpâne, nu pot să grăiesc. 

Căci ce voi spune, fiind necurat în gânduri şi în fapte şi în toate 
cugetările mele? 

Dar sunt rănit în suflet şi ard înăuntrul meu dorind să-Ţi gră- 
iesc, fie cât de puţin, Dumnezeul meu. 

însă văd şi cunosc ale mele, Dumnezeul meu, văd mădularele 
trupului şi ale sufletului meu, că le-am spurcat din naştere, fiind în- 
treg păcat. 

Mărturisesc mila şi iubirea Ta de oameni şi multele Tale bună- 
tăţi, care le-ai făcut mie. 

Şi stau fără de glas, aproape deznădăjduit şi mă chinuiesc neîn- 
cetat întristându-mă, nenorocitul, că sunt nevrednic de toate bunătăţile 
Tale. 

Când îmi vin în simţire şi privesc Hristoase, mulţimea răutăţilor 
mele şi că n-am făcut un singur bine în viaţă, dar în locul pedepselor 
mâniei Tale celei drepte, pe care trebuie să le sufăr, ca cel ce Te-am 
supărat, Tu m-ai învrednicit mai degrabă de atâtea bunătăţi, cad în 
deznădejde şi mă tem de judecata Ta, fiindcă adaug în fiecare zi alte 
greşeli şi tremur să nu întorci marea Ta milă şi iubirea Ta de oameni 
spre mânia unei şi mai mari pedepse, pentru că îţi sunt şi mai nemul- 
ţumitor Ţie, Binefăcătorului meu, arătându-mă slugă vicleană Ţie, 
Stăpânului cel bun. 

Astfel toate mi-au fost, Doamne, prilej de răbdare şi pricină de 
nădejde a vieţii veşnice. 

Pentru aceasta m-am bucurat mult, cum singur ştii, încrezându- 
mă în bunătatea şi mila Ta. 

Căci pentru aceasta m-ai scos pe mine din toate, din lume şi m- 
ai despărţit de rude şi de prieteni, ca să mă miluieşti şi să mă mântu- 
ieşti, Hristoase al meu. 

De aceasta fiind încredinţat prin harul Tău, am avut o bucurie 
fără margini şi o nădejde sigură. 

27 



Dar cele două lucruri din urmă, ce-ai binevoit să mi le dai, nu 
ştiu cum să le spun, împăratul meu. 

Ele lipsesc şi sufletul şi mintea mea de cuvânt şi opresc toate 
lucrările şi gândurile mele. 

Dar şi mărimea slavei Tale mă îngreunează şi aproape că mă 
conving, Mântuitorul meu, să nu grăiesc nimic, să nu fac nimic, nici 
să mă ating de ceva. 

Şi nu mai ştiu ce să fac. 

Vai, aceasta mă întristează. 

Cum m-am predat pe mine, nevrednicul, slujirii şi liturghisirii 
unor astfel de lucruri negrăite, la care îngerii se tem să privească prea 
liber, de care proorocii s-au înfricoşat auzindu-le, dându-şi seama de 
necuprinsul slavei şi iconomiei Tale, pe care apostolii şi mucenicii şi 
mulţimea învăţătorilor le propovăduiesc pe faţă tuturor din lume, 
strigându-şi şi dându-şi pe faţă nevrednicia lor. 

Deci cum eu, risipitorul, cum eu, desfrânatul, cum eu, smeritul, 
am fost învrednicit să fiu făcut egumen fraţilor, slujitor al tainelor 
dumnezeieşti şi liturghisitor al neprihănitei Treimi? 

Căci unde se aşează pâinea şi se toarnă vinul în numele trupului 
şi al sângelui Tău, Cuvinte, acolo eşti Tu însuţi, Dumnezeul meu şi 
Cuvântul. 

Şi acestea se fac cu adevărat trupul şi sângele Tău prin venirea 
Duhului şi prin puterea Celui Prea înalt. 

Şi îndrăznind, ne atingem de Dumnezeu Cel neapropiat, mai bi- 
ne zis de Cel ce locuieşte în lumina neapropiată nu numai acestei firi 
stricăcioase şi omeneşti, ci şi tuturor oştilor îngereşti. 

Dar această faptă şi acest lucru negrăit, mai presus de fire, pe 
care mi s-a poruncit să-1 fac, mă convinge să văd şi moartea înaintea 
ochilor. 

De aceea, uitând de plăcere, am fost cuprins de cutremur ştiind 
că-mi este cu neputinţă - cum cred eu şi toţi - să liturghisesc prin 
mine şi să am astfel viaţa îngerească, mai bine zis, cea mai presus de 
îngeri, în trup, ca - precum a arătat cuvântul şi cum e adevărul - să 
fiu cinstit, să mă fac mai aproape, ca ei, o dată ce îl ating şi cu mâini- 
le şi-L mănânc cu gura pe Cel înaintea căruia îngerii stau cu cutre- 
mur. 

în ce priveşte judecata fraţilor, pe care am fost rânduit să-i păs- 
toresc, care suflet ar suporta-o, care minte ar fi în stare să rabde fără 

28 



osândă părerea fiecăruia şi să împlinească fără lipsă toate datoriile 
sale şi să se scape pe sine de judecata Lui? 

Nu mi se pare că e cu putinţă aceasta oamenilor. 

Mă silesc, de aceea şi voiesc să fiu mai bine ucenicul Unuia, 
slujind voii Lui, ascultând voia Lui şi dând socoteală numai Lui, de- 
cât să slujesc părerilor şi voilor celor mulţi şi să ţin seama mai mult 
de îndemnurile şi gândurile lor. 

Fiindcă mă aşteaptă judecata Lui şi voi avea să dau socoteală 
pentru cei ce au păcătuit, pe care am fost singur ales, să-i păstoresc 
prin hotărârea negrăită a lui Dumnezeu. 

Căci fiecare se va judeca şi va da socoteală de cele ce a făcut el 
însuşi, fie bine, fie rău. 

Singur eu voi da socoteală pentru fiecare. 

Dar cum mă voi milui sau mântui, eu care nu pot să arăt nici 
pentru singurul meu suflet ticălos vreo faptă pentru mântuire? 

De fapt află că nu am ceea ce spun (miluirea şi mântuirea), căci 
n-am împlinit niciodată vreo faptă mică sau mare prin care mă voi 
mântui de focul veşnic. 

Dar, o, Mântuitorule, de oameni iubitor, îndură-Te, Milostive, 
dă-mi putere, mie, smeritului, ca prin cuvânt să păstoresc cu înţelep- 
ciune pe fraţii pe care mi i-ai dat şi să-i conduc la păşunile legilor 
dumnezeieşti şi să-i călăuzesc, readuşi la viaţă, spre locaşurile împă- 
răţiei de sus, întregi, sănătoşi, strălucind de frumuseţea virtuţilor, 
vrednici închinători ai tronului înfricoşător. 

Iar pe mine, nevrednicul, primeşte-mă din lume, chiar de sunt 
acoperit de multe ale păcatelor, ca pe un slujitor familiar şi netrebnic 
al Tău. 

Şi numără-mă, cu judecata care-Ţi e proprie, în cetele aleşilor, 
împreună cu ucenicii mei, ca să privim toţi împreună slava Ta dum- 
nezeiască şi să ne bucurăm, Hristoase, de bunătăţile Tale cele negrăi- 
te. 

Căci Tu eşti, bucuria, desfătarea şi slava celor ce Te iubesc pe 
Tine în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 15 

Despre cel ce, văzând slava lui Dumnezeu, se află sub lucrarea 
Prea Sfântului Duh; despre faptul că Dumnezeu este înăuntrul şi în 
afara tuturor, dar şi sesizabil şi nesesizabil de cei drepţi; despre fap- 

29 



tul că noi suntem casa lui David; şi despre faptul că făcându-Se multe 
mădulare, Hristos, Dumnezeul nostru, este şi rămâne acelaşi unul şi 

neîmpărţit. 

Descoperindu-Te, Tu, Stăpâne al tuturor şi arătându-Ţi mai clar 
slava feţei Tale, sunt cuprins de o frică de sus, văzându-Te pe Tine pe 
cât îmi este cu putinţă mie celui umilit prin fire. 

Şi stăpânit de teamă, mă minunez şi zic: toate ale Tale întrec în- 
ţelegerea mea, Dumnezeul meu, căci sunt necurat şi cu totul nevred- 
nic să Te văd pe Tine, Stăpânul curat şi sfânt, căruia se închină îngerii 
şi Ii liturghisesc cu cutremur şi de a cărui faţă se clatină toată zidirea. 

Dar când eu spun acestea şi închid ochii, sau când îmi întorc 
mintea în jos ca să nu văd sau să privesc arătarea Ta copleşitoare, 
atunci mă tânguiesc lipsit de frumuseţea Ta, Dumnezeul meu, nesu- 
portând despărţirea de Tine, singurul iubitor de oameni. 

Dar tânguindu-mă eu şi plângând, mă luminează întreg, dar vai, 
uimit de aceasta plâng şi mai mult, minunându-mă de mila Ta faţă de 
mine, risipitorul. 

Atunci văd marea urâţenie a trupului meu şi nevrednicia ticălo- 
sului meu suflet. 

Şi când recunoscându-le acestea, strig: cine sunt eu, Dumnezeu- 
le şi Făcătorule al tuturor şi ce bine am făcut peste tot în viaţă? 

Sau ce poruncă a Ta am împlinit vreodată, că mă învredniceşti 
de o astfel de slavă, pe mine umilitul? 

Şi de unde şi pentru ce mă luminezi astfel şi m-ai învrednicit de 
aceasta pe mine, ticălosul, noaptea şi ziua? 

Căci n-am însetat vreodată căutându-Te pe Tine, împăratul 
meu, n-am pătimit de osteneli pentru poruncile Tale, n-am răbdat în- 
cercări şi bătăi ca toţi sfinţii care au răbdat acestea din veac, ca 
numărându-mă printre ei, Hristoase, să mă mântuieşti. 

Şi tremur că nu mă mântuieşti pe mine, leneşul, fără fapte, chiar 
dacă eşti foarte iubitor de oameni Creatorule al lor. 

Fiindcă aud pe Pavel zicând: credinţa fără fapte este moartă. 

Şi tremur de frica pedepsei, care m-aşteaptă sigur acolo, pe mi- 
ne, nepăsătorul. 

Cum aş îndrăzni, deci, să fiu numărat ca credincios, Stăpâne, cu 
cei ce au lucrat înainte de mine, eu, care n-am păzit vreodată nici o 
poruncă? 

30 



Dar ştiu că toate le poţi, toate le faci, cum voieşti şi dai şi celor 
din urmă ca şi celor dintâi ba celor din urmă, o, minune, înaintea celor 
dintâi (Matei, XX, 9-10). 

Acestea spunându-le Ţie, Făcătorule al lumii, Ţie care strălu- 
ceai mai înainte de sus, apoi, iarăşi, Te-ai ascuns de mine şi pe urmă 
iarăşi m-ai înconjurat cu raze, Te văd deodată venind în mine întreg, 
Cel ce Te-ai arătat înainte, dar Te-ai ascuns iarăşi în nor, ca un soare 
cu totul fără raze. 

Deci, precum soarele este apropiat celor ce-1 văd şi aşa se arată 
oarecum întreg tuturor, aşa şi Tu îmi eşti apropiat, ascuns înăuntrul 
meu, Tu, Cel neapropiat făcându-Te văzut ochilor mei şi creşti, pre- 
cum singur ştii, câte puţin, arătându-Te tot mai strălucitor, fulgerând 
tot mai luminos. 

Iar altădată mi Te arăţi iarăşi cu totul neapropiat. 

Pentru aceea măresc şi necuprinderea Ta şi vestind bunătatea 
Ta, strig către Tine: slavă Celui ce a slăvit astfel fiinţa noastră, slavă 
nemăsuratei Tale pogorâri la noi, Mântuitorule, slavă milei, slavă 
puterii Tale, Mântuitorule. 

Slavă Ţie, că rămânând neschimbat, nemodificat şi fiind întreg 
nemişcat, eşti pururea în mişcare, întreg în afara zidirii, dar întreg şi 
în toată zidirea, umpli întreg toate, fiind întreg în afara tuturor. 

Eşti deasupra tuturor, Stăpâne, dincolo de tot începutul, mai 
presus de toată substanţa, mai presus de firea firii, fiindcă Tu însuţi, 
Făcătorul tuturor, Te-ai făcut Fiul Aceluia şi noi ne-am făcut fiii Tăi 
după har. 

Tu Te-ai făcut rudă cu noi prin trup, noi am fost făcuţi ruda Ta 
prin dumnezeire. 

Căci luând trup ne-ai dat nouă Duh dumnezeiesc şi ne-am făcut 
toţi o casă unică a lui David prin ceea ce e propriu Ţie, prin înrudirea 
cu Tine. 

Tu eşti Domn al lui David în Duh, iar noi fii ai lui David, toţi 
seminţia Ta dumnezeiască. 

Şi adunându-ne noi, devenim o casă unică, adică toţi înrudiţi, 
toţi fraţi ai Tăi. 

Şi cum nu e aceasta o minune înfricoşătoare? 

Sau cum nu se va cutremura oricine înţelege aceasta şi află 
aceasta, că eşti cu noi acum şi în veci şi ne faci pe fiecare casă şi lo- 
cuieşti în noi toţi şi Tu Te faci casă tuturor şi locuim în Tine, fiecare 
dintre noi, Mântuitorule, întreg cu Tine întreg şi Tu eşti cu fiecare 

31 



dintre noi, singur cu el singur şi în acelaşi timp eşti întreg singur de- 
asupra noastră. 

Eşti deci acum în noi făcând toate minunile. 

Care minuni? 

Ascultaţi puţine dintre cele multe. 

Căci, deşi toate cele ce le-am spus, întrec uimirea, ascultă acum 
unele mai înfricoşătoare ca acelea: ne facem mădulare ale lui Hristos, 
iar Hristos mădularele noastre. 

Şi mâna lui Hristos şi picioarele lui Hristos sunt ale mele, prea 
ticălosul şi au văzut şi văd slava Ta, a dumnezeirii dumnezeieşti, sin- 
guri credincioşii, iar toţi necredincioşii văzându-Te, au rămas orbi 
Lumină a lumii. 

Deşi credincioşii Te-au văzut şi atunci şi Te văd şi acum puru- 
rea şi Te au ca pe Cel ce eşti şi locuieşti împreună cu ei, în întunericul 
vieţii, Ziditorul tuturor, ca pe un soare neapus, ca pe un sfeşnic ne- 
stins, necuprins deloc de întuneric (Ioan, I, 5), dar luminând pururea 
pe cei ce Te văd pe Tine. 

Deci fiindcă Tu, cum s-a spus, eşti în afara tuturor şi pe cei ce-i 
luminezi, îi faci să iasă din cele văzute, precum Tu eşti acolo sus îm- 
preună cu Tatăl Tău şi eşti Acelaşi întreg nedespărţit de noi şi iarăşi 
fiind în lume, eşti neîncăput în lume - fiindcă fiind în toate eşti Ace- 
laşi mai presus de toate - aşa şi pe noi, robii Tăi, cei ce ne aflăm în 
mijlocul celor sensibile şi în faţa celor nevăzute, ne scoţi şi ne urci în 
întregime cu Tine în lumina Ta şi ne faci din muritori nemuritori. 

Şi rămânând ceea ce suntem, ne facem prin harul Tău, fii ase- 
menea Ţie, dumnezei ce văd pe Dumnezeu. 

Cine, deci, nu va alerga spre Tine, singurul iubitor de oameni, 
cine nu va urma Ţie, cine nu va spune din iubire: 

„Iată, aruncându-le toate, vom urma Ţie" (Mat. XIX, 47), Stă- 
pânului plin de compătimire, blând, iubitor, care aşteaptă pururea 
întoarcerea noastră, care nu voieşte moartea celor ce L-au supărat, 
care săvârşeşte în noi minunile înfricoşătoare, de care auzind că s-au 
săvârşit odinioară în casa lui David, ne uimim. 

Iar ele sunt acestea: casa lui David suntem noi, ca cei înrudiţi cu 
Acela, dincolo de toţi vecii, dincolo de toată lumina, Mântuitorule, 
mai presus de fiinţele spirituale, căci şi acelea sunt opera Ta, mai bine 
zis sunt opera cugetării Tale. 

Căci Tu nu eşti nimic din toate, ci mai presus de toate cele ce 
sunt şi de aceea despărţit de toate, fiind cugetat mai presus de toate 

32 



cele ce sunt, nevăzut, neapropiat, de neapucat, de nepipăit; şi fiind 
neînţeles, rămâi neschimbat. 

Fiind întreg, simplu, eşti întreg variat şi mintea nu poate să înţe- 
leagă deloc varietatea şi armonia slavei frumuseţii Tale. 

Deci Cel ce nu eşti nimic din toate, ca mai presus de toate, Cel 
ce eşti înainte de toate ca Dumnezeul tuturor, nevăzut, neapropiat, 
neapucat, nepipăit, Te-ai făcut şi muritor, ai intrat în lume şi Te-ai 
arătat tuturor apropiat prin asumarea trupului. 

Dar Te-ai făcut cunoscut credincioşilor şi prin slava dumnezei- 
rii. 

Şi Te-ai făcut de apucat, Cel cu totul de neapucat. 

Şi întreg văzut Acelaşi, Cel tuturor nevăzut. 

Mişc mâna şi Hristos întreg e mâna mea - înţelege şi dumnezei- 
rea nedespărţită! - iar eu nevrednicul sunt mâna şi piciorul lui Hris- 
tos. 

Mişc piciorul şi iată, străluceşte ca Acela. 

Să nu spui că hulesc, ci primeşte acestea şi închină-te lui Hris- 
tos care face aceasta. 

Şi aşa toate mădularele fiecăruia dintre noi. 

Căci dacă vrei şi tu te vei face mădularul Lui. 

Vor deveni mădulare ale lui Hristos şi Hristos mădularele noas- 
tre. 

Şi pe toate cele urâte le va face frumoase, împodobindu-le cu 
frumuseţea şi slava dumnezeirii. 

Şi vom deveni toţi, împreună, dumnezei prin Dumnezeu, 
nemaivăzându-ne urâţenia trupului nostru, ci făcându-ne întregi ase- 
menea trupului lui Hristos. 

Şi fiecare mădular al nostru va fî Hristos întreg. 

Căci făcându-Se El multe, rămâne unul neîmpărţit. 

Şi fiecare parte e acelaşi Hristos întreg. 

Deci ai cunoscut, fără îndoială, pe Hristos şi în degetul meu şi 
în fiecare glandă. 

Şi nu tremuri sau nu te ruşinezi de aceasta? 

Dumnezeu nu S-a ruşinat să Se facă asemenea ţie, iar tu te ruşi- 
nezi că te-ai făcut asemenea Lui? 

Eu nu mă ruşinez că m-am făcut asemenea Lui. 

Dar când tu ai spus că Acela S-a făcut asemenea unui mădular 
ruşinos, m-am temut că tu ai spus o blasfemie. 

33 



Dar nu trebuie să te temi, fiindcă nu e nici o blasfemie în aceas- 
ta. 

Pentru că sunt mădulare ascunse ale lui Hristos, fiindcă sunt 
acoperite şi prin aceasta se fac mai cuviincioase decât celelalte, ca 
mădulare ascunse, de toţi nevăzute ale Celui ascuns, din care se dă 
sămânţa unei uniri dumnezeieşti între fiinţe. 

E o sămânţă dumnezeiască ce ia chip după forma dumnezeias- 
că, ce ia chip din dumnezeirea întreagă însăşi, căci e Dumnezeu în- 
treg, Cel ce Se uneşte cu noi, o, înfricoşătoare taină! 

Şi se săvârşeşte cu adevărat o nuntă negrăită şi dumnezeiască, 
căci Dumnezeu Se uneşte (Se amestecă) cu fiecare şi voi spune iarăşi 
aceasta cu plăcere: şi fiecare se uneşte cu Stăpânul. 

Deci dacă ai îmbrăcat pe Hristos întreg cu tot trupul tău, vei în- 
ţelege fără să te ruşinezi cele ce-ţi spun. 

Dar dacă tu n-ai făcut nimic, sau dacă ai pus pe sufletul tău nu- 
mai o mică parte din veşmântul neprihănit al lui Hristos, ea se va afla 
pe vechea ta cămaşă numai într-un loc şi te vei ruşina de toate celelal- 
te mădulare ale tale având mai degrabă tot trupul tău murdar. 

Căci fiind îmbrăcat cu veşminte murdare, cum nu te vei ruşina? 

Când eu spun aceste lucruri, adică înfricoşătoarea taină despre 
mădularele sfinte şi văd această mare slavă a lor şi mintea luminată şi 
mă bucur negândindu-mă la nimic trupesc, tu vezi carnea ta murdărită 
şi parcurgi cu mintea faptele tale necuvenite; şi mintea ta se înnoroia- 
ză ca un vierme de acestea. 

Pentru aceea lipeşti de Hristos şi de mine ruşinea ta şi spui: 

„Nu te ruşinezi de cele urâte, mai bine zis să cobori pe Hristos 
la mădularele urâte?" 

Iar eu îţi zic iarăşi: priveşte pe Hristos în pântece şi cugetă la 
cele dinăuntrul pântecelui şi la Cel ce a fost în el, din care a ieşit 
Dumnezeu trecând prin el. 

Vei afla în aceasta mai mult decât cele ce ţi-am spus, vei afla 
toate cele ce le-a primit spre slava noastră, ca nimeni să nu se ruşine- 
ze imitându-L pe El, nici să spună şi să suporte cele ce le-a suportat 
El. 

Acela S-a făcut întreg om şi a rămas Dumnezeu întreg. 

Şi fiind Unul, nu S-a împărţit, dar S-a făcut bărbat desăvârşit şi 
Acelaşi este şi Dumnezeu întreg în toate mădularele. 

34 



Aşa s-a întâmplat şi acum, în timpurile din urmă, cu sfântul Si- 
meon Evlaviosul, Studitul (este vorba de părintele duhovnicesc al 
Sfântului Simeon Noul Teolog). 

Acesta nu s-a ruşinat de mădularele nici unui om. 

Nu s-a ruşinat nici să le vadă pe ale cuiva goale, nici să fie vă- 
zut gol. 

Căci avea pe Hristos întreg şi era el însuşi Hristos întreg şi toate 
mădularele sale şi mădularele oricărui altul, pe toate la un loc şi pe 
fiecare în parte, el le privea pururea ca pe Hristos. 

El rămânea neclintit, netulburat şi nepătimitor ca fiind întreg 
Hristos însuşi şi văzând pe Hristos în toţi cei ce s-au botezat şi au 
îmbrăcat pe Hristos întreg. 

Dar dacă tu când eşti gol şi trupul tău atinge alt trup, aceasta îţi 
răscoleşte pofta de femeie, ca unui asin sau cal, pentru ce îndrăzneşti 
să bănuieşti pe sfânt şi huleşti pe Hristos, care S-a unit cu noi şi a 
dăruit nepătimirea slujitorilor Săi sfinţi? 

De fapt El Se face mire - auzi? - în fiecare zi şi sufletele tuturor 
sunt mirese şi se săvârşeşte nunta în chip duhovnicesc, unindu-Se în 
chip vrednic de Dumnezeu cu ele. 

Şi nu le produce nici o stricăciune. 

Ci, deşi, le ia stricate şi Se uneşte cu ele, îndată le face nestrica- 
te. 

Şi cele întinate mai înainte de stricăciune, le văd toate sfinte, 
nestricate, cu totul vindecate. 

Şi slăvesc pe Milostivul, doresc pe Cel frumos şi se alipesc în- 
tregi de Iubirea întreagă. 

Mai mult, primind, cum am spus, sămânţa sfântă, dau chip înă- 
untrul lor lui Dumnezeu întreg. 

Ce este deci neadevărat în aceasta, Părinţilor? 

N-am vorbit corect despre lucruri dumnezeieşti, n-am spus ceva 
care nu se abate de la Scriptură? 

Dacă deci tu ai îmbrăcat ruşinea trupului tău şi n-ai golit min- 
tea, n-ai dezbrăcat sufletul, desigur n-ai putut vedea lumina, fiind 
acoperit de întuneric. 

Deci ce să-ţi fac, cum să-ţi arăt tainele înfricoşătoare? 

Cum te voi introduce în casa lui David? 

Ea este de neapropiat celor neglijenţi ca mine, este cu totul ne- 
văzută celor orbi, asemenea mie, e cu totul departe de cei necredinci- 
oşi şi leneşi, străină de toţi cei vicleni, de toţi cei iubitori de lume, 

35 



precum le lipseşte cu totul celor iubitori de slavă deşartă, ca una ce e 
mai presus de cer şi de adâncul fără fund. 

Şi cine sau cum va urca cineva la cer, sau va pogorî sub pământ, 
cercetând adâncurile fără fund? 

Şi căutând mărgăritarul foarte mic, asemenea grăuntelui de 
muştar, cum îl vei putea afla? 

Dar adunaţi-vă, o, copii, dar veniţi, o, femei! 

Alergaţi, o, părinţi, înainte de a veni sfârşitul şi jeliţi cu mine, 
plângeţi toţi, căci după ce, mici fiind, am primit în botez, copii fiind, 
pe Dumnezeu, mai bine zis ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, păcătu- 
ind am fost aruncaţi îndată afară din casa lui David şi am pătimit-o 
aceasta cu nesimţire, să alergăm iarăşi spre ea prin pocăinţă. 

Căci nu vă înşelaţi: cei scoşi de acolo nu pot intra înăuntru alt- 
fel, nici nu pot vedea tainele ce s-au săvârşit în ea şi se săvârşesc şi 
acum şi în veacuri nesfârşite în Hristosul şi Dumnezeul meu, Căruia 
se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în veci. 

Amin. 

Imnul 16 (Z.7) 
Că nu e de dorit şi de poftit decât dumnezeirea, de care cel ce s- 
a împărtăşit s-a făcut părtaş de toate bunătăţile. 

O, care este existenţa ascunsă întregii zidiri şi care e lumina spi- 
rituală care nu e văzută de nimeni şi care e bogăţia cea mare, pe care 
n-a putut s-o afle sau s-o posede cu totul cineva în lume? 

Ea este de fapt tuturor de nesesizat şi neîncăpută în lume, dar 
mai dorită şi mai poftită decât toată lumea, întrucât Dumnezeu depă- 
şeşte cele văzute pe care le-a creat El însuşi. 

Prin aceasta sunt rănit de iubirea Lui şi întrucât nu mi se face 
văzut, cugetarea mea se usucă, îmi arde mintea şi inima şi suspin. 

Umblu şi caut cu aprindere ici şi colo şi nicăieri nu-L găsesc pe 
Cel iubit de sufletul meu. 

Privesc adesea împrejur ca să văd pe Doritul meu şi Acela ca 
nevăzut, nu se arată nicidecum. 

Dar când încep să plâng ca un lipsit de nădejde, atunci Se face 
văzut şi mă vede Cel ce vede toate. 

Atunci sunt uimit, minunându-mă de bunul chip al frumuseţii 
Lui şi că, deschizând cerurile, Ziditorul S-a aplecat şi mi-a dăruit sla- 
va negrăită şi minunată. 

36 



Şi cine va ajunge mai aproape de El, sau cum va fi urcat altul 
spre nemăsurată înălţime? 

Cugetând eu, El se află înăuntrul meu, strălucind înăuntrul tică- 
loasei mele inimi, învăluindu-mă din toate părţile de o strălucire ne- 
muritoare şi luminând toate mădularele mele cu razele Lui. 

Pătrunzându-mă întreg, mă îmbrăţişează întreg, Se dă pe Sine 
întreg mie, nevrednicului şi sunt umplut de iubirea şi de frumuseţea 
Lui şi mă umplu de dulceaţa dumnezeirii. 

Mă împărtăşesc de lumină, particip şi la slavă şi-mi luminează 
faţa, ca şi a Celui iubit al meu. 

Şi toate mădularele mele se fac purtătoare de lumină. 

Devin atunci mai frumos ca cei frumoşi, mai bogat decât cei 
bogaţi, mai puternic ca toţi cei puternici; sunt mai puternic şi mai 
mare decât împăraţii şi mai cinstit decât toate cele ce se văd, nu nu- 
mai decât pământul şi cele de pe pământ, ci şi decât cerul şi toate cele 
din cer, având pe Ziditorul tuturor, Căruia se cuvine slava şi cinstea în 
veci. 

Amin. 

Imnul 17 (Z. 2) 

Frica naşte iubirea, iar iubirea dezrădăcinează frica din suflet 
şi rămâne singură în el; căci ea este Duhul dumnezeiesc şi Sfânt. 

Cum voi cânta, cum voi slăvi, cum voi lăuda cum se cuvine pe 
Dumnezeu care trece cu vederea multele păcate ale mele? 

Cum voi privi peste tot la înălţime, cum voi ridica ochii, cum 
voi mişca buzele mele? 

Cum voi întinde mâinile mele spre înălţimea cerului, ce cuvinte 
voi afla, ce vorbe voi folosi? 

Şi cum să îndrăznesc să grăiesc, cum voi cere iertarea păcatelor 
mele fără măsură, pentru multele greşeli? 

Căci am săvârşit fapte mai presus de orice iertare. 

Le cunoşti cele ce le spun, Mântuitorule. 

Am nesocotit toată firea, am săvârşit fapte contrare firii. 

M-am arătat mai prejos de vietăţile neraţionale, decât toate vie- 
tăţile din mare şi decât animalele de pe uscat, călcând poruncile Tale 
mai mult decât firea necuvântătoare. 



37 



Iar spurcând trupul meu şi murdărind sufletul meu, cum mă voi 
arăta Ţie, cum Te voi privi, cum voi îndrăzni să stau înaintea feţei 
Tale, eu ticălosul? 

Cum nu voi fugi de slava Ta şi de lumina strălucitoare a Sfântu- 
lui Tău Duh? 

Cum nu voi înainta singur în întuneric, eu care am săvârşit fap- 
tele întunericului? 

Cum nu mă voi despărţi de mulţimea sfinţilor? 

Cum voi suporta glasul Tău care mă trimite în întuneric, eu care 
încă de aici îmi port osânda mea? 

înspăimântat întreg, tremurând întreg, stăpânit întreg de frică şi 
de teamă, strig către Tine: ştiu Mântuitorule, că altul n-a greşit Ţie ca 
mine, nici n-a săvârşit faptele săvârşite de mine ticălosul. 

Şi că m-am făcut şi altora pricină de pieire. 

Dar ştiu şi aceasta şi sunt convins, Dumnezeul meu, că nici mă- 
rimea greşelilor, nici mulţimea păcatelor, nici răutatea faptelor nu va 
covârşi vreodată iubirea Ta de oameni şi marea milă a Ta, mai bine 
zis mai mult decât mare, mai presus de cuvânt, mai presus de minte, 
pe care o ai faţă de cei ce au greşit şi se pocăiesc cu căldură. 

Căci pe aceştia îi cureţi şi-i luminezi şi-i faci părtaşi luminii, 
comunicându-le dumnezeirea Ta. 

Şi în această stare a lor vorbeşti şi grăieşti cu ei ca şi cu nişte 
prieteni adevăraţi ai Tăi. 

O, bunătate nesfârşită! 

O, iubire negrăită! 

Pentru aceasta şi cad înaintea Ta şi strig fierbinte către Tine: 
primeşte-mă ca pe fiul risipitor şi ca pe desfrânata, care au venit la 
Tine. 

Aşa mă primeşte, Milostive, pe mine care mă pocăiesc din su- 
flet. 

Şi luând aminte la picăturile lacrimilor mele ca şi la nişte izvoa- 
re pururea ţâşnitoare, spală cu ele, Hristoase al meu, sufletul şi trupul 
meu de petele patimilor. 

Spală şi inima mea de toată viclenia, căci aceasta e rădăcina şi 
izvorul păcatului. 

De fapt viclenia e sămânţă a semănătorului viclean. 

Unde se află el, ea odrăsleşte şi se urcă la înălţime şi produce 
ramuri multe ale vicleniei şi răutăţii. 

38 



Rădăcinile acesteia smulge-le, Hristoase al meu, din adâncuri şi 
curăţă sufletul meu şi ogoarele inimii mele şi sădeşte în ele frica Ta, 
Milostive şi învredniceşte aceste ogoare de buna ei înrădăcinare şi 
odrăslire, ca să crească înaltă prin păzirea poruncilor Tale, sporind în 
fiecare ceas. 

Iar prin sporirea lacrimilor care adaugă noi izvoare ţâşnitoare şi 
adăpându-se din ele, frica să-mi crească şi mai mult şi pe măsura în 
care se întăreşte, să se urce la înălţime. 

Iar pe măsura fricii să crească împreună cu ea şi smerenia. 

Şi datorită smereniei să slăbească toate patimile. 

Iar împreună cu ele fuge toată ceata demonilor şi se văd toate 
virtuţile apărând în jurul inimii în cerc şi urmându-i ca unei împărate - 
se, asemenea unei gărzi şi cete de prietene şi slujitoare ale stăpânei. 

Iar adunându-se acestea şi unindu-se întreolaltă, în mijlocul lor 
înfloreşte ca un arbore la întâlnirea apelor, frica Ta, care arată în scurt 
timp floarea ei străină, spun străină, pentru că se naşte după neamul ei 
şi produce sămânţa tuturor pomilor, în fiecare după neamul lui. 

Deci din frica Ta răsare floarea unei firi străine şi un rod la fel 
de străin şi deosebit de ea. 

Căci frica e prin fire plină de tristeţe şi face pe cei stăpâniţi de 
ea să fie întristaţi mereu ca nişte robi pătrunşi de multe răni, ca pe 
unii ce s-aşteaptă în tot ceasul la tăietura morţii şi văd secera ei, deşi 
nu ştiu ceasul. 

Şi nu au vreo nădejde şi mai puţin siguranţa unei iertări desă- 
vârşite. 

Ci tremură de ce va fi atunci şi sunt înfricoşaţi de sfârşitul vieţii, 
purtând cu ei nesiguranţa acelei judecăţi, Dumnezeul meu. 

Dar floarea pe care o produce, e negrăită în chipul ei, dar şi mai 
negrăită în modul arătării. 

Căci înflorind, se vede, dar se şi ascunde îndată, ceea ce nu e 
propriu firii, nici succesiunii din ea. 

Ea e mai presus de firea firii, depăşind toată firea. 

Pentru a arăta floarea frumoasă mai presus de orice cuvânt. 

Şi răpeşte spre privirea ei toată mintea mea, neîngăduindu-i sa- 
şi amintească nimic din ce ştie să producă frica. 

Ci mă face să uit de toate acestea. 

Dar dispare în scurt timp şi arborele fricii se află iarăşi fără 
floare şi mă întristez şi suspin şi strig fierbinte către Tine. 

Şi atunci iarăşi văd floarea în ramurile arborelui. 

39 



Şi având privirea, o, Hristoase al meu, îndreptată numai spre 
floare, nu mai văd arborele. 

Şi înflorind floarea tot mai des şi atrăgându-mi dorinţa spre ea, 
ajunge la rodul iubirii. 

Iar rodul acesta la rândul lui, nu primeşte să fie purtat de arbore- 
le fricii, ci când se coace deplin, e văzut mai degrabă fără arbore. 

Căci în iubire nu se află frica nicidecum (I Ioan, IV, 18). 

Dar ea nici nu rodeşte în suflet fără frică. 

E o minune cu adevărat mai presus de cuvânt, mai presus de 
toată înţelegerea, că arborele înfloreşte şi rodeşte cu osteneală, dar 
rodul lui dezrădăcinează arborele întreg şi rămâne rodul singur. 

Cum poate fi rodul fără arbore, nu pot spune nicidecum. 

Fapt e că iubirea rămâne şi este fără frică. 

Deci iubirea este toată veselie şi umple pe cel ce a dobândit-o 
de bucurie şi plăcere şi-1 scoate pe acesta din lume prin simţire, ceea 
ce frica nu poate să o facă nicidecum. 

Căci fiind înăuntrul celor văzute şi înăuntrul celor sensibile, 
cum poate să scoată pe cel ce o are în afara tuturor acestora şi să-1 
unească prin simţire întreg cu cele nevăzute? 

Cu adevărat, nu o poate aceasta nicidecum. 

Dar floarea şi rodul pe care îl naşte frica, este în afara lumii. 

Iar cele de acolo pot răpi şi mintea şi pot ridica şi sufletul îm- 
preună cu ea şi le pot scoate în afara lumii. 

Dar, spune -mi cum scoate iubirea acestea în afara lumii? 

Căci aş vrea să o ştiu limpede. 

Acestea sunt, cum am spus, negrăite. 

Totuşi ia aminte şi-ţi voi spune: iubirea e Duhul dumnezeiesc, 
Lumina atotfăcătoare şi luminătoare. 

Dar nu e din lume, nici peste tot ceva din lume, nici creatură. 

Căci e necreată şi în afara tuturor celor create. 

E necreatul din mijlocul celor create. 

înţelege, fiule, cele ce-ţi spun! 

Căci e despărţită, fiindcă necreatul niciodată nu primeşte să se 
facă creat. 

Dar dacă voieşte, poate să o facă şi aceasta. 

De fapt, Cuvântul S-a făcut, cu împreună lucrarea Duhului şi cu 
bunăvoinţa Tatălui, om întreg în chip neschimbat. 

Fiind prin fire Dumnezeu necreat, S-a făcut în chip negrăit 
creat. 

40 



Şi îndumnezeind ceea ce a luat mi-a arătat o minune îndoită 
prin amândouă lucrările şi la fel, prin amândouă voinţele: văzută şi 
nevăzută, sesizată şi nesesizată. 

Şi arătându-Se ca creatură în mijlocul tuturor creaturilor, dar 
nefiind creatură, precum le părea acestora, nu apărea; dar nu era cu 
totul neapărut, ci fiind în mijlocul tuturor creaturilor sensibile, Cuvân- 
tul Se face văzut ca creatură unit cu firea asumată. 

Asumând creatura şi ascunzând-o sau ridicând-o la înălţime, în 
slava proprie mai presus de cuvânt, Se ascundea îndată. 

Aceasta o spuneau aceia pentru că Stăpânul dispărea, dar desi- 
gur numai pentru ochii lor. 

Căci Creatorul tuturor fiind despărţit de toate, dar umplându-le 
ca Dumnezeu pe toate, cum S-ar ascunde altfel? 

Vei face pe Stăpânul să-şi schimbe locul şi-L vei socoti că Se 
mută în alt loc şi că Se ascundea de ochii sfinţilor apostoli? 

Doamne fereşte! 

Să nu cazi, din neştiinţă, în blasfemie! 

Dar ascultă, de voieşti, iubirea şi vei afla cum iubirea e mai ma- 
re ca toate. 

Care toate? 

Nu auzi pe apostol strigând: 

„Iubirea e mai mare decât a vorbi în limbile îngereşti şi ale tutu- 
ror oamenilor, decât a avea toată credinţa încât să mute şi munţii, de- 
cât a avea toată cunoştinţa şi adâncimea tainelor, decât a risipi toată 
bogăţia şi a te face sărac, decât a-ţi da trupul să fie ars pentru Hristos" 
(I Cor. XIII). 

Şi e cu atât mai mare, că fără ea acestea - fie una, fie toate - nu- 
i sunt de nici un folos celui ce le-a dobândit. 

Deci cel ce e lipsit de Iubire şi de toate cele spuse, spune-mi, 
unde se va arăta, ce va face, cum va îndrăzni să se declare pe sine 
credincios celor ce-1 întreabă? 

De aceea trebuie dată atenţie celui ce vorbeşte despre Iubire. 

Şed în chilie, noaptea sau ziua, dar împreună cu mine se află în 
mod nearătat şi necunoscut Iubirea. 

Fiind în afară de toate făpturile, este totodată împreună cu toate. 

Este foc, este şi strălucire, Se face şi nor al luminii, dar este şi 
soare. 

Ca foc, încălzeşte sufletul şi aprinde inima mea şi o stârneşte 
spre dorinţa şi iubirea Creatorului. 

41 



Când mă aprinde destul şi îmi înflăcărează sufletul, mă învăluie 
întreagă ca o flacără purtătoare de lumină, care umple cu raze strălu- 
citoare sufletul meu şi-mi luminează mintea şi mă ridică la înălţimea 
contemplaţiei şi a răpit cu ea mintea mea şi simţirea şi toată dorirea 
lumii. 

Şi aleargă mintea mea şi caută să cuprindă cu dorinţa raza ce se 
arată. 

Dar nu putea să o cuprindă creatura, nici nu putea să ajungă cu 
totul în afara creaturilor, pentru a sesiza raza Celui necreat şi necu- 
prins, făcându-mă văzător. 

Aceasta este ceea ce am spus că este floarea fricii. 

Iar văzând eu raza şi umplându-mă de bucurie negrăită, nu m- 
am bucurat eu că am văzut; ci ea însăşi, care, după ce m-a săturat de 
toată bucuria dumnezeiască, s-a retras. 

Totuşi, ea le pătrundea pe toate şi se silea să le vadă: cerceta ae- 
rul, străbătea cerurile, se scufunda în abisuri şi cum mi se părea, ajun- 
gea la marginile din urmă ale lumii. 

Dar nu afla nimic în toate acestea, căci toate erau create. 

Şi eu gemeam şi plângeam şi-mi ardeau măruntaiele şi-mi tră- 
iam viaţa ca un nebun ieşit din mine. 

Veni, deci, Iubirea, cum voia şi lăsându-Se ca un chip de nor 
luminos, Se văzu şezând întreagă peste capul meu. 

Şi căzut în uimire, mă făcu să strig. 

Dar zburând iarăşi, mă lăsă din nou singur. 

Şi căutând-o cu durere, Se află iarăşi în mine, cunoscută, întrea- 
gă. 

Şi o văzui în mijlocul inimii mele ca un luminător, ca un disc al 
soarelui. 

Iar arătându-Se iarăşi astfel şi făcându-Se cunoscută, a pus pe 
fugă cetele dracilor, a alungat laşitatea, a sădit bărbăţia, mi-a dezgolit 
mintea de simţirea lumii şi m-a îmbrăcat în veşmântul simţirii spiritu- 
ale. 

Astfel, m-a despărţit de cele văzute şi m-a unit cu cele nevăzute. 

Şi mi-a dăruit să văd pe Cel necreat şi să mă bucur de El. 

Aceasta, pentru că am fost despărţit de toate cele create şi văzu- 
te şi stricăcioase în scurtă vreme şi am fost unit cu Cel necreat, cu Cel 
nestricăcios şi fără început, cu Cel de toţi nevăzut. 

Căci aceasta o face Iubirea. 

42 



Să alergăm cei credincioşi cu vigoare, să ne grăbim cei leneşi, 
cu silinţă! 

Să ne trezim cei somnoroşi, ca să apucăm Iubirea, sau mai bine 
zis să ne facem părtaşi de Ea. 

Şi aşa să ne mutăm de la cele de aici, ca să ne înfăţişăm împre- 
ună cu Ea Creatorului şi Stăpânului, ieşiţi împreună cu Ea în afara 
celor văzute. 

Căci, altfel, vom fi părăsiţi ca făpturi în cele văzute şi create, în 
foc şi în tartar şi în chinuri înfricoşătoare, ca unii aflaţi fără Ea, înţe- 
leg fără Iubire. 

Şi dacă e cu putinţă o mântuire fără Ea, cum va fi aceasta, 
Hristoase al meu? 

Nicidecum. 

Căci de ne despărţim de lumină, cum vom scăpa de întuneric? 

De ne lipsim de bucurie, cum vom fi izbăviţi de întristare? 

De ne aflăm în afara cămării de nuntă, cum ne vom putea ve- 
seli? 

Odată căzuţi din împărăţia Ta dumnezeiască, cum vom putea 
afla, Mântuitorule, altă mântuire, altă mângâiere, sau în ce alt loc le 
vom putea avea? 

Cu adevărat nicăieri şi nicidecum, chiar dacă o cred unii nebu- 
neşte. 

Căci e nebun cel ce spune aceasta. 

Dar răspunzând poate, va zice cineva: cum nu va fi în afara că- 
mării de nuntă şi a locului celor drepţi alt loc de mântuire sau de 
odihnă? 

Nebune, a spus Iubirea, nu auzi că Adam, protopărintele tău, 
călcând o singură poruncă în rai, a fost dezbrăcat de slava dumneze- 
iască şi Eva împreună cu el şi au fost scoşi îndată din rai, primind în 
schimbul unei plăceri moartea nenorocită şi viaţa plină, vai, de oste- 
neli, rânduindu-li-se din partea lui Dumnezeu cu dreptate să trăiască 
şi să moară. 

Aşa cugetă că va fi şi atunci când va avea loc judecata: oricine 
se va afla dezbrăcat de slava dumnezeiască asemenea aceluia, va fi 
gonit îndată afară din rai, adică din împărăţia şi din cămara cerească 
de nuntă. 

Chiar de nu va avea păcat, dar va fi fără virtuţi, se va înfăţişa cu 
totul gol. 

43 



Dar prima împărăteasă şi doamnă a tuturor virtuţilor este cu 
adevărat Iubirea. 

Ea e capul tuturor şi veşmântul şi slava. 

Iar trupul fără cap e mort şi fără suflare. 

Şi trupul fără veşmânt cum nu va fi gol? 

Deci virtuţile fără iubire sunt veştede şi nefolositoare. 

Şi e gol de slava dumnezeiască cel ce nu are Iubirea. 

Chiar de are toate virtuţile, se înfăţişează gol. 

Şi nesuportând să se arate gol, voieşte mai degrabă să se ascun- 
dă. 

Căci purtând ruşinea, îşi poartă şi osânda şi aude de la Judecăto- 
rul tuturor: „nu te ştiu pe tine" (Matei, XXV, 12). 

A venit pe pământ Creatorul, a luat suflet şi trup şi a dat Duhul 
dumnezeiesc care este Iubirea. 

De doreşti deci şi de voieşti să iei Duhul dumnezeiesc, crede 
desăvârşit în Dumnezeu şi renunţă la fel la tine şi ridică pe umeri fără 
şovăială, crucea şi-L vei lua, copile, murind prin intenţie ca să te faci 
părtaş vieţii nemuritoare. 

Să nu te amăgească înşelătorii prin cuvintele lor mincinoase, că 
morţii vor primi după moarte Viaţa. 

Şi să nu te încrezi lor şi să te porţi cu nepăsare, căci astfel nu te 
vei împărtăşi de Viaţă. 

Ascultă cuvintele lui Dumnezeu, ascultă-le pe ale apostolilor, 
ascultă-le pe ale învăţătorilor care veghează asupra Bisericii, ascultă 
ce spune Hristos în tot ceasul: 

„Râuri de apă ale vieţii veşnice din izvorul dumnezeiesc curg 
din inima celor ce cred în Mine" (Ioan, VII, 38). 

Iar apostolii şi învăţătorii toţi strigă că de ne vom mântui, vom 
primi de aici Duhul şi pe Hristos însuşi. 

Ascultă cuvintele Stăpânului, ascultă cuvintele Cuvântului, cum 
arată că oamenii vor primi de aici împărăţia cerurilor: 

„Asemănatu-s-a, zice, aceasta cu un mărgăritar de mult preţ " 
(Matei, XV, 45). 

Iar auzind de mărgăritar, oare ce vei înţelege? 

Spui că este o piatră, apucată sau văzută în întregime? 

Aceasta este o blasfemie. 

Căci este spiritual. 

Dar negustorul care 1-a aflat, spune -mi cum 1-a aflat, dacă e de 
neapucat, dacă e nevăzut? 

44 



învaţă-mă, deci, unde 1-a aflat şi cum 1-a văzut? 

Şi cum vânzând toate, 1-a cumpărat pe acela, pe care nu 1-a 
aflat, pe care nu 1-a văzut, pe care nu 1-a luat în mâini şi nici nu 1-a 
pus la sân? 

îmi vei spune, că numai prin credinţă şi prin nădejde va dispune 
de el, ca şi cum l-ar avea? 

Dar Stăpânul n-a spus cum înţelegi tu, că numai prin nădejde se 
află, nici că numai prin nădejde se primeşte, vânzându-se toate pentru 
aceasta. 

Pentru ce vă amăgiţi, pentru ce vă întemeiaţi numai pe nădejdi 
deşarte? 

Pentru ce voiţi să vă faceţi pricini ai pedepsei aspre şi ai voştri 
şi ai altora, prin amăgiri deşarte? 

Ce te îndeamnă întâi să afli mărgăritarul şi apoi ce l-ai văzut că 
e nepreţuit, să vinzi toate ale tale şi să-1 cumperi. 

Dar tu vorbeşti de nădejde şi te arăţi pe tine ca nevrând să-1 ca- 
uţi, ca nevrând să-1 afli, ca nevrând să vinzi avuţiile tale şi să iei îm- 
părăţia de care Stăpânul a spus că e înăuntrul tău, dacă voieşti (Luca, 
XVII, 21). 

Dar poate eşti sărac şi nu ai aur, nici averi, nici bogăţie şi au- 
zind că prin vânzarea tuturor avuţiilor se cumpără mărgăritarul nepre- 
ţuit, vei spune: 

„Deci cum, neavând avere, voi putea dobândi acest dumneze- 
iesc şi frumos mărgăritar?" 

Te rog să asculţi despre aceasta cu înţelegere următoarele: 

Dacă ai avea toată lumea şi cele din lume şi dacă le-ai risipi, 
dăruindu-le orfanilor şi văduvelor şi săracilor fără mijloace şi te-ai 
face tu însuţi sărac; şi dacă ai socoti ca un preţ de valoare egală ceea 
ce ai dat, zicând: 

„Daţi-mi mărgăritarul, căci am dat toate ale mele", vei auzi în- 
dată pe Stăpânul spunându-ţi: 

„Cum zici toate ale tale? 

Tu ai ieşit gol din pântecele maicii tale şi vei intra iarăşi gol în 
mormânt. 

Deci care zici că sunt ale tale? 

Nu înţelegi că eşti cu totul nebun şi că nu vei lua mărgăritarul, 
nici nu vei dobândi împărăţia?" 

Dar dacă tu ai risipit toate avuţiile tale, sau dacă eşti foarte sărac 
şi vii zicând aşa: 

45 



Vezi-mi, Mântuitorule, inima şi sufletul zdrobite şi cumplit chi- 
nuite şi puternic consumate! 

Vezi-mă, Stăpâne, gol, vezi-mă lipsit şi străin de toată virtutea 
şi foarte sărac în toate, neavând ce să dau, spre cumpărarea Ta, Cu- 
vinte, deci miluieşte-mă Tu singur, Dumnezeul meu nerăzbunător! 

Căci ce voi afla în lume să dau egal în valoare cu preţul Tău, 
Cel ce ai făcut toate? 

Ce-a dat desfrânata, ce-a adus tâlharul, ce bogăţie a oferit, 
Hristoase al meu, fiul risipitor? 

Spunându-le acestea, vei auzi: 

„Da, ei Mi-au adus daruri, da, ei Mi-au adus bogăţie. 

Dându-Mi tot ceea ce au avut, au luat mărgăritarul care e mai 
bun decât toată lumea. 

Acestea adu-Mi-le şi tu, de voieşti şi-1 vei primi şi tu fără îndo- 
ială. 

După aceea vino la Mine şi îndată îţi voi arăta mărgăritarul pe 
care l-au primit aceia şi te vei bucura. 

Chiar de vei da însuşi sufletul tău, să socoteşti că n-are nici o 
valoare. 

Să cugeti că e nimic. 

Căci Eu, dacă vii la Mine, cum a venit desfrânata, găseşti toată 
puterea, găseşti toate mărgăritarele pe care de le va primi lumea şi pe 
lângă cei din lumea aceasta, alte zeci de mii, din alte lumi, nu vor fi 
lipsiţi niciodată de acest mărgăritar, sau de comorile mele. 

Şi-ţi voi da şi ţie darul pe care l-am dat aceluia". 

Iată ce-ţi va spune Dumnezeu şi ce te va învăţa despre felul cum 
a venit tâlharul şi desfrânata, cei sărbătoriţi în lume, cum întorcându- 
se risipitorul, a fost primit îndată. 

Iar tâlharul, care a făcut multe rele, s-a mântuit prin credinţă. 

„Şi pe drept cuvânt, fiindcă în vreme ce toţi M-au negat şi toţi 
s-au smintit când am fost spânzurat pe lemn, singur el M-a mărturisit 
şi a strigat din inimă că sunt Dumnezeu şi împărat şi nemuritor. 

De aceea a şi luat înaintea tuturor împărăţia. 

Iar iubirea desfrânatei, ce cuvânt o va exprima? 

E iubirea pe care ea o avea în inimă, când a venit ca la Dumne- 
zeul celor văzute şi nevăzute şi Mi-a dăruit-o cu îmbelşugare, ca ni- 
meni până atunci. 

Pe aceasta văzând-o, a primit-o. 

46 



Şi nu i-am luat iubirea, ci dându-i mărgăritarul, i-am lăsat iubi- 
rea, ba o voi înflăcăra şi o voi înălţa ca un foc mare. 

Şi am iertat-o pe aceea, socotindu-o mai cuviincioasă decât fe- 
cioarele. 

Căci trecând deodată peste toată legea, ca peste un zid, sau 
suindu-se peste scara tuturor virtuţilor, a ajuns la sfârşitul legii care 
este Iubirea (Rom. X, 4; XIII, 10). 

Şi a mers ţinând-o întreagă până la moarte. 

Iar risipitorul la fel, întorcându-se din inimă (Luca, XV, 11) s-a 
pocăit cu adevărat. 

Şi el care era mai înainte fiul Meu, nu s-a apropiat ca fiul Meu, 
ci Mă ruga să-1 primesc ca pe unul din simbriaşii Mei. 

Şi nu grăia numai cu gura, ci şi cu sufletul şi arăta prin fapte ce- 
ea ce spunea prin cuvinte. 

Această smerenie a lui M-a atras spre înduioşare. 

Şi l-am îmbogăţit îndată şi l-am slăvit numaidecât fiindcă l-am 
văzut, venind la Mine din tot sufletul şi fiindcă nu s-a mai depărtat 
deloc cu mintea, cum fac aceasta mulţi. 

La fel, deci, de se apropie oricine şi cade cu sinceritate la pi- 
cioarele Mele - să audă toată făptura! - îl voi primi îndată. 

Dar oricine voieşte să ia harul Meu cu viclenie şi se apropie cu 
făţărnicie sau având în sine răutatea, sau încrezându-se în faptele sale, 
stăpânit de mândrie sau de pizmă, nu va avea parte cu mine care sunt 
Hristos". 

Acestea ţi le spune Dumnezeu prin noi, ţie şi tuturor, în fiecare 
ceas. 

Iar de voieşti, îţi voi arăta clar, ţie şi tuturor şi din alte pilde, că 
trebuie să iei de aici întreagă împărăţia cerurilor, de voieşti să intri în 
ea şi după moarte. 

Ascultă iarăşi pe Dumnezeu vorbindu-ţi în parabole: 

„Cu ce voi asemăna împărăţia cerurilor? 

Asemenea este, ia aminte, cu grăuntele de muştar pe care 
luându-1 un om, 1-a semănat în grădină. 

Şi a odrăslit şi s-a făcut un copac mare" (Luca, XIII, 18). 

Spune, deci, cel care auzi: ce este acest grăunte? 

Ce socoteşti că este el? 

Spune cu curaj ! 

Iar de nu, îţi voi spune eu şi-ţi voi descoperi adevărul. 

Fără îndoială, a spus că acest grăunte este împărăţia cerurilor. 

47 



Sau acest grăunte este harul Duhului dumnezeiesc. 

Iar grădina este inima fiecărui om, în care cel ce a primit Duhul, 
îl seamănă înăuntru şi-1 ascunde în cutele măruntaielor ca să nu-1 vadă 
nimeni; şi-1 păzeşte cu toată grija, ca să odrăslească şi să se facă co- 
pac şi să urce până la cer. 

Deci de spui: nu aici, ci după moarte vor lua împărăţia, toţi cei 
ce o doresc cu căldură, răstorni cuvintele Mântuitorului şi Dumnezeu- 
lui nostru. 

Căci de nu iei grăuntele de muştar, de care am grăit şi de nu-1 
semeni în grădina ta, rămâi cu totul fără sămânţă. 

Iar dacă iei sămânţa şi o înăbuşi între spini (Luca, VIII, 7), sau 
o predai păsărilor care răpesc grăuntele sau laşi neudată grădina ta din 
negrijă şi sămânţa ta nu odrăsleşte şi nu rodeşte, spune-mi ce folos vei 
avea din sămânţă? 

Şi când altădată, dacă nu aici vei lua sămânţa? 

îmi spui: după moarte, dar te abaţi de la ceea ce se cuvine. 

Căci te întreb: în ce grădină o vei ascunde atunci şi prin ce lu- 
crări te vei îngriji ca să odrăslească? 

Cu adevărat, frate, eşti plin de o răutate care te amăgeşte. 

Căci timpul acesta este al faptelor, iar viitorul este al coroane- 
lor. 

Ia-ţi aici arvuna, a spus Stăpânul (Ef I, 14). 

Primeşte aici pecetea (Apoc. VII, 2; IX, 4). 

Aprinde de aici sfeşnicul, candela sufletului tău (Matei, XXV, 
26) înainte de a se întuneca, înainte de a se închide porţile lucrării! 

„De eşti înţelept, Mă voi face ţie aici mărgăritar pe care să Mă 
cumperi. 

De aici îţi sunt şi grăunte de muştar; de aici Mă fac ţie aluat şi 
dospesc făina ta. 

îţi sunt de aici apă (Ioan, VII, 37), Mă fac şi foc ce îndulceşte, 
Mă fac de aici şi veşmânt, Mă fac ţie, de voieşti şi toată hrana şi bău- 
tura". 

Acestea le spunea Stăpânul. 

„De Mă cunoşti de aici astfel, Mă vei avea şi acolo în chip ne- 
grăit, făcut ţie toate. 

Dar dacă vei pleca necunoscând lucrările harului Meu, Mă vei 
afla acolo numai ca neîndurat Judecător". 



48 



O, Hristoase al meu şi Dumnezeul meu, să nu mă osândeşti 
atunci, nici să nu mă supui judecăţii Tale, pe mine care mult ţi-am 
greşit, ci să mă primeşti ca pe unul din slugile cele mai de pe urmă. 

Şi mă învredniceşte de aici să-Ţi slujesc, Mântuitorul meu şi să 
primesc Duhul Tău dumnezeiesc ca arvună a împărăţiei Tale; şi să mă 
bucur acolo de cămara de nuntă a ta şi de slavă; să Te văd pe Tine, 
Dumnezeul meu, în veacurile veşnice. 

Amin. 

Imnul 18 (Z. 18) 

învăţătura unită cu teologia despre lucrările iubirii sau despre 
lumina Sfântului Duh. 

Cine va putea, Stăpâne, să vorbească despre Tine? 

Cei ce nu Te cunosc, greşesc, neştiind nimic, iar cei ce Te cu- 
nosc prin credinţă sunt stăpâniţi de multă frică şi-şi ies din ei de tea- 
mă şi nu ştiu ce să spună, căci eşti mai presus de minte. 

Toate ale Tale sunt neînţelese, necuprinse, sunt toate lucrurile 
Tale şi slava Ta şi cunoştinţa Ta. 

Că exişti, cunoaştem şi lumina Ta o vedem, dar cine eşti şi ce 
fel, nu ştie nimeni. 

Dar avem nădejdea şi posedăm credinţa şi-ţi cunoaştem Iubirea 
ce ne-ai dăruit-o, nemărginită, negrăită, în nimic încăpută, care e Lu- 
mina, lumina neapropiată, lumina cea lucrătoare. 

Lumina aceasta o numim şi mână şi-i zicem şi ochi. 

Şi gură atotsfântă şi putere şi slavă. 

Şi cunoaştem în ea faţa Ta mai frumoasă decât toate. 

Aceasta e soare nepătruns celor înalţi în cele dumnezeieşti. 

Ea e o stea pururea luminătoare pentru cei ce n-o cuprind. 

Ea se opune întristării, ea alungă duşmănia şi face să dispară cu 
totul pizma Satanei. 

Ea topeşte de la început şi slăbeşte curăţind şi alungă gândurile 
şi opreşte mişcările lor. 

Ea învaţă pe om să se ascundă şi să se smerească şi nu-1 lasă să 
se reverse, nici să se piardă în visări. 

Ea, arătându-se strălucitor, depărtează lumea şi aduce uitarea 
tuturor lucrurilor urâte ale vieţii. 

Ea hrăneşte mult şi vindecă setea şi dăruieşte putere celor ce se 
ostenesc pentru bine. 

49 



Ea stinge mânia şi fierbinţeala inimii şi nu lasă pe om să se mâ- 
nie sau să se tulbure. 

Când pleacă, e urmărită de cei răniţi de ea şi e căutată cu multă 
iubire, din inimă. 

Iar revenind, arătându-se şi luminând cu iubire de oameni, face 
pe cei ce o urmăresc să se întoarcă şi să se strângă în ei şi să refuze cu 
frică ceea ce căutau, ca nevrednici de binele Celui mai presus de toată 
zidirea. 

Ce nu lucrează ea, ce nu este? 

Ea e desfătare şi bucurie, blândeţe şi pace, milă fără număr, abis 
de înduioşare, nevăzutul văzut, neîncăputul încăput, neatinsul, nepi- 
păitul, prins de mintea mea. 

Având-o pe aceasta nu o văd, dar o contemplu, când îmi scapă 
pornesc repede să o prind şi ea zboară întreagă. 

Nu ştiu ce să fac şi ard şi învăţ să o cer şi să o caut plângând cu 
multă smerenie, ca să nu-mi pară că-mi sunt cu putinţă cele mai pre- 
sus de fire şi de puterea mea şi a strădaniei omeneşti, ci ţine de com- 
pătimirea lui Dumnezeu şi de mila Lui nemărginită. 

Ea se arată scurt timp şi se retrage, pentru că alungă o patimă, 
una singură din inimă. 

Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile, dacă nu vine Ea în 
ajutorul lui. 

Dar nu le scoate printr-o singură arătare. 

Căci în omul sufletesc nu poate încăpea deodată întreg Duhul 
Sfânt şi deveni nepătimitor. 

Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere: dezgolirea, 
neîmpătimirea, despărţirea de ale sale, tăierea voii şi renunţarea la 
lume, răbdarea încercărilor, rugăciunea şi plânsul, sărăcia, smerenia, 
pe cât îi stă în putere, atunci, înconjurând deodată puţin, ca o rază 
subţire şi foarte mică mintea, o răpeşte într-un extaz părăsind-o repe- 
de ca să nu moară. 

De aceea prin această mare repeziciune, cel ce a văzut această 
frumuseţe îşi aminteşte şi recunoaşte că nu a înţeles-o. 

Ca nu cumva, mâncând ca un prunc mâncarea bărbaţilor desă- 
vârşiţi, îndată să se spargă sau să i se facă rău şi să moară. 

Dar de atunci Ea ne conduce, ne întăreşte, ne învaţă, arătându- 
Se şi fugind, când avem nevoie de acestea, nu când voim - căci 
aceasta e propriu celor desăvârşiţi. 

50 



Dar când suntem în greutăţi sau slăbiţi cu totul, ne vine în aju- 
tor, ne răsare de departe şi mă face să o simt în inima mea. 

Eu strig, mă înăbuş în dorinţa de a o prinde, dar toate sunt noap- 
te şi mâinile mele sunt nevrednice. 

Uit de toate şi şed şi plâng nemaisperând să o văd altădată ast- 
fel. 

Dar când voi fi plâns mult şi voi voi să mă opresc, atunci ve- 
nind în taină ocupă capul meu şi mă pornesc lacrimile, neştiind cine 
este şi-mi luminează mintea cu o lumină foarte dulce. 

Dar când cunosc cine este, îndată zboară, lăsându-mi focul do- 
rului dumnezeiesc, care nu mă lasă să râd sau să privesc la oameni, 
nici să primesc dorul a ceva din cele văzute. 

Se aprinde pe încetul, creşte prin suflarea răbdării şi Se face o 
flacără mare, care atinge cerurile. 

Iar pe aceasta o stinge delăsarea, risipirea în cele proprii şi în 
grijile vieţii (căci se află la început). 

Ea îndeamnă la tăcere şi la ura a toată slava şi la tăvălirea pe 
pământ şi la voinţa de a fi călcat ca praful; de acestea se desfată şi cu 
ele vrea să fie, învăţând smerenia care poate toate. 

Când deci o câştig pe aceasta şi mă fac smerit, Se află şi Ea ne- 
despărţită de mine, îmi vorbeşte, mă priveşte şi o privesc. 

Este în inima mea, dar este şi în cer, îmi tâlcuieşte Scripturile 
şi-mi sporeşte cunoştinţa, mă învaţă taine, pe care nu sunt în stare să 
le spun, îmi arată cum m-a răpit din lume şi-mi porunceşte să am milă 
de toţi cei din lume. 

Deşi mă înconjoară ziduri şi sunt ţinut în trup, dar crede că sunt 
cu adevărat în afara lor; nu simt zgomotele, nu aud glasurile, nici de 
moarte nu mă tem, căci am trecut şi peste ea. 

Nu mai ştiu de necaz, ce este, deşi toţi mă supără, plăcerile sunt 
amărăciuni, fug de toate patimile şi văd necontenit lumina, ziua şi 
noaptea. 

Ziua îmi apare ca noapte şi noaptea ca ziua şi nu voiesc să 
dorm, căci aceasta îmi este spre pagubă. 

Iar când mă înconjoară toate cele rele şi la aparenţă mă atrag şi 
mă întăresc, mă aflu deodată împreună cu Ea în afara tuturor bucurii- 
lor, supărărilor şi plăcerilor lumii şi mă umplu de bucuria negrăită şi 
dumnezeiască, mă desfăt de frumuseţea Ei, o îmbrăţişez mereu, o 
sărut şi mă închin. 

51 



Şi am o mare recunoştinţă pentru Cel ce mi-a prilejuit vederea 
Ei pe care o doream, ca să mă împărtăşesc de lumina negrăită şi să mă 
fac lumină şi să particip, de acum la darul Lui şi să câştig pe Cel ce 
procură toate bunătăţile şi să mă fac nelipsit de harismele sufleteşti. 

Cine m-a atras şi m-a condus spre toate aceste bunuri, cine m-a 
scos din adâncul lumii înşelătoare? 

Cine m-a despărţit de tată, de fraţi şi de prieteni, de rudenii, de 
plăcerile şi de bucuria din lume? 

Cine mi-a arătat calea pocăinţei şi a plânsului, de unde am aflat 
ziua ce nu are sfârşit? 

A fost un înger, nu un om şi totuşi om care-şi râde de lume şi 
calcă balaurul în picioare şi de a cărui prezenţă tremură dracii. 

Cum îţi voi spune, frate, minunile şi semnele pe care le-am vă- 
zut făcute de el în Egipt? 

Iţi voi spune numai unul, căci nu pot toate; a coborât şi m-a 
aflat rob şi străin şi a zis: vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu. 

Iar eu am zis către el cu multă necredinţă: şi ce semn îmi arăţi, 
ca să mă asiguri că tu mă poţi izbăvi din Egipt şi că mă poţi răpi din 
mâinile vicleanului faraon? 

Nu cumva urmând ţie, voi ajunge într-o şi mai mare primejdie? 

Aprinde, mi-a spus, un foc mare ca să intru în el şi de nu voi 
rămâne nears, să nu mă urmezi! 

Cuvântul m-a izbit, am făcut ce mi-a poruncit. 

Şi flacăra s-a aprins şi el a stat în ea neatins şi nevătămat. 

Şi m-a chemat la el. 

Mă tem, i-am spus, Stăpâne, sunt păcătos! 

A ieşit, a venit la mine şi m-a îmbrăţişat. 

Spune-mi, pentru ce te-ai temut, pentru ce ţi-e frică şi tremuri? 

Minunea e mare şi înfricoşătoare, dar vei vedea şi mai mari. 

M-am uimit, zicând: doamne, nu îndrăznesc să mă apropii de 
tine, nici nu vreau să par mai îndrăzneţ decât focul, căci văd că eşti 
om mai presus de om şi nici nu îndrăznesc să te privesc pe tine, pe 
care te-a respectat şi focul. 

El m-a atras mai aproape, m-a îmbrăţişat şi iarăşi m-a sărutat cu 
sărutare sfântă şi întreg a răspândit mireasma nemuririi. 

Am crezut, am dorit să-i urmez şi am voit să mă fac slujitor 
numai lui. 

Dar faraon mă ţinea, supraveghetorii cumpliţi ai muncii mă si- 
leau să mă ocup de lut şi de paie. 

52 



Moise cerea lui Dumnezeu să facă ceea ce era de folos. 

Singur nu puteam scăpa şi nu aveam nici arme. 

Dumnezeu bătu Egiptul cu plăgi înzecite. 

Dar faraon nu s-a încovoiat şi nu m-a eliberat. 

Atunci intervine părintele cu rugăciunea şi Dumnezeu ascultă. 

Şi-i spune slujitorului Său să mă ia din mâna lui faraon şi făgă- 
duieşte să pornească împreună cu noi, ca să ne elibereze de faraon şi 
de relele din Egipt. 

Şi aşa a sădit curaj în inima mea şi mi-a dăruit îndrăzneala să nu 
mă tem de faraon. 

Aşa a şi făcut lucrătorul lui Dumnezeu: m-a prins de mână mer- 
gând înaintea mea şi aşa am început să străbatem calea. 

Doamne, dă-mi înţelegere prin rugăciunile părintelui meu şi cu- 
vânt ca să povestesc minunile mâinii Tale, pe care Le-ai făcut pentru 
mine, risipitorul şi desfrânatul, prin mâna robului Tău, scoţându-mă 
din Egipt! 

împăratul Egiptului a cunoscut plecarea mea şi a dispreţuit-o ca 
a unuia singur şi nu a ieşit el însuşi, ci a trimis robii ce-i avea slujitori. 

Aceştia au alergat, ne-au ajuns la hotarele Egiptului, dar s-au în- 
tors deşerţi, zdrobiţi toţi. 

Săbiile lor s-au frânt, săgeţile s-au încovoiat, mâinile lor ce lu- 
crau împotriva noastră se paralizară şi noi am rămas întru nimic vă- 
tămaţi. 

Stâlpul de foc ardea, era cu noi şi norul şi singuri treceam în al- 
tă ţară, prin mijlocul tâlharilor, al multor neamuri şi împăraţi. 

Află şi împăratul înfrângerea oştirii sale şi s-a înfuriat, socotind 
o mare necinste să fie batjocorit şi biruit de un singur om. 

Şi-a pregătit carele de luptă şi şi-a luat poporul şi a pornit să ne 
urmărească, lăudându-se foarte. 

A venit şi m-a aflat stând culcat de oboseală, căci Moise veghea 
şi grăia lui Dumnezeu. 

A poruncit să mi se lege mâinile şi picioarele şi părându-li-se că 
m-au luat în stăpânire, încercau să mă lege. 

Dar eu, culcat, râdeam şi mă înarmam cu rugăciunea şi-i res- 
pingeam pe toţi cu semnul crucii. 

Iar ei neîndrăznind să mă atingă, sau să se apropie de mine, stă- 
teau departe şi păreau să se teamă de mine. 

Şi ca ţinând foc în mâini, mă ameninţau să mă ardă şi strigau cu 
putere şi făceau zgomot. 

53 



Dar ca să nu se laude că ar fi făcut vreun lucru mare, m-au vă- 
zut, prin rugăciunile tatălui meu şi îndată s-au retras ruşinaţi. 

A ieşit Moise de la Dumnezeu şi m-a aflat plin de încredere, 
plin de bucurie şi cutremurat de minune. 

M-a întrebat ce s-a întâmplat? 

I-am vestit lui: faraon, împăratul Egiptului, sosit cu popor ne- 
numărat, nu m-a putut înlănţui, apoi a voit să mă ardă şi s-au făcut 
flăcări toţi cei veniţi cu el şi au vărsat foc din gura lor; şi că văzându- 
mă făcut lumină prin rugăciunile tale, toţi s-au făcut întuneric şi acum 
iată-mă singur. 

„Vezi, mi-a răspuns Moise, nu te semeţi, nici nu privi la cele 
arătate, ci teme-te mai degrabă de cele ascunse. 

Vino, trebuie să fugim. 

Aşa porunceşte Dumnezeu şi Hristos îi va război pe egipteni în 
locul nostru". 

„Să mergem, părinte, nu mă voi despărţi de tine, nu-ţi voi călca 
poruncile ci le voi păzi pe toate. 

Amin." 

Imnul 19 (Z. 38) 

învăţătura teologică ce se ocupă şi cu preoţia şi cu contempla- 
rea nepătimitoare. 

Cum voi descrie, Stăpâne, minunile Tale uimitoare, cum voi 
povesti adâncurile judecăţilor Tale, pe care le împlineşti în fiecare zi 
cu noi, robii Tăi? 

Cum treci cu vederea nesfârşitele mulţimi ale greşelilor mele şi 
nu socoteşti, Stăpâne, faptele rele ale mele, ci mă miluieşti şi mă aco- 
peri şi mă luminezi şi mă hrăneşti, ca şi când aş împlini toate porunci- 
le Tale, Mântuitorul meu? 

Dar nu mă miluieşti numai, ci mai mult decât atâta, mă învred- 
niceşti să mă înfăţişez înaintea slavei Tale şi puterii şi măririi Tale. 

îmi vorbeşti şi-mi spui cuvinte ale nemuririi, mie, celui slab şi 
smerit şi nevrednic să vieţuiesc. 

Cum îmi umpli de strălucire sufletul murdărit şi-1 faci lumină 
neprihănită şi dumnezeiască? 

Cum faci strălucitoare mâinile mele nevrednice, pe care le-am 
pătat cu petele păcatului? 

54 



Cum preschimbi buzele mele cu raza dumnezeirii Tale, 
făcându-le din necurate, sfinte? 

Iar limba spurcată, cum o cureţi, Hristoase şi o faci părtaşă de 
mâncarea trupului Tău? 

Cum binevoieşti să mă vezi şi să fii văzut de mine şi să fii ţinut 
în mâinile mele, Tu, Cel ce ţii toate, Cel nevăzut tuturor cetelor ce- 
reşti şi neapropiat lui Moise, cel dintâi dintre prooroci (Ies. XXIII, 20, 
23). 

Căci n-a fost învrednicit să vadă faţa Ta. 

Dar nici altul dintre oameni, ca să nu moară. 

Deci cum sunt învrednicit, Hristoase, să Te ţin şi să Te sărut şi 
să Te văd şi să Te mănânc şi să Te am în inima mea pe Tine Cel neîn- 
ţeles, pe Tine singurul negrăit, pe Tine neîncăput de nimeni şi tuturor 
neapropiat. 

Şi cum rămân nears, bucurându-mă şi totodată tremurând şi lă- 
udând, Hristoase, marea Ta iubire de oameni? 

Deci cum cei orbi şi cei trupeşti, care nu Te cunosc, cei plini de 
nesimţire, mai bine zis arătându-şi propria slăbiciune şi întunecime şi 
lipsirea de toate bunătăţile, îndrăznesc să zică Mântuitorul meu: 

„Ce nevoie are omul de preoţie, dacă nu câştigă una din acestea 
trei: fie hrana trupului, fie avuţia aurului, fie tronul unei episcopii 
bogate, de la cei mai înalţi?" 

O, întunecime, o, învârtoşare, o sărăcie ultimă, o, mare ticălo- 
şie, mare neştiinţă, o, vorbe nefolositoare şi deşarte, o, îndrăzneală, o, 
cugetare vrednică de Iuda vânzătorul! 

Căci precum acela a socotit ca nimic taina înfricoşătoare a Cinei 
Domnului şi a trupului Său neprihănit şi a socotit mai de preţ puţinii 
arginţi, aşa şi aceştia, preţuind cele stricăcioase mai mult decât cele 
nestricăcioase şi dumnezeieşti, aleg spânzurarea sufletului lor. 

Spuneţi-mi, o, voi cei deşerţi, de ştiţi aceasta: 

Cine, odată ce a dobândit pe Hristos, are nevoie de vreun alt bi- 
ne al veacului acesta? 

Cine, având harul Duhului în inimă, nu are locuind în el venera- 
ta Treime, luminându-1 şi fâcându-1 dumnezeu? 

Deci cine odată devenit dumnezeu prin harul Treimii şi odată 
învrednicit de slava de sus şi primă, ar cugeta ceva mai slăvit decât a 
liturghisi şi a vedea firea cea mai de sus, care toate le face şi e nevă- 
zută şi tuturor neapropiată? 

55 



Sau gândeşte ce ar putea pofti cineva mai strălucitor în viaţă, în 
viaţa aceasta de scurtă durată, sau în alta, care nu are sfârşit? 

Dacă ai şti de adâncimea ascunsă a Tainelor, nu m-ai sili să gră- 
iesc sau să scriu acestea. 

Căci mă tem, din mare evlavie, să pun în scris cele dumneze- 
ieşti şi să schiţez în litere pe Cel de toţi negrăit. 

Dacă ai fi văzut pe Hristos, dacă ai fi primit Duhul şi dacă ai fi 
fost dus prin aceşti doi la Tatăl, ai fi cunoscut cele ce-ţi spun şi cele 
ce-ţi tâlcuiesc. 

Ai fi cunoscut că este un lucru mare şi înfricoşător şi dincolo de 
toată slava şi strălucirea, stăpânirea şi puterea, bogăţia şi de toată îm- 
părăţia a liturghisi, cu conştiinţa curată a inimii, Treimii curate şi 
Sfinte şi neprihănite. 

Să nu-mi vorbeşti de nepăcătoşenia trupului şi să-mi aduci măr- 
turii a căror adâncime n-o cunoşti, ci ascultă mărturiile simple, spuse 
de Dumnezeu prin apostoli şi înţeleptul Vasilie, cel cu gura de foc şi 
prin părintele Gură de Aur şi prin Grigorie, care a teologhisit bine 
aceasta. 

Şi crede lor cum trebuie să fie cel ce liturghiseşte lui Dumne- 
zeu, Făcătorul tuturor. 

Şi după vrednicia şi virtutea ta te poţi minuna de mărirea dem- 
nităţii lui. 

Nu vă amăgiţi, fraţilor, nu îndrăzniţi să vă atingeţi sau să vă 
apropiaţi de Cel neapropiat prin fire. 

Căci nu poate jertfi în chip curat jertfa de taină şi nesângeroasă 
lui Dumnezeu cel curat prin fire, acela care nu se va lepăda de lume şi 
de cele din lume şi nu va renunţa la sufletul şi la trupul său şi nu se va 
face întreg mort prin toate simţurile, nemaiprivind cu împătimire la 
nimic din cele dulci ale vieţii, nemaipoftind nici unul din lucrurile 
lumii, acela care nu se va face surd şi orb lucrurilor şi obiceiurilor, 
faptelor şi cuvintelor ei, văzând fără îndoială câte le poate vedea 
ochiul prin fire, dar nelăsând să intre nimic înăuntrul inimii, sau reţi- 
nând întipăririle şi formele lor, auzind desigur câte le poate primi au- 
zul omenesc, dar rămânând neînsufleţit şi nesimţitor ca o piatră, 
neamintindu-şi nici înţelesul cuvintelor. 

Căci, când va simţi că aduce cu adevărat jertfa, s-a despărţit de 
toată lumea şi de cele ale lumii şi va cunoaşte şi va crede în cele ce le 
scriu. 

56 



Acela a trecut peste văzduhul întunecat, pe care David îl numeş- 
te zid (Ps. XVII, 13 şi 30) şi părinţii l-au numit mare. 

L-a trecut ajungând la liman, în care tot cel ce a ajuns află tot 
binele. 

Căci acolo e raiul, acolo pomul vieţii (Apoc. II, 7; Iac. II, 8), 
acolo e pâinea cea dulce, acolo băutura dumnezeiască (leş. XVI, 15; 
Inţelep. XVI, 20), acolo bogăţia nesecată a darurilor. 

Acolo arde rugul fără să se consume şi se dezleagă îndată încăl- 
ţămintea picioarelor mele. 

Acolo se desface marea şi trec singur şi văd pe vrăjmaşi înecaţi 
în ape. 

Acolo văd pomul sădit în inima mea şi toate se preschimbă în 
mine. 

Acolo am produs mierea ce curge din piatră şi de atunci sufletul 
meu nu s-a mai împărtăşit de grijă şi teamă. 

Acolo am aflat pe Hristos, dăruitorul acestora, acolo i-am urmat 
Lui din tot sufletul meu. 

Acolo am mâncat mana şi pâinea îngerilor şi n-am mai poftit 
nimic din cele omeneşti. 

Acolo am văzut înflorind toiagul uscat al lui Aaron şi m-am ui- 
mit de faptele minunate ale lui Dumnezeu. 

Acolo am văzut rodind sufletul meu sterp şi cum lemnul uscat 
face rod frumos. 

Acolo am văzut inima mea mocirloasă şi risipitoare, curată, ne- 
vinovată şi fecioară şi auzind: 

„Bucură-te cea plină de dar, că Domnul este cu tine şi în tine în 
veci". 

Acolo am auzit: 

„Scufundă-te şi spală-te în cristelniţa lacrimilor". 

Şi făcând acestea, am crezut îndată şi am câştigat vederea. 

Acolo m-am înmormântat în mormântul smereniei desăvârşite 
şi a venit la mine Hristos cu o milă nemăsurată şi a ridicat piatra grea 
a răutăţilor mele. 

Şi a zis: „Vino, ieşi din lume ca dintr-un mormânt." 

Acolo, am văzut, cum a pătimit în chip nepătimitor, Dumnezeul 
meu şi cum s-a făcut mort, fiind nemuritor şi a înviat din mormânt 
fără să rupă peceţile. 

Acolo am văzut viaţa şi nestricăciunea viitoare pe care o dăru- 
ieşte Hristos celor ce-L caută pe El. 

57 



Şi am aflat împărăţia cerurilor ce este înăuntrul meu şi care este 
Tatăl, Fiul şi Duhul, dumnezeire nedespărţită în trei persoane, pe care 
cei ce n-o aleg în locul întregii lumi şi nu o socotesc ca o slavă, ca o 
cinste şi ca o bogăţie, ca să I se închine, să-I liturghisească şi să stea 
numai în faţa Ei, sunt nevrednici să o şi vadă în chip neprihănit şi să 
se desfete şi să se bucure de toate bunătăţile Ei. 

Şi de Ea nu se vor împărtăşi dacă nu se pocăiesc şi dacă nu în- 
vaţă toate şi nu fac toate şi nu împlinesc, cum am spus, toate câte le-a 
spus Dumnezeul meu. 

Dar şi atunci se vor împărtăşi numai cu multă frică şi evlavie şi 
dacă porunceşte Dumnezeu, ca să se atingă de cele de neatins. 

Căci nu le e îngăduit tuturor să liturghisească acestora. 

Chiar dacă ar fi primit cineva harul Duhului şi ar fi curat de pă- 
cat din pântecele maicii, dacă nu trăieşte în sufletul său, încredinţarea 
de la Dumnezeu, prin porunca şi alegerea Lui, nu se cuvine să săvâr- 
şească slujirea sfântă a celor dumnezeieşti şi să se atingă de Tainele 
de neatins şi dumnezeieşti, cărora se cuvine slava, cinstea şi toată 
închinarea, acum şi pururea şi în toţi vecii. 

Amin. 

Imnul 20 (Z. 29) 

Mulţumire şi mărturisire însoţită de teologie (de reflexii asupra 
lui Dumnezeu); şi despre darul şi împărtăşirea Duhului Sfânt. 

Te-ai făcut văzut pentru mine pe pământ din Fecioară. 

Cel ce exişti nevăzut dinainte de veci. 

Te-ai făcut trup şi Te-ai arătat ca om, Cel ce eşti învăluit în lu- 
mina neapropiată. 

Te-ai făcut, socotit, scris de toţi, Cel ce eşti cu totul neîncăput, 
pe care nu poate nici un cuvânt să-L exprime, iar mintea silindu-se, II 
prinde prin dor, dar nu-L poate apuca, retrăgându-se cu frică. 

Şi iarăşi II caută, arzând înăuntru, dar după ce Ţi-a format puţin 
chipul din lucirea Ta, se depărtează cu frică şi se bucură cu veselie. 

Căci firea omenească nu poate suporta să Te vadă limpede, 
Hristoase al meu, deşi credem că Te privim întreg prin Duhul, pe care 
ni-L dai, Dumnezeul meu şi prin sângele şi Trupul Tău neprihănite, 
de care ne împărtăşim, mărturisim că Te ţinem şi Te mâncăm în chip 
neîmpărţit şi fără amestecare, Dumnezeule. 

58 



Căci nu participi la stricăciunea sau murdăria noastră, ci-mi 
comunici curăţenia Ta nestricăcioasă, Cuvinte şi speli murdăria răută- 
ţilor mele şi alungi întunericul păcatelor mele şi cureţi urâciunea ini- 
mii mele şi subţiezi grosimea răutăţii. 

Aşa mă faci lumină, pe mine cel mai înainte întunecat şi mă faci 
frumos când suntem amândoi. 

Mă scalzi în lumina nemuririi şi mă minunez şi îmi ard cele di- 
năuntru dorind să mă închin Ţie însuşi. 

Şi când cuget la aceasta, nevrednicul de mine, o, minune, Te 
aflu în mine: petreci, Te mişti în mine, îmi grăieşti şi mă faci atunci 
fără glas, mă copleşeşti de slava Ta neapropiată. 

Mă stăpâneşte spaima şi nu ştiu ce să fac, că văd pe Cel ce ţine 
toate în palmă, ţinut în inima mea. 

Dar de unde minunea milei Tale, Hristoase, de unde pogorârea 
Ta nesfârşită, Cuvinte? 

Pentru ce ai venit la sărăcia mea, cum ai intrat în casa mea mur- 
dară, Tu, Cel ce locuieşti în lumina neapropiată, Dumnezeul meu? 

Cum o şi păstrezi nearsă de foc, Tu, care eşti focul de nesupor- 
tat de firea muritoare? 

Dar ce voi face eu, vrednic de slava Ta şi ce voi afla să fac pen- 
tru o atât de mare iubire? 

Ce voi aduce Celui ce mă slăveşte cu atâta slavă şi cinste pe 
mine nevrednicul? 

Căci pe mine, la care oamenii dispreţuiesc să se uite, sau cu ca- 
re nu voiesc să vorbească, sau să şadă la masă, pe mine 
atotnevrednicul, Tu care hrăneşti toată suflarea şi firea, Cel ce eşti 
neapropiat Serafimilor, Ziditorul, Făcătorul şi Stăpânul tuturor, nu 
numai că mă priveşti şi-mi vorbeşti şi mă hrăneşti, ci m-ai învrednicit 
şi să ţin şi să mănânc Trupul pe care Ţi l-ai luat de-o fiinţă cu al meu 
şi să beau preasfântul Tău sânge, care s-a vărsat pentru mine când ai 
fost jertfit. 

M-ai făcut slujitor şi liturghisitor şi tainic cunoscător al acesto- 
ra, pe mine pe care mă cunoşti, Tu, Cel ce ştii toate, înainte de-a fi 
făcut veacurile şi înainte de-a fi făcut ceva din cele văzute - căci cele 
văzute le-ai creat pe urmă - pe mine, care m-am făcut păcătos, risipi- 
tor, vameş, tâlhar, ucigaş al meu propriu, mincinos susţinător al celor 
bune, lucrător al fărădelegii şi călcător al tuturor poruncilor Tale. 

Tu ştii că toate acestea sunt adevărate. 

59 



Cum mă voi arăta deci înaintea Ta, Hristoase al meu, cum mă 
voi apropia de masa Ta? 

Cum voi ţine trupul Tău neprihănit, eu, care am mâinile cu totul 
spurcate? 

Cum Te voi cânta pe Tine, lăudându-Te, cum voi mijloci la Ti- 
ne pentru alţii, neavând iubirea şi îndrăznirea către Tine din credinţa 
şi faptele cele bune, ci fiindu-Ţi dator eu însumi cu mulţi talanţi, cu 
multe nelegiuiri? 

Mintea nu ştie ce să facă, limba e slabă şi nu aflu nici un cu- 
vânt, Mântuitorule, care să exprime faptele bunătăţii Tale, pe care le- 
ai făcut mie, robului Tău. 

Dar îmi ard ca de foc cele dinăuntru şi nu pot suporta nici să 
trec sub tăcere povara multelor Tale daruri. 

Tu, care ai făcut păsările să grăiască cu glasurile lor, dă-mi şi 
mie, atotnevrednicului, cuvânt, ca să povestesc tuturor, în scris şi ne- 
scris cele ce le-ai făcut mie, Dumnezeul meu, pentru mila Ta nemăr- 
ginită şi numai pentru iubirea Ta de oameni. 

De fapt sunt mai presus de minte, de înfricoşătoare şi de mari 
cele ce mi le-ai dat mie, străinului, neînvăţatului, săracului, lipsitului 
de îndrăzneală, celui lepădat de tot omul. 

Părinţii nu m-au înconjurat cu iubirea naturală, fraţii şi prietenii 
au râs toţi de mine, căci spunând că mă iubesc, mă minţeau cu totul. 

Rudeniile, străinii, căpeteniile lumii, nu se întorceau spre mine 
şi nu răbdau să mă privească decât ca să mă piardă prin cele necuve- 
nite ale lor. 

De multe ori am dorit o cinstire fără să păcătuiesc, dar n-am 
aflat-o încă pe aceasta în viaţa de acum. 

Căci slava cea lumească, precum m-am convins, chiar fără vreo 
altă faptă rea, e un păcat. 

De câte ori am dorit să mă iubească oamenii şi să am îndrăznea- 
lă familiară faţă de ei şi nimeni nu m-a răbdat dintre cei ce cugetau 
cele bune. 

Alţii voiau mai mult ca ei să vadă şi să cunoască, dar eu fugeam 
de ei ca de lucrătorii celor rele. 

Toate acestea, Stăpâne şi alte mai multe ca acestea, pe care nu 
le pot spune, nici să mi le amintesc, le-ai făcut Tu cu mine, risipitorul, 
purtându-mi de grijă, ca să mă atragi din adâncul întunericului lumesc 
şi al cumplitei amăgiri, al dulceţilor vieţii. 

60 



Cei buni mă ocoleau pentru înfăţişarea din afară, pe cei răi îi 
ocoleam din propria hotărâre, căci iubeam, cum s-a spus, slava şi bo- 
găţia lumii şi născociri de veşminte şi purtări moleşitoare. 

Dar nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce să-ţi spun, fiindcă mă tem şi să 
grăiesc şi să scriu acestea, ca să nu cad prin cuvintele mele şi să păcă- 
tuiesc şi să-mi rămână neşterse cele scrise în chip mincinos. 

Când cineva mă chema la fapte cu adevărat nebune şi păcătoase 
ale lumii acesteia amăgitoare, inima mea se aduna întreagă înăuntru şi 
oarecum se ascundea pe sine de ruşine, susţinută în chip nevăzut, fără 
îndoială, de mâna Ta dumnezeiască. 

Şi iubeam toate celelalte ale vieţii, câte desfătează ochii şi în- 
dulcesc gâtlejul şi înfrumuseţează trupul acesta care se strică. 

Tu, însă, ai şters din inimă, Dumnezeul meu, faptele murdare şi 
poftele neruşinate şi ai sădit în sufletul meu ura faţă de acestea, deşi 
prin alegere eram lipit de ele. 

Şi m-ai făcut să am mai degrabă nefăptuitoare de fapte nedorite. 

Minune foarte mare. 

Şi de toţi m-am despărţit prin iconomia dumnezeiască, de împă- 
raţi, de arhierei şi de bogaţii lumii. 

Adeseori voind mulţi şi voind şi eu acestea, Tu nu m-ai lăsat să 
rămân cu voia cu vreunul dintre ei. 

Iar pe alţii, care îmi făgăduiau slava şi cinstea în viaţă, i-am 
urât, Stăpâne, cu o ură din inimă, încât niciodată nu m-am hotărât 
pentru vreo întâlnire cu ei. 

Iar ei furioşi, mi-au dat lovituri de toiag. 

Alţii mă bârfeau faţă de toţi, spunând că sunt lucrător a toată fă- 
rădelegea, voind să mă abată de la calea cea dreaptă. 

Căci ocoleam faptele rele ca să nu fiu bârfit, iar ei mă bârfeau 
ca să vin la astfel de fapte. 

Şi dacă aş fi dorit lauda oamenilor, ei ar fi continuat să mă bâr- 
fească, cât timp aş fi împlinit gândul lor. 

Iar celor ce spun că-mi vor da slava lumii, mi-ai dat, Mântuito- 
rul meu, să le răspund aşa: chiar dacă ai avea toată slava lumii, zi- 
ceam eu şi dacă ţi-ar sta pe cap coroana împăratului şi picioarele tale 
ar fi încălţate în purpură şi m-ai face deodată stăpân pe toate acestea, 
iar tu te-ai face un lucrător, vrând să-mi fii slujitor, nu m-aş face păr- 
taş de răutăţile şi de cugetările tale şi n-aş merge cu tine în viaţă. 

Ce carte ar putea cuprinde binefacerile Tale şi multele bunătăţi 
ce mi Le-ai dat? 

61 



De mi s-ar da zeci de mii de limbi şi mâini, n-aş putea să le 
spun sau să scriu despre toate. 

Căci sunt un abis prin mulţimea lor nesfârşită, sunt de necuprins 
prin mărimea slavei, îmi e neputincios gândul, mă doare inima căci 
nu pot grăi despre Tine, Dumnezeul meu. 

Căci, când mă gândesc, nevrednicul de mine, la câte am făcut şi 
cât m-ai ajutat, din câte m-ai scos, Mântuitorul meu şi din cât de mari 
răutăţi m-ai izbăvit cu iubire de oameni şi nu Ţi-ai amintit relele ce 
le-am făcut, ci ca şi când aş fi făcut multe şi mari fapte bune, ca şi 
când aş fi rămas curat de la sfântul botez, aşa m-ai primit, aşa m-ai 
cinstit, aşa m-ai împodobit cu haina împărătească. 

Sunt stăpânit întreg de cutremur şi-mi ies din mine de bucurie şi 
rămân fără de glas şi fără înţelegere că mi Te-ai arătat, Dumnezeul 
meu, Făcătorule al lumii, mie, omului care m-am făcut murdar şi dis- 
preţuit de toţi, oameni şi demoni şi am întrecut prin faptele mele 
atotnebuneşti şi pe aceia. 

Vai mie, urâtului şi spurcatului - căci ce pot spune altceva de 
mine? 

Că Te-ai unit cu mine, iubitorule de oameni, printr-o milă ne- 
măsurată, Tu Cel mare în curăţie şi mai mare în sfinţenie, neasemănat 
în putere, fără pereche în slavă şi ai pogorât de sus, din înălţimea ne- 
măsurată, până la ultima din porţile iadului, la păcatele mele şi ale 
întunericului sărăciei mele şi a casei mele dărâmate de multele fărăde- 
legi, de cea mai mare negrijă a mea cel cu totul fără grijă şi murdărit. 

Ai pogorât acolo Tu, care m-ai înviat mai înainte, pe mine, care 
zăceam jos şi m-ai aşezat pe piatra poruncilor Tale şi m-ai curăţat, 
îmbăindu-mă, de murdăria răutăţilor mele şi m-ai îmbrăcat în cămaşă 
mai albă ca zăpada. 

Şi măturând casa mea murdărită, ai intrat, sălăşluindu-Te în ea, 
o, Treime, o, Dumnezeul meu! 

Apoi m-ai făcut tronul dumnezeieştii Tale dumnezeiri şi casă 
neapropiatei tale slave şi împărăţii, purtătoare a spicului manei nemu- 
ririi şi sfeşnic purtător al luminii nestinse şi dumnezeieşti, scrinul 
adevărat al bunului mărgăritar. 

M-ai făcut ţărână în care s-a ascuns vistieria lumii şi izvor din 
care cei ce beau nu vor înseta nicicând, izvor din care ţâşneşte din 
belşug apă înzecită, care îi face nemuritori pe cei ce o beau cu credin- 
ţă. 

62 



M-ai făcut rai ce are în mijlocul său pomul vieţii şi pământ ce 
ascunde în sine pe Cel de toţi neîncăput, pe Tine, pe care Te-am cău- 
tat odinioară din toată inima mea şi am dorit să aud pururea cuvânt şi 
am voit să am pomenirea Ta în sufletul meu şi să aud să se vorbească 
cât mai des despre Tine. 

Şi de fapt mai înainte mintea mea nu putea gândi în chip curat 
despre Tine, nici ochii mei nu Te puteau vedea şi urechile auzi, nici 
inima mea nu putea primi suişuri dumnezeieşti, ci se înspăimânta 
întreagă numai la auzul despre Tine şi sufletul meu se strângea în sine 
de frică şi cutremur. 

Dar acum uimit, sufletul meu Te priveşte înăuntrul lui şi Te 
oglindeşte atât cât îngădui, întreg cu totul întregul lui, întreg în afară 
de el şi iarăşi întreg înăuntrul lui, necuprins în dumnezeirea dumneze- 
iască, pe Tine, Cel nevăzut şi ascuns, pe Tine, Cel neapropiat şi apro- 
piat numai celor ce ai voit, cum ai consimţit să Te arăţi cu iubire de 
oameni, pe Tine, Cel neapropiat şi înfricoşător prin strălucirea dum- 
nezeiască, Serafimilor şi Heruvimilor şi tuturor îngerilor, dar devenit 
şi lor apropiat prin oameni. 

Sufletul îşi iese din sine şi se împreună atunci cu totul întreg şi 
mai mult de bunătatea Ta şi de iubirea Ta de oameni, pentru că sufle- 
tele întinate le cureţi şi luminezi mintea şi Te lipeşti de o fiinţă pă- 
mântească şi materială. 

Şi aprinzi marea flacără a iubirii dumnezeieşti şi aduci în mine 
focul dorului de Dumnezeu şi mă pregăteşti să mă înalţ la al treilea 
cer şi faci, Mântuitorul meu, să fiu răpit în rai, în care aud cuvinte 
negrăite şi străine (II Cor. X, 9), pe care nu le pot grăi şi spune prin 
cuvânt muritorii. 

De aceea, Ţie se cuvine cinstea, slava şi mărirea, stăpânirea 
veşnică, Hristoase, Stăpânul tuturor, împreună cu Tatăl şi cu Duhul 
cel Prea Sfânt prin fire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 21 

Scrisoare către un monah care îl întrebase: cum deosebeşti pe 
Fiul de Tată? Prin raţionament sau în mod real? In ea afli o bogăţie 
teologică ce respinge blasfemia aceluia. 

Ai strălucit, Te-ai arătat ca lumină a slavei, lumina neapropiată 
a fiinţei Tale, Mântuitorule şi ai luminat sufletul întunecat, mai bine 

63 



zis care s-a făcut întuneric, din pricina păcatului, ca unul ce-a pierdut 
frumuseţea naturală. 

Căci l-ai ridicat din iadul în care zăcea şi i-ai dat să vadă lumina 
zilei dumnezeieşti şi să fie luminat de razele soarelui şi să se facă el 
însuşi lumină, o, mare minune! 

Dar nu cred aceasta cei ce nu dispreţuiesc slava oamenilor, cum 
ai poruncit, nici n-au gustat slava dumnezeiască pe care ai dat-o Tu şi 
o dai, Dumnezeul meu, celor ce Te caută cu toată pornirea sufletului 
pe Tine, slava veşnică, pe Tine Dumnezeu cu adevărat slăvit, a cărei 
vedere luminează vârful slavei. 

Iar cel ce s-a învrednicit să Te vadă pe Tine pururea, fără îndo- 
ială s-a împărtăşit de slava îngerească, deşi a fost legat cu trupul prin 
fire. 

Iar primind să rămâi la el şi pe lângă aceea binevoind ca el să 
rămână în Tine, ai împlinit deplin iconomia Ta şi ai făcut asemenea 
Ţie pe cel stricăcios. 

L-ai făcut dumnezeu, Dumnezeule, Cel ce subzişti prin fire di- 
nainte de veci, cu Dumnezeu Cel părtaş de eternitatea Ta, cu Fiul şi 
Cuvântul Cel născut din Tine, deosebit (despărţit) de Tine nu prin 
raţionament, dar care e în realitate nedespărţit de Tine. 

Căci deşi e deosebit (despărţit), nu e prin fire, ci mai degrabă 
prin ipostas sau prin persoană. 

Fiindcă a spune că e despărţit în mod real, e propriu necredinci- 
oşilor şi ereticilor, iar că e deosebit (despărţit) prin închipuire, e pro- 
priu celor total întunecaţi. 

Căci mintea are Cuvântul neîncetat născându-Se şi deci deose- 
bit (despărţit). 

Iar dacă Se naşte, El şi iese cu adevărat şi e deosebit (despărţit) 
ca şi Cuvânt ipostatic, dar şi rămâne înăuntrul Celui ce L-a născut, 
care trebuie înţeles şi ca sân părintesc şi străbate în toată lumea şi 
totul umple cu totul, deosebit (despărţit) de Tatăl, dar există Acelaşi 
întreg şi cu Tatăl. 

El Se comunică prin lucrări şi înţelegem că vine la noi prin ilu- 
minare. 

Tu ai auzit că El umblă, rămâne, îşi întoarce faţa şi vede (Ps. 
IX, 39), pogoară şi urcă iarăşi, vine de faţă şi iarăşi zboară şi săvâr- 
şeşte alte multe lucrări. 

Toate dumnezeieştile Scripturi folosesc aceste cuvinte, pe care 
le-a grăit Prea Sfântul Duh, Cel purces din Tatăl în chip negrăit. 

64 



Acesta a fost trimis de Fiul oamenilor, nu celor necredincioşi, 
nici celor iubitori de slavă, nu retorilor, nici filosofilor, nu celor ce-au 
studiat scrierile elinilor, nu celor ce nu cunosc Scripturile noastre, nu 
celor ce vorbesc pompos şi prea mult, nu celor ce se bucură de nume 
mari, nu celor ce-au reuşit să fie cinstiţi de cei slăviţi, nu celor ce-au 
conlucrat cu cei ce au lucrat fărădelegea, nu celor ce dau titluri, nici 
celor ce le primesc, nu celor ce râd de alţii, nici celor de care se râde 
cu dreptate. 

Ci celor săraci cu duhul şi cu viaţa, celor curaţi cu inima şi cu 
trupul, celor simpli la cuvânt, dar simpli şi cu viaţa şi cu o părere de- 
spre ei şi mai simplă încă, celor ce fug de slavă ca de focul gheenei şi 
urăsc pe linguşitori din tot sufletul. 

Căci Duhul nu primeşte linguşirile, nu rabdă să audă ceea ce nu 
este; a fost trimis celor ce nu caută decât slava sufletului şi mântuirea 
tuturor fraţilor şi nu primesc plăcerea a ceva din lume nici prin cea 
mai mică mişcare a inimii, de pildă a laudei sau a slavei omeneşti sau 
a oricărei alte plăceri sau patimi. 

Cei ce sunt aşa, sunt morţi, chiar dacă sunt vii cu adevărat, căci 
sunt adevăraţi în toate, chiar dacă sunt socotiţi amăgitori. 

Aceştia sunt smeriţi cu duhul şi cu inima şi sunt blânzi şi râvni- 
tori pentru Domnul. 

Ei sunt neevlavioşi pentru cei neevlavioşi. 

Dar sunt mireasmă de viaţă pentru cei aleşi de Domnul. 

Aceştia par şi desfrânaţi celor desfrânaţi cu inima; dar sunt deo- 
potrivă cu îngerii celor feciorelnici cu sufletul. 

Aceştia când sunt înconjuraţi de slavă se smeresc, dar şi în sără- 
cie sunt slăviţi. 

Aceştia socotesc sărăcia ca împărăţie şi împărăţia ca sărăcie. 

Aceştia mâncând, rămân înfrânaţi şi postind se satură în tot fe- 
lul. 

Aceştia nu consimt cu nedreptatea şi nu pot trece cu vederea pe 
cel necăjit şi asuprit de cei avuţi. 

Aceştia nu se tem de faţa oamenilor, căci văd faţa Domnului. 

Aceştia nu-şi lasă inima încovoiată de daruri şi nu trec cu vede- 
rea legea dreptăţii. 

Căci ei au bogăţia ce nu li se poate răpi şi toate ale lumii le so- 
cotesc ca gunoaie. 

Aceştia având ca învăţător pe Duhul, nu au nevoie de învăţătură 
de la oameni, ci luminaţi de lumina Acestuia văd pe Fiul, văd pe Tatăl 

65 



şi se închină Treimii Persoanelor, Dumnezeului Cel Unul, unit în chip 
negrăit prin fire. 

Aceştia învaţă iarăşi de la Tatăl în chip tainic, că se naşte Fiul în 
chip neîmpărţit, cum singur ştie, căci eu nu pot spune, căci dacă aş 
putea, cuvântul ar avea putere să exprime cele mai presus de cuvânt şi 
de înţelegere şi de-a face ca toate cele de jos să fie ca cele de sus. 

Căci dacă creatura ar cuprinde pe Creatorul şi L-ar înţelege în- 
treg, precum este şi ar putea să-L spună prin cuvânt şi să-L scrie, 
creatura ar fi mai înaltă decât Ziditorul. 

încetează omule, tremură cel ce eşti muritor prin fire şi înţelege 
că ai fost adus la existenţă nefiind; şi ieşind din pântecele maicii, ai 
văzut lumea adusă la existenţă înainte de tine. 

Şi dacă ai putea cunoaşte înălţimea cerului şi ai putea arăta care 
e fiinţa soarelui şi a lunii şi a stelelor, cum sunt legate şi cum se miş- 
că, fiind neînsufleţite şi mişcându-se fără simţire, sau dacă ai cunoaşte 
tainele şi măsurile pământului însuşi, din care tu însuţi ai fost luat şi 
întinderile şi mărimile lui; şi pe ce se reazemă; şi ce este aceea care îi 
este temelia, de ai cunoaşte acestea şi ai afla ţinta fiecărui lucru; şi 
dacă ai putea număra nisipul mării; sau dacă ai cunoaşte firea ta însăşi 
şi ai tălmăci opera înţelepciunii, atunci ai înţelege şi pe Făcătorul în- 
suşi. 

Ai cunoaşte cum în Treime este o unitate fără amestecare şi în 
unitate o Treime fără împărţire. 

Caută Duhul, ieşi din lume. 

Să nu dai deloc somn ochilor tăi, nici să nu te îngrijeşti de viaţa 
trupească şi făcând aşa, poate Dumnezeu te va mângâia şi îţi va da să 
vezi lumea, cum ţi-a dat mai înainte să o vezi pe ea şi soarele şi lumi- 
na zilei. 

Şi va binevoi să te luminezi şi acum aşa şi să-ţi arate lumea in- 
teligibilă (spirituală) şi să te luminezi cu lumina întreitului soare, pe 
care de o vei vedea, vei înţelege cele ce-ţi spun. 

Atunci vei afla harul Duhului prin care chiar absent, Duhul se 
vede în potentă, iar prezent nu se vede, datorită firii Lui dumnezeieşti, 
dar e prezent pretutindeni şi nicăieri. 

Căci de vei căuta să-L vezi sensibil, unde îl vei afla? 

Nicăieri, vei spune, desigur. 

Iar de vei putea să-L vezi spiritual, mai degrabă va lumina El 
mintea ta şi va deschide pupilele inimii tale. 

66 



Şi atunci nu vei nega că este pretutindeni şi prin El vei fi învăţat 
toate, chiar de eşti neînvăţat şi simplu. 

Iar de n-ai cunoscut ochiul înţelegerii tale deschis şi văzător al 
luminii, de n-ai simţit dulceaţa dumnezeiască, de n-ai fost luminat de 
Duhul dumnezeiesc, de n-ai vărsat lacrimi fără durere, de n-ai văzut 
mintea ta spălată, de nu ţi-ai cunoscut inima curăţită şi răspândind 
raze strălucitoare şi n-ai aflat, contrar nădejdii, pe Hristos înăuntrul 
tău şi nu te-ai uimit văzând frumuseţea dumnezeiască şi n-ai uitat de 
firea omenească, văzându-te pe tine întreg preschimbat, spune-mi, 
cum nu tremuri să vorbeşti de Dumnezeu? 

Cum îndrăzneşti, fiind tu întreg trup şi neajuns încă duh ca Pa- 
vel (Rom. VII, 3) să filozofezi sau să vorbeşti despre Duhul, tu, care 
auzi că Acela nu locuieşte în astfel de persoane, fiindcă sunt, cum se 
spune, trupuri (Rom. VIII, 9). 

Dar le-am scris acestea ca să cunoşti cum cred eu şi dacă vo- 
ieşti, să mă crezi şi să te întristezi. 

Căci dacă nu ai cu adevărat comoara pe care lumea nu poate s-o 
încapă, dacă n-ai primit încă slava pescarilor, pe care cei ce au primit- 
o, L-au primit cu adevărat pe Dumnezeu, să părăseşti păcatul şi cele 
din lume şi să alergi repede înainte de-a ţi se închide porţile vieţii şi a 
teatrului de aici şi de-a se sfârşi, vai, târgul şi de-a se întuneca soarele 
şi stelele şi de-a trece pământul şi de-a se deschide iadul şi totul să 
devină întuneric şi haos. 

Căci atunci vei cunoaşte prietene suflet şi vei afla, că cei ce nu 
au Duhul dumnezeiesc, luminând în cuget ca un sfeşnic şi locuind în 
inimă în chip negrăit, vor fi trimişi în întunericul veşnic. 

Căci „Domnul este Duhul" (Ioan, IV, 24), dar Duh e şi Dumne- 
zeu, Tatăl Domnului, Duhul fiind unul, căci nu se poate împărţi. 

Deci cei ce-L au pe Acesta, au pe Cei Trei, în chip neconfundat, 
deşi neîmpărţit. 

Căci există Tatăl şi cum ar fi El Fiu? 

Fiindcă e nenăscut prin fiinţă. 

Şi există Fiul şi cum s-ar naşte Duhul? 

Duhul este Duh; şi cum S-ar arăta ca Tată? 

Tatăl este Tată, pentru că e pururea Născător. 

Dar cum are loc naşterea veşnică? 

Pentru că Fiul nu Se desparte deloc de Tatăl şi provine întreg 
din El în chip netâlcuit şi rămâne totdeauna în sânul părintesc. 

Fiul Se vede neîncetat în Tatăl, născut din El, dar unit cu El. 

67 



Dar şi Tatăl se vede în Fiul, nedistanţat, nedespărţit. 

Fiul e Fiu, pentru că Se naşte pururea şi este născut dinainte de 
veci; ieşind nu Se taie de rădăcină, dar e totodată aparte, însă nedes- 
părţit şi unit întreg cu Tatăl Cel viu şi dăruieşte El însuşi, care e Via- 
ţa, viaţă tuturor. 

Câte le are Tatăl, tot atâtea le are şi Fiul; câte le are Fiul, le are 
şi Tatăl la fel. 

Văd pe Fiul, îl văd pe Tatăl. 

Se vede Tatăl în toate asemenea Fiului, afară de faptul că unul 
naşte, iar Celălalt Se naşte pururea. 

Ce este afară de Tatăl, care să existe? 

Ce este? 

Spune, arată tuturor oamenilor. 

Este Dumnezeu fără de început şi Făcătorul tuturor celor ce au 
fost făcute şi vor avea să fie, Dumnezeu egal cu Tatăl după fiinţă, 
după fire, după putere, după formă şi după înţeles şi niciodată despăr- 
ţit de Tatăl după durată. 

Cum provine din El? 

Ca glasul din cuvânt. 

Cum ia trup? 

Ca şi cuvântul scris. 

Din cele înalte m-am pogorât la cele smerite şi m-am întristat în 
mine însumi şi am plâns pentru neamul oamenilor, întrucât caută pil- 
de străine, aduc înţelesuri, lucruri şi cuvinte dintre cele omeneşti, so- 
cotind să înfăţişeze prin ele firea Dumnezeiască, fire pe care nimeni 
dintre îngeri sau oameni n-a putut să o vadă sau să o numească. 

Căci cum ar putea numi cineva pe Creatorul tuturor? 

Fiindcă toate lucrurile şi cuvintele s-au ivit la porunca lui Dum- 
nezeu. 

Căci El a pus nume lucrurilor Lui şi fiecăruia un nume propriu. 

Dar nu le-a pus El însuşi tuturor şi a dat înseşi făpturilor Sale 
puterea de-a da lucrurilor numirile. 

Şi fiecare numeşte şi e numit altfel. 

Dar numele Lui nu ni s-a făcut niciodată cunoscut, decât numai 
că e „Cel ce este, Dumnezeu negrăit ", cum am spus (leş. III, 14). 

Dar dacă e negrăit, dacă nu are nume, dacă e nevăzut, dacă e 
ascuns, dacă e neapropiat, dacă e singur mai presus de cuvânt, dacă e 
mai presus de cugetarea nu numai omenească, ci şi a minţilor nemate- 
riale „căci a pus întunericul ca un ascunziş" (Ps. XVII, 12) şi dacă 

68 



toate celelalte de aici sunt ale întunericului şi numai Acela ca lumină 
e în afara întunericului, cum introduci vreun înţeles privitor la El? 

Sau L-ai văzut în realitate separat? 

Pe unde şi cum ai străbătut întunericul şi te-ai despărţit singur 
de toate făpturile? 

Iar dacă acestea nu sunt ale tale, ci ale Altuia, mă întreb, 
minunându-mă ale cui sunt? 

Şi te întreb să aflu: sunt ale vreunui înger din cei nemateriali? 

Dar nu ştii că ei au şi feţele şi picioarele acoperite de aripile lor 
dumnezeieşti în chip sfielnic şi smerit? 

Şi ce vei înţelege prin aceste aripi, dacă nu nesuportarea de că- 
tre ei a slavei neapropiate? 

Căci nu privesc firea, ci slava slavei. 

Sau te întreb să-mi spui: cărui om i-a fost dat aceasta? 

Lui Ioan sau marelui Pavel. 

Dar unul strigă şi vesteşte tuturor că nu poate să-I dezlege nici 
măcar cureaua sau nasturii încălţămintelor, iar celălalt că s-a suit la al 
treilea cer (II Cor. XII, 2) şi după aceea a fost răpit în rai. 

Oare ţi-a spus numai ţie, ceva deosebit, ceea ce ai ascuns şi 
acum voieşte să vesteşti? 

Noi nu l-am auzit pe Pavel spunând în scris nimic despre aceas- 
ta. 

Ci şi el zice cu voce tare: 

„Am auzit cuvinte, pe care nu pot să le spun" (II Cor. XII, 4). 

Şi că „ Dumnezeu locuieşte în lumina neapropiată" (I Tim. VI, 
16). 

Deci Ioan nu dezleagă nasturele şi nu e vrednic să dezlege nici 
măcar cureaua, iar Pavel n-a putut spune cuvintele pe care le-a auzit, 
spunând că sunt negrăite. 

Cine e deci nenorocitul acela care a pătruns în Dumnezeu şi ră- 
mânând nears de lumina neapropiată şi ajungând în mijlocul casei, a 
privit firea dumnezeiască, ca să îndrăznească să ne spună ceva mai 
mult ca Ioan şi Pavel? 

Cine nu se va cutremura şi nu va jeli orbirea şi întunecarea celor 
ce grăiesc şi născocesc acum erezia cu adevărat străină, care rostogo- 
leşte în prăpastie pe toţi cei ce întreabă şi sunt întrebaţi de acestea. 

Căci fie că despart Cuvântul prin raţionament, fie în realitate, 
săvârşesc o greşeală gravă căzând în erezie, în amândouă felurile. 

69 



Căci separarea în realitate produce o tăiere a Cuvântului, iar se- 
pararea numai prin raţionament, produce o amestecare fără o distinc- 
ţie a Lui. 

Tremură deci omule, învaţă să te cunoşti pe tine, vorbeşte de- 
spre tine, spunând tot ce vrei! 

Poate vei striga şi tu ca David, care zice: 

„Minunată este înţelepciunea şi cunoştinţa despre mine, Dum- 
nezeul meu" (Ps. CXXXVII, 7). 

Dar părăseşte curiozitatea şi leapădă blasfemia cuvintelor tale. 

Spune întâi, cum ne mântuim noi, apoi spune şi cum te-ai mân- 
tuit tu, ca să nu te arăţi învăţându-ne numai prin cuvânt, ci să ne faci 
mai râvnitori prin fapte. 

De nu voieşti să te osândeşti pe tine însuţi şi să te judeci, ca ne- 
făcând ceea ce spui - şi aceasta pentru că pui preţ prea mare pe cuvin- 
te fără să le dai un fundament - pune mai întâi piatra temeliilor. 

Căci nu se clădeşte o zidire în aer. 

împlineşte poruncile lui Hristos, ale Pietrei, ale Ziditorului 
dumnezeieştii Biserici, ale dreptcredincioşilor, al oilor cuvântătoare. 

Lucrează şi vorbeşte zidind pe Piatră, mai bine zis zideşte -te şi 
pe tine pe Piatră. 

Acesta e şi Păstorul, Acesta e şi Ziditorul, Acesta să-ţi fie şi te- 
melia vieţii. 

Ce trebuinţă e de acoperiş înainte de temelie? 

întâi trebuie clădirea, apoi acoperişul, întâi fapta, apoi contem- 
plarea. 

De ce vrei să bei vinul înaintea zdrobirii strugurilor? 

Acesta nu e vărsat într-o butie veche. 

De ce vrei să culegi spicele înainte de-a semăna şi să le predai 
altora în zadar? 

De voieşti, vino, nu te abate din cale, ci învaţă-ne adâncimea 
judecăţilor privitoare la noi: cum reuşesc unii care poate sunt răi şi nu 
ştiu de Dumnezeu şi cum alţii nu reuşesc, dar ştiind de Dumnezeu şi 
fiind cunoscuţi numai de Dumnezeu, îşi poartă sărăcia cu mulţumire, 
iar alţii bogaţi se poartă în chip rău, cu nerecunoştinţa; alţii răpind şi 
nedreptăţind socotesc că slujesc prin aceasta pe Dumnezeu. 

învaţă-ne şi alte multe pe care le vezi în fiecare zi, căci oamenii 
lucrează şi pătimesc, iar Dumnezeu, Ziditorul tuturor, îi rabdă. 

Nu cumva pare El nedrept privirii celor nedrepţi, sau celor mici 
la suflet ca mine? 

70 



Spune, învaţă-ne despre judecata dumnezeiască, despre ceasul 
şi ziua aceea, în care toţi ne vom înfăţişa goi înaintea scaunului de 
judecată al lui Dumnezeu şi al Mântuitorului şi vom lua plata meritată 
pentru faptele, cuvintele, convorbirile şi gândurile noastre de aici. 

Spune cine va fi cu îndrăzneală acolo şi cine se va ruşina pentru 
faptele sale? 

Ai de grăit nesfârşit lucruri despre acestea. 

Apoi priveşte şi creaţiunea, căci vei afla şi în ea alt abis. 

Priveşte cerul, soarele şi stelele, priveşte la pământul devenit la 
porunca lui Dumnezeu maica şi mormântul nostru. 

Ajuns aici, vorbeşte şi despre moarte, filozofează despre aceasta 
multe şi trebuincioase, folositoare şi prietenilor şi rudeniilor, bogaţilor 
şi celor slăviţi. 

Şi-ţi va ajunge să vorbeşti despre acestea cu toţi, ţie, care le ex- 
plici. 

Şi aceasta îţi va folosi după moarte. 

Apoi priveşte lumea celor legaţi de pământ, soiurile tuturor 
animalelor ce se află în ea, formele diferite de păsări şi glasurile lor, 
până şi al micilor vrăbiuţe, întinderile mării, mărimea şi marginile ei, 
minunează-te, înspăimântă-te şi le exprimă cu uimire: 

„O adâncul bogăţiei şi al cunoştinţei dumnezeieşti, o, înţelepci- 
une a Ta, Dumnezeule atotmilostiv!" 

Vino apoi şi te strânge de la cele din afară, adună-ţi mintea, cu- 
getă-te pe tine, mai bine zis, gândeşte la ale tale şi la tine. 

Căci văzându-le, vei afla în cele văzute, în fiecare, un învăţător 
al virtuţii tale sau o patimă ce oglindeşte răutatea ta. 

Din mărimea şi frumuseţea creaturilor poţi cunoaşte necuprinsa 
înţelepciune a lui Dumnezeu şi războiul spiritual pe care 1-a ştiut de 
mai înainte Făcătorul tuturor şi pe care ca un şarpe îl vei pricinui cu 
dibăcie, aruncându-1 ca un venin al răutăţii. 

Să alergi ca un cal pe calea cea dreaptă, dar nu necheza de pofta 
păcatului. 

Să te faci o pisică ce pândeşte şoarecele, dar nu răpeşte nicide- 
cum cele ale aproapelui, nici nu fură partea proprie fraţilor. 

Dar şi prin şoarece alungă toţi şoarecii potrivnici, departe de ca- 
sa ta! 

Să nu te faci lup, dar alungă lupii. 

Mai bine zis să te faci câine al Stăpânului şi să sufli toată mânia 
ta împotriva acelora şi să mergi pe urmele Stăpânului tău. 

71 



Şi până vei afla, până vei atinge uşa Stăpânului, să nu te întorci 
înapoi şi să te faci pradă fiarelor sălbatice. 

Imită iepurele, dacă nu poţi imita câinele şi dobândeşte drept 
adăpost pe Hristos ca piatră. 

Şi te ascunde acolo unde nu este frică. 

Sau urcă-te ca elefantul pe munţi, scăpând din mâinile vânători- 
lor, sau zboară ca frumoasa vrabie şi sari peste toate cursele! 

Socoteşte ca aripi sfânta iubire, fără de care nu vei putea trece 
nicăieri. 

Imită asinul purtând pe Creator, fă-te şi bou care trage plugul 
dumnezeiesc şi sapă brazda dulce a Cuvântului. 

Imită toate, afară de cele contrare! 

E rea vulpea care trăieşte cu făţărnicie, altceva fiind şi altceva 
arătându-se, căci ea se preface moartă ca să răpească ceva. 

E cumplit ursul, căci de-ar primi vreo lovitură de suliţă, nu înce- 
tează să-şi răzuie rana lăsată de ea până nu moare din pricina ei. 

E rău porcul care mănâncă fără să se sature; e rea gângania care 
sfredeleşte chiar şi urechile. 

Au toate în ele unele rele, dar de vrei să le studiezi şi să te si- 
leşti să te fereşti de ele, vei afla adevărata înţelepciune. 

Căci umblând pe calea dreaptă, vei merge spre cele bune şi îm- 
preună cu toate, te vei cunoaşte pe tine însuţi. 

Şi întrebându-te eu, îmi vei spune: cuvântul ce mi-1 grăieşti îl 
înţeleg şi eu. 

Este el şi în tine şi trece şi la mine, sau te lasă pe tine gol de cu- 
vânt? 

Tu vei zice: ştiu că a venit şi la mine sau te lasă pe tine gol de 
cuvânt? 

Eu voi zice: ştiu că a venit şi la mine şi este întreg cu tine, ca şi 
înainte. 

Cum deci despărţindu-se de tine, a venit la mine şi rămâne în- 
treg în tine, nedespărţindu-se de tine? 

Spune-mi aceasta şi lasă acum pe Dumnezeu, ca să nu tremure 
toată zidirea şi să se prăbuşească şi să nu zdrobească trupul tău îngro- 
şat şi să frângă sufletul tău devenit trupesc şi să facă arsă pe foc min- 
tea care umblă în gol după nimic. 

De fapt, nici în realitate, nici prin cugetare (prin raţionament) 
nu se împarte Cuvântul neîmpărţit. 

72 



Căci cel închis înăuntrul casei, având mintea umblând afară, nu 
a fost părăsit fără minte în casă, ci este numaidecât cu ea şi afară. 

Deci cum vei numi astfel de despărţire? 

O vei numi reală sau prin cugetare (prin raţionament)? 

Dacă prin cugetare (prin închipuire), cum e întreagă afară, iar 
de e reală, cum este înăuntrul casei? 

Dar ce valoare are această pildă pentru Cuvântul cel mai presus 
de minte şi de cugetare? 

Căci trimis din Tatăl, Cuvântul S-a pogorât şi S-a sălăşluit în- 
treg în pântecele Fecioarei şi a fost întreg în Tatăl şi întreg în pântece- 
le ei, întreg în totul, El, Cel neîncăput, care necomprimat, nemicşorat, 
a intrat în întregime şi rămânând neschimbat, a luat chip de rob şi 
născându-Se, S-a făcut om în toate, trecând prin pântece şi ajungând 
în lume, apoi iarăşi înălţându-se întreg acolo de unde nu S-a despărţit. 

Ai putea îndrăzni să spui că acestea s-au săvârşit fie prin cuge- 
tare, fie în mod real, acestea care sunt de negrăit tuturor îngerilor, 
arhanghelilor şi întregii firi create? 

Ele pot fi înţelese în mod adevărat, dar nu se pot spune nicide- 
cum, nici nu se înţeleg desăvârşit cu mintea. 

Cum e Dumnezeu şi om şi omul e iarăşi Dumnezeu şi fiind Fiul 
Tatălui, întreg nedespărţit de El, S-a făcut şi Fiu al Fecioarei şi a ieşit 
în lume şi a rămas, cum s-a spus, neîncăput de toţi? 

Prin cugetare sau în realitate? 

Spune! 

Fără îndoială vei tăcea acum. 

Căci chiar dacă ai voi să spui, mintea nu-ţi va da cuvânt şi lim- 
ba ta vorbăreaţă va rămâne tăcută. 

Iar dacă vei voi să spui că firea dumnezeiască este o realitate, 
spune şi cum e căci eu nu ştiu. 

Slavă Ţie, Tată şi Fiule şi Duhule Sfinte, dumnezeire neîmpărţi- 
tă prin fire. 

Ţie ne închinăm în Duhul Sfânt toţi care avem Duhul ca unii ce 
L-am primit de la Tine şi văzând slava Ta nu o cercetăm cu curiozita- 
te, ci vedem în El (în Duhul) pe Tatăl Cel nenăscut şi pe Cuvântul 
născut, ieşit din Tine. 

Deci ne închinăm Treimii neîmpărţite şi neconfundate într-o 
unică dumnezeire şi stăpânire şi putere. 

Amin. 



73 



Imnul 22 (Z. 40) 

Mulţumire unită cu reflexiunea teologică; şi despre numirile 
date harului dumnezeiesc, deduse din lucrări. 

Care este, Stăpâne al tuturor, taina cea nouă, pe care ai arătat-o 
mie, risipitorului şi desfrânatului? 

Care este taina mare pe care o văd înăuntrul meu, dar nu o înţe- 
leg, ci-mi este acoperită? 

Căci se vede ca o stea ce îmi răsare de departe şi se face ca un 
soare mare ce nu are măsură sau greutate sau margine în mărime. 

Raza lui apare întâi mică, apoi se arată ca o flacără mare în mij- 
locul inimii mele şi în măruntaiele mele, învârtindu-se des şi aprin- 
zând toate cele dinăuntru ale mele. 

Şi iată ce-mi spunea şi mă învăţa pe mine care nu ştiam nimic şi 
căutam să aflu: 

„Eu sunt Steaua cea dulce, de care ai auzit că răsare din Iacob, 
nu te îndoi şi Mă arăt Ţie ca soare răsărind de departe, care este lumi- 
na neapropiată tuturor drepţilor (Ps. XC VI, 12) în existenţa viitoare şi 
în viaţa veşnică. 

Eu Mă arăt ţie şi ca rază şi Mă fac văzut şi ca lumină, arzând, 
fără să te mistui, patimile inimii tale şi spălând cu rouă dulceţii şi a 
harului Meu dumnezeiesc murdăria ta şi stingând cu totul jarul trupu- 
lui, al plăcerilor păcatului. 

Şi lucrez prin iubirea Mea de oameni, toate câte le-am făcut în 
toţi sfinţii." 

„Miluieşte-mă pe mine întristatul, îndură-Te de mine, necăjitul, 
nu Te mânia pe mine, care voiesc iarăşi să-Ţi grăiesc ! 

Cum eşti Stea din Iacob, Tu Cel cu totul neîncăput? 

Şi cum Te faci aceasta tuturor până acum? 

Şi cum Te arăţi răsărind şi ca soarele, Tu, Cel ce nu eşti nicăieri 
şi pretutindeni, mai presus de toată zidirea şi propovăduit ca nevăzut 
tuturor? 

Şi cum Te faci şi rază şi nu Te faci văzut ca flacără şi arzi mate- 
ria, fiind nematerial prin fiinţă? 

Cum răcoreşti şi speli murdăria trupului meu, fiind întreg foc 
neapropiat şi nesuportat de îngeri? 

Cum Te împleteşti cu materia stricăcioasă a trupului meu şi Te 
amesteci în chip neamestecat cu sufletul omenesc, făcându-Te prezent 

74 



în chip neamestecat în tot trupul, Tu Cel neprihănit şi mă îndumneze- 
ieşti întreg? 

Spune-mi. 

Şi nu mă alunga întristat şi necăjit." 

„O, ce îndrăzneală, ce nebunie, ce cuvinte nebuneşti! 

Cum nu tremuri să pui atât de îndrăzneţ aceste întrebări? 

Cum nu simţi cele ce le cunoşti şi îndrăzneşti să vorbeşti cu 
Dumnezeu ca unul ce-L ispiteşti? 

Şi te faci că Mă întrebi cele ce le ştii şi voieşti să le scrii, ară- 
tând tuturor cunoştinţa ta? 

Totuşi te rabd fiindcă sunt de oameni iubitor şi te învăţ iarăşi, 
spunându-ţi acestea astfel: 

Eu sunt de neexprimat prin fire, neîncăput, fără lipsuri, neapro- 
piat, tuturor nevăzut, de neatins, de nepipăit, neschimbat prin fiinţă, 
singur, în totul unic şi singur cu toţi cei ce Mă cunosc pe Mine în în- 
tunericul vieţii. 

Dar sunt în afară de lumea întreagă, în afară de cele văzute, în 
afară de lumina simţită, de soare şi întuneric, de locul chinurilor şi al 
înfricoşatei osânde în care au căzut robii îngâmfaţi, care şi-au înţepe- 
nit grumazul împotriva Mea, a Stăpânului. 

Eu sunt Nemişcatul, căci unde nu sunt de faţă, ca să ocup un loc 
prin mutare? 

Dar sunt şi pururea mişcător în mod necircumscris. 

Căci unde vei veni căutându-Mă ca să mă afli? 

Cerul a fost adus la existenţă ca nimic prin Cuvântul Meu, soa- 
rele, luna şi pământul le-am făcut ca un mic lucru trecător, la fel, cele- 
lalte câte le vezi. 

îngerii aduşi la existenţă de Mine, înainte de acestea; căci nu- 
mai gândind să aduc puterile la existenţă, îndată s-au ivit cântându-Mi 
stăpânirea. 

Dar tu, cel ce te afli jos, în exil unde au căzut toţi neascultătorii 
dintâi, Adam şi împreună cu el Eva, întâia ta maică şi diavolul cel rău, 
care i-a amăgit pe aceia, unde e întunericul adânc, unde e prăpastia 
cea mare, unde sunt şerpii care vă muşcă mereu călcâiele, unde e 
plânsul, tânguirea, neîncetata jale, unde e toată suspinarea, grija şi 
întristarea şi vă stăpâneşte pe toţi moartea şi stricăciunea, spune-mi 
cum şezi, cum stai fără grijă, nepăsător? 

Cum nu te îngrijeşti de relele ce le-ai făcut în lume şi nu dai 
toată atenţia numai pocăinţei şi nu te sileşti să o arăţi ca sinceră şi să 

75 



întrebi despre ea cu multă rugăminte şi nu cauţi cu grijă cum să reu- 
şeşti în ea, ca să poţi lua prin ea, din iubirea Mea de oameni, marea 
iertare a păcatelor tale? 

Ci neinteresându-se de aceasta, cercetezi cele mai presus de fi- 
re, cauţi să afli cele ale cerului, mai bine zis nici acestea, ci-Mi cerce- 
tezi firea Mea, a Celui ce am adus la existenţă, precum s-a spus, cerul 
şi toate ca pe nimic şi voieşti să afli cele despre Mine, cum nici un 
altul nu le ştie. 

O, minune, o adâncă năzuinţă a omului! 

Chiar de te-am dispreţuit, te voi lăuda iarăşi, pentru că şi tu eşti 
opera şi făptura Mea. 

Cum după ce ai fost făcut din pământ, din lut, din ţărână şi eşti 
ţinut în el şi vieţuieşti cu el, pe toate le socoteşti nimic, le vezi ca o 
umbră şi treci peste toate şi Mă cauţi pe Mine! 

Cum voieşti să vorbeşti despre Mine, să povesteşti despre Mine, 
să mă vezi pe Mine, de e cu putinţă toată viaţa. 

Nu voieşti să guşti nici somn, nici mâncare, nici băutură, nu vo- 
ieşti să te îngrijeşti nici de îmbrăcămintea trupului. 

Ci socoteşti ca nişte arbori şi ca nişte lemne ce se ridică la mar- 
ginea drumului toate cele slăvite în lume. 

Voieşti să treci peste ele ca peste nimic pe calea vieţii, fără să 
întorci spre ele nici ochiul cugetării şi nelăsând nici ochii sufletului să 
privească spre ei, Mă închipui numai pe Mine şi nu te gândeşti decât 
la Mine şi Mă iubeşti pe Mine ca nimeni dintre cei ce sunt ca tine. 

Căci acum inima ta se bucură atât de mult de numele Meu. 

Cine auzind vorbindu-se de multe ori de Mine a lăcrimat ca tine 
din suflet, gândindu-se numai la Mine? 

Cine a căutat cu sârguinţă să afle cuvintele Mele şi poruncile 
Mele dumnezeieşti şi să le păzească? 

Cine M-a socotit ca tine, Dumnezeu mai presus de toate şi a do- 
rit îndată să-Mi slujească numai Mie şi de aceea a nesocotit atât pe 
părinţi, fraţi şi casă, pământ, rudenii, vecini şi prieteni şi a venit atât 
de mult la Mine ca şi când nu ar fi cunoscut niciodată pe vreunul din 
aceştia, nici n-ar fi cunoscut pe pământ pe vreun om în lume, cine ar 
fi fost ca unul ce a intrat într-o ţară şi într-o cetate străină, privind pe 
toţi ca vorbitori ai unei limbi străine şi barbare şi ar fi trăit şi s-ar fi 
simţit astfel între cunoscuţii obişnuiţi şi între prietenii proprii, între 
stăpânitorii şi bogaţii acestei lumi? 

76 



Acestea sunt pentru cei nesimţiţi simple vorbe fără importanţă, 
dar pentru Mine, care le înţeleg, sunt mari şi înalte. 

Deci cine dintre cei mari ai pământului, sau dintre cei ce spun 
că domnesc şi împărătesc sau dintre cei ce sunt urmaşii dumnezeieşti- 
lor mei apostoli, a înţeles acestea, sau a putut să le păzească, ca pă- 
zind poruncile Mele şi legea Mea, să vadă pe toţi ca unul, rudenii şi 
străini, la fel pe bogaţi şi săraci, slăviţi şi lipsiţi de slavă, pe cei puter- 
nici ca pe cei umiliţi. 

Cine e cel ce a judecat fără patimă, privindu-i cu blândeţe? 

De voi afla în lume vreun suflet păzind acestea, mai ales în 
neamul şi în ziua de acum, îl voi slăvi deopotrivă cu apostolii şi cu 
proorocii şi va şedea împreună cu Mine la venirea Mea, căci va jude- 
ca şi atunci cu dreptate ca şi pe pământ şi va dobândi slavă de judecă- 
tor al morţilor şi viilor. 

Acestea şi celelalte împreună cu ele e bine să fie căutate, ţinute 
şi păzite întocmai cu toată puterea; dar nu cerceta firea Mea, fiu al 
omului, nici energiile (lucrările) Mele, ale Duhului Sfânt; să nu te 
miri cu curiozitate, nici să nu cercetezi cum se arată soarele, cum se 
vede steaua arătându-se de departe şi trecând peste munţi, căci nici 
aceasta nu e bine, iar când se ascunde de ochii tăi, pricinuindu-ţi su- 
părare şi tristeţe nemângâiată, atunci când socoteşti că nu ţi se mai 
arată, se iveşte înăuntru, în inima ta şi-ţi prilejuieşte pe neaşteptate, 
uimire şi bucurie. 

De aceea când ţi se arată ca flacără şi ţi se face văzut ca rază şi 
foc, crede că sunt lumină cu totul fără formă, întreagă, simplă, ne- 
compusă, neîmpărţită prin fire, cu neputinţă de cercetat, apropiată în 
chip neapropiat. 

Căci sunt văzut cu adevărat după capacitatea fiecărui om, îmi 
schimb forma, dar nu suport Eu însumi aceasta, ci cei ce mă privesc, 
se învrednicesc să mă vadă aşa. 

Altfel nu pot să Mă vadă, nici nu Mă încap în ei şi de aceea, 
unii şi aceeaşi uneori văd soarele, când au mintea curăţită, alteori 
steaua, când se află în întunericul şi în noaptea acestui trup şi foc; şi 
rază Mă face căldura iubirii lor, căci, când se aprinde în tine jarul 
iubirii, atunci şi Eu văzând râvna inimii tale, Mă aflu unit cu el şi 
aduc lumina şi Mă arăt ca foc, Eu care am produs focul prin cuvânt. 

Iar virtuţile sufletului sunt ca o materie, pe care învăluind-o lu- 
mina dumnezeiască a Duhului, aceasta primeşte numele materiei, 
pentru că Duhul nu are un nume propriu în oameni. 

77 



Când, deci, omul se pocăieşte şi plânge, atunci şi Duhul se nu- 
meşte apă şi de fapt El curăţă. 

Căci unit cu lacrimile spală toată murdăria. 

Iar când plânsul stinge mânia inimii prin conlucrarea Lui, se 
numeşte blândeţe. 

Dar iarăşi când mânia aceasta se aprinde prin Duhul împotriva 
necredinţei, El se numeşte râvnă. 

Şi iarăşi El se numeşte pace şi bucurie când le dăruieşte pe 
acestea celui ce plânge. 

El face atunci să se ivească în inimă un izvor de bucurie, din ca- 
re curge afară din suflet toată compătimirea şi mila de toţi dar mai 
ales de cei ce vor să se pocăiască şi să se mântuiască. 

Căci pe toţi îi miluieşte şi cu toţi aleargă, cu toţi conlucrează, pe 
toţi îi susţine şi cu toţi compătimeşte, unindu-se în sufletul lor cu vo- 
inţa lor. 

Şi încredinţând mintea lor despre frumuseţea pocăinţei, îşi îndo- 
ieşte iubirea faţă de ei. 

I se zice şi smerenie, făcând pe omul care a gustat dulceaţa Lui 
şi a văzut frumuseţea luminii Lui să vadă toate ale lumii, sufletul său 
şi trupul propriu şi toată fapta sa ca nimic. 

Cunoscând acestea, nu Mă mai ruga să-ţi vorbesc despre aces- 
tea şi să ţi le explic în amănunte. 

Căci sunt de nespus prin fire şi cu totul de netâlcuit, de negrăit 
oamenilor, necunoscute şi îngerilor şi cu totul de neînţeles prin fiinţa 
oricărei alte făpturi. 

Caută să cunoşti numai cele ale tale, sau mai bine zis pe tine în- 
suţi. 

Şi atunci vei cunoaşte, că Eu sunt cu totul de neînţeles fiind îm- 
preună şi iubind numai pe cei ce Mă iubesc şi-şi amintesc cu căldură 
de poruncile Mele şi nedând vreun preţ mai mare la ceva din cele 
curgătoare. 

Cu ei voi fi şi voi vorbi acum şi în vecii vecilor." 

Amin. 

Imnul 23 (Z. 41) 

Precizări teologice despre dumnezeirea necuprinsă şi că firea 
dumnezeiască fiind necircumscrisă, nu e nici înăuntru nici în afara 
totului, ci înăuntru şi în afară, ca una ce e cauza tuturor; şi că numai 

78 



prin minte dumnezeirea poate fi sesizată în mod insesizabil, ca razele 

soarelui de către ochi. 

O, Treime, creatoarea tuturor, o, Dumnezeule, unic pentru unic, 
necircumscris prin fire, necuprins în slavă, de netâlcuit prin opere, 
neschimbat în fiinţă! 

O, Dumnezeule, viaţă a tuturor, Cel mai presus de toate. 

O, începutul Cuvântului fără de început, Dumnezeul meu, Cel 
mai presus de început, care n-ai fost făcut niciodată, ci eşti fără să ai 
început. 

Cum Te voi afla întreg pe Tine, care mă porţi înăuntrul Tău? 

Cine îmi va da să Te am pe Tine, pe care Te port înăuntrul 
meu? 

Cum eşti şi în afara făpturilor, cum eşti iarăşi şi înăuntrul lor şi 
nu eşti nici înăuntru, nici în afara lor? 

„Ca necuprins nu sunt înăuntru, dar cuprins nu sunt nici în afa- 
ră, iar fiind nescris împrejur, nu sunt nici înăuntru, nici afară. 

Căci înăuntrul cui ar fi Creatorul? 

Dar spune-mi, iarăşi, cui ar fi exterior? 

Toate le port înăuntrul Meu ca Cel ce susţin toată zidirea. 

Dar sunt exterior tuturor, fiind despărţit de toate, căci cum n-ar 
fi Creatorul exterior tuturor creaturilor? 

Dar Eu care exist înainte de toate şi le umplu pe toate ca Cel ce 
sunt plinătatea, cum n-aş fi, dacă le-am creat, în toate creaturile Mele? 

De fapt sunt pretutindeni, în totul, ca Cel supraplin şi umplu 
toate, ca Cel ce le-am creat pe toate. 

înţelege cele ce-ţi spun! 

Nu Mi-am schimbat locul, creându-le, nu M-am unit cu cele 
create, căci fiind necircumscris, unde vei spune că sunt? 

Nu ţi le spun acestea trupeşte, ci înţelegându-le cu mintea. 

Dar căutându-Mă duhovniceşte, Mă vei afla necircumscris, iar 
prin aceasta ca nefîind nicăieri, nici înăuntru, nici în afară, deşi sunt 
pretutindeni şi în toate în mod nepasiv şi neamestecat. 

în sensul acesta sunt în afară de toate, pentru că am fost şi îna- 
inte de toate. 

Dar să lăsăm creaţiunea aceasta pe care o vezi, pentru că nu par- 
ticipă la Cuvântul şi cu dreptate nu are nici o rudenie cu Cuvântul, 
fiind lipsită de toată mintea. 

Să privim deci vieţuitoarea înrudită cu Cuvântul înţelepciunii. 

79 



Această vieţuitoare fiind înrudită ca mintea cu înţelepciunea şi 
ca un cuvânt cu Cuvântul, deşi e creată are o părtăşie cu Creatorul, ca 
una ce este după chipul şi asemănarea Creatorului. 

Cine este această vieţuitoare de care vorbesc? 

E vieţuitoarea raţională între cele neraţionale. 

Ea e îndoită, unind cele sensibile şi cele cugetătoare. 

Ea fiind în centrul creaturilor e singura care cunoaşte pe Dum- 
nezeu şi numai ei îi este Dumnezeu sesizabil în mod insesizabil prin 
minte şi i se face văzut în mod nevăzut şi avut în mod neavut." 

„Cum e Dumnezeu prins şi de neprins? 

Cum e amestecat şi neamestecat? 

Cum? 

Spune-mi, explică-mi acestea!" 

„Cum îţi voi explica cele de neexplicat? 

Cum îţi voi spune cele de nespus? 

Totuşi, ia aminte şi-ţi voi spune: soarele îşi face razele să lu- 
cească; îţi vorbesc de cel sensibil, căci pe celălalt încă nu L-ai văzut. 

Deci vezi razele acestuia şi ele sunt sesizabile de ochii tăi. 

Dar lumina ochilor tăi e unită cu ochii tăi. 

Dar spune -Mi Mie care te întreb: cum este unită lumina cu raze- 
le? 

E o unire (amestecare) neamestecată, sau se confundă între ele? 

Ştiu, îmi vei spune, că sunt neamestecate şi le mărturisim toto- 
dată neamestecate. 

Şi-Mi vei spune că lumina e sesizabilă de ochii deschişi şi bine 
curăţiţi. 

Dar aceeaşi lumină, de-ţi închizi ochii tăi, îţi este îndată insesi- 
zabilă, iar pentru orbi ea nu există, însă există pentru cei ce văd. 

Şi când apune, îi părăseşte şi pe aceştia ca pe orbi. 

Căci noaptea ochii oamenilor nu văd. 

Deci sufletul privind prin ochi vede lumina, dar când lumina nu 
e de faţă, sufletul se află în întuneric. 

Insă când ea răsare, atunci vede întâi lumina, iar în lumină pe 
toate. 

Dar având lumina, nu o ai. 

O ai pentru că o vezi, dar nu o poţi apuca sau prinde în mâinile 
tale. 

Ţi se pare peste tot că nu ai nimic. 

80 



Dar întinzi palmele tale, luceşte soarele în ele şi socoteşti că-1 
prinzi. 

Aceasta o spun când zic că-1 ai. 

Dar le strângi deodată iarăşi pe acestea şi vezi că nu-1 ţii. 

De aceea spun iarăşi că nu ai nimic. 

Cele simple se prind în mod simplu, dar strângându-le, nu se re- 
ţin chiar dacă această lumină e înţeleasă corporală prin fire când se 
vede soarele, totuşi ea este de netăiat. 

Deci spune -mi cum o vei introduce în casa ta? 

Şi cum o vei putea ţine? 

Cum vei apuca ceea ce nu se poate prinde şi cum o vei dobândi 
întreagă: prin împărţire sau ca tot? 

Cum vei lua o frântură şi o vei ascunde în sânul tău? 

Fără îndoială, îmi vei spune, aceasta nu se poate întâmpla nici- 
decum. 

Deci chiar firea acestui soare pe care Creatorul 1-a creat ca lu- 
minător cu cuvântul şi prin poruncă, ca să lumineze tuturor celor din 
lume, nu o poţi exprima şi cerceta în întregime, deşi e corp, căci desi- 
gur nu e necorporal. 

Deci te întreb: cum e cuprins în mod necuprins şi se amestecă în 
mod neamestecat şi văzându-se prin raze şi luminându-te prin acestea, 
deşi îl vezi limpede, te orbeşte mai degrabă ca întreg? 

Dar nici lumina ochilor tăi nu-Mi poate spune ce este, cum nu 
poate vedea fără lumina a altceva şi se uneşte cu toată lumina, dar 
vede ca lumină toate. 

Ea rămâne cu totul nepasivă, fiind distinctă de alte lumini, dar e 
şi unită ca lumina întreagă cu lumina. 

E o unire produsă în mod negrăit, dar o lasă neamestecată cu 
ele, iar distincţia între ele e de asemenea neînţeleasă. 

Dar atunci cum poate fi cercetată firea tuturor? 

Cum îmi spui că vei explica lucrările Lui? 

Cum Mi le poţi spune, cum le poţi tâlcui? 

Cum le poţi înfăţişa prin cuvânt? 

Primeşte-le toate prin credinţă! 

Căci credinţa nu se îndoieşte. 

Credinţa nu e nehotărâtă. 

Toate sunt cum ţi le spun şi toate îţi par clare. 

81 



Creatorul tuturor, firea şi înţelepciunea dumnezeiască nu e nici- 
decum ceva din toate, nici în toate; căci cum ar fi Cel ce nu e nimic 
din toate, ci e cauza tuturor. 

Dar e pretutindeni şi în toate şi le umple toate în întregime, prin 
fiinţă, prin fire şi la fel prin ipostas. 

Dumnezeu e pretutindeni dăruind viaţa. 

Căci ce a fost adus, peste tot, la existenţă care să nu fi fost adus 
de El, de la musculiţă şi de la pânza de păianjen? 

Spune-Mi, de unde a primit acesta firul lui? 

El care nu toarce, dar ţese mereu fără oboseală, adunând mai în- 
ţelept ca toţi pescarii şi păstorii firele şi legându-le de departe! 

El care la urmă ţese în aer ca o cursă mreaja şi şezând aşteaptă 
prada, ca să vadă de se va prinde în ea venind de departe vreo muscu- 
liţă? 

Cel ce prin providenţă se întinde până la acestea toate, cum nu 
este în toate, cum nu este cu toate? 

Da, El este în mijlocul tuturor, dar este şi în afara tuturor. 

El însuşi este lumina spirituală, ce luminează sufletele, este Cel 
ce nu apune, căci unde S-ar ascunde Cel ce umple toate? 

Iar dacă tu nu-L vezi pe Acesta, cunoaşte-te pe tine că eşti orb 
şi în mijlocul luminii, umplut întreg de întuneric. 

Căci Se arată celor vrednici, dar nu Se face văzut în plinătatea 
Lui ci Se face văzut în chip nevăzut ca raza soarelui singură fără soa- 
re. 

Şi e sesizabil lor, dar nesesizabil ca fiinţă. 

Raza se face văzută, dar soarele mai degrabă orbeşte. 

Raza lui îţi este sesizabilă, dar, cum am spus, în mod insesiza- 
bil." 

Datorită acestui fapt, zic deci: cine-mi va da ceea ce am? 

Cine îmi va arăta întregul a ceea ce văd? 

Căci văd raza, dar nu văd soarele. 

Iar raza nu ţi se pare şi nu ţi se arată drept soarele? 

Văzând-o pe ea, totuşi doresc să văd pe Născătorul ei. 

Şi văzând aşa, zic iarăşi: cine-mi va arăta pe Cel ce-L văd? 

Sau iarăşi, având toate razele înăuntrul casei, spun iarăşi: unde 
voi afla izvorul razelor? 

Dar raza este iarăşi în mod clar ca alt izvor în mine. 

O, minune străină! 

82 



Străluceşte soarele sus, dar raza soarelui se arată şi ea ca alt soa- 
re în pământul meu şi al doilea este cu adevărat şi el asemenea celui 
dintâi. 

Avându-1 pe acesta, spun că am soarele, dar văzându-1 pe celă- 
lalt de departe strig iarăşi: cine-mi dă pe Cel ce-L am? 

Căci nu s-au tăiat unul de la altul şi nu sunt despărţiţi de tot, dar 
sunt distanţaţi în mod negrăit. 

Faţă de întreg, cât am? 

Un grăunte sau o scânteie! 

Şi caut să dobândesc totul, deşi am, fără îndoială, totul. 

Cum totul, ce spui? 

Tu râzi de mine, ca de cei fără de minte. 

încetează să râzi de mine, nu spune: am totul, când n-am nici- 
decum nimic. 

Cum, ce vrei să spui? 

Mă uimeşti! 

Ascultă şi-ţi voi spune iarăşi: 

Cugetă la un ocean mare şi la mările mărilor şi închipuie-te cu 
mintea în abisul abisurilor! 

Deci dacă stai în faţa lor, pe marginea acestor mări, mi-ai putea 
spune cu dreptate că vezi apa lor, chiar dacă nu o vezi întreagă. 

Căci cum ai putea-o vedea întreagă, o dată ce e pentru ochii tăi 
nemărginită şi pentru mâinile tale de necuprins? 

Desigur tu vezi atât cât vezi, dar dacă te-ar întreba cineva: vezi 
toate mările? 

Vei răspunde: nicidecum. 

Şi le ţii tu toate în palmă? 

Nu, vei zice, căci cum aş putea? 

Iar dacă te-ar întreba iarăşi: nu le vezi pe acestea deloc? 

Ba da, vei spune, văd şi pot ţine puţin din apa mării. 

Deci, care e apa pe care o ţii tu în mână? 

Tu ai toate abisurile adunate în mâna ta, fiindcă nu sunt despăr- 
ţite între ele, chiar dacă nu le ai pe toate, ci puţin din ele, faţă de toate, 
cât ai? 

O picătură vei spune. 

Deci nu le ai pe toate, deşi le ai unite. 

Aşa îţi spun şi eu ţie, că având nu am nimic şi că sunt sărac deşi 
văd o bogăţie adunată în mine. 

83 



Când sunt sătul atunci flămânzesc şi când sunt sărac atunci sunt 
bogat şi când beau atunci însetez. 

Băutura e foarte dulce; şi o gustare potoleşte toată setea milioa- 
nelor de oameni, totuşi însetez pururea să beau, trecând mereu peste 
orice sete. 

Poftesc să am totul şi să beau, de e cu putinţă, toate abisurile 
deodată. 

Dar cum aceasta e cu neputinţă îţi spun că totdeauna însetez, 
deşi este în gura mea apa, curgând, ţâşnind, revărsându-se totdeauna 
peste margini. 

Dar văzând adâncurile (abisurile), socotesc că nu beau nimic, 
dorind să am totul; şi având cu îmbelşugare totul în mâinile mele, 
sunt mereu sărac, deşi am unit cu puţinul, în mod neîndoielnic, totul. 

Căci marea e unită cu picătura şi adâncurile adâncurilor sunt 
unite şi ele cu aceasta. 

Deci având o picătură, le am pe toate unite cu ea. 

Căci picătura aceasta, care-ţi spun că o am, e întreagă netăiată, 
cu totul de neatins, de necuprins, la fel de necircumscrisă, cu totul 
greu de văzut, fiindcă e Dumnezeu întreg. 

Deci, dacă e aşa, pentru mine raza dumnezeiască, ce vei socoti 
că am având-o? 

Având-o cu adevărat, nu am nimic. 

Pe de altă parte iarăşi îţi voi spune: soarele ne străluceşte de sus, 
din înălţime, coborând prin raze. 

Mai bine zis atingându-mă o rază, urc alergând în sus ca să mă 
apropii de soare. 

Dar când mă apropii bine şi par să-1 ating, raza scapă din mâini- 
le mele şi îndată orbesc şi le pierd pe amândouă: soarele şi raza. 

Deci cad din înălţime şi şezând plâng iarăşi şi caut raza de mai 
înainte. 

Dar aflându-mă eu în această stare, spintecând tot întunericul 
nopţii, soarele trimite din înălţimea cerului ceva ca o frânghie. 

Apucându-o eu repede, o strâng, voind să o ţin ca şi când ar pu- 
tea fi prinsă. 

Dar ea nu poate fi prinsă. 

Totuşi o ţin fără să o prind şi urc, iar urcând astfel, urcă cu mine 
şi raza şi trec dincolo de ceruri şi de cerurile cerurilor şi iarăşi văd 
soarele mai presus de acestea. 

Fuge El? 

84 



Nu-mi dau seama. 

Stă? 

Nu ştiu. 

Deocamdată înaintez, deocamdată alerg, deocamdată nu-L pot 
ajunge. 

Trec peste înălţimea înălţimilor, dar când trec, pe cât mi se pare, 
peste toată înălţimea, îmi dispare din mâini raza împreună cu soarele. 

Şi iarăşi sufăr, nenorocitul de mine, căderea în iad. 

Acest lucru, această faptă se întâmplă celor duhovniceşti. 

Trăiesc o cursă neîncetată de sus în jos şi de jos în sus. 

După ce cad, aleargă în sus, când aleargă, se opresc. 

Când cineva e culcat întreg jos, atunci e întreg sus. 

Şi când străbate cerurile, e legat iarăşi de cele de jos. 

începutul cursei e sfârşitul ei şi sfârşitul, începutul. 

Desăvârşirea e fără sfârşit, iar începutul e iarăşi sfârşit. 

Cum e sfârşit? 

Cum a spus Grigorie (sf. Grigorie de Nazianz - Teologul; P. G. 
36, col. 344A) în chip teologic: 

„Iluminarea este sfârşitul (împlinirea) tuturor celor dorite; lumi- 
na dumnezeiască este odihna a toată contemplarea (vederea)." 

Cel ce a ajuns să vadă aceasta, se odihneşte de toate şi se des- 
parte de creaturi, căci îl vede pe Creatorul acestora. 

Iar văzându-L pe Acesta, este în afara tuturor, singur cu Cel 
singur şi nu mai vede nimic din toate cele văzute şi cugetate. 

Vede Treimea singură. 

Iar despre cele ale Acesteia să se tacă, pentru că nu se văd decât 
neclar şi se înţeleg numai în parte. 

Căci te-ai tulburat auzind de cele dinăuntrul celor văzute? 

Iar de te-ai tulburat de acestea, cum nu voi părea că născocesc, 
lămurindu-ţi cele din afara lor. 

Căci cele dumnezeieşti sunt cu totul de negrăit şi de netâlcuit. 

Şi la fel cele din ele, chiar dacă cuvântul grăieşte, silit de dorin- 
ţa de a vorbi despre lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti. 

Dar lăsând cele dumnezeieşti şi spunând ceva despre cele ale 
noastre, îţi voi arăta prin cuvânt calea apoi mă voi opri. 

Cunoaşte-te că eşti îndoit şi ai urechi îndoite, sensibile şi înţele- 
gătoare, pentru că şi sorii sunt îndoiţi şi la fel lumina e îndoită, sensi- 
bilă şi spirituală. 

De-i vezi pe aceştia, vei fi om, cum a fost creat omul la început. 

85 



Dar dacă vezi soarele sensibil, însă nu pe cel spiritual, eşti neîn- 
doielnic, pe jumătate mort. 

Iar cel pe jumătate mort este şi un cadavru nelucrător în toate. 

Căci dacă cel ce nu vede sensibil e nelucrător, cu atât mai mult 
cel ce nu vede lumina spirituală a lumii este mort şi mai rău ca un 
mort. 

Căci mortul este fără simţire. 

Dar cel ce-a murit într-o trăire simţitoare, câtă durere nu va 



avea. 



Mai bine zis el va fi ca unul ce moare plin de durere pentru 
veci. 

Dar cei ce văd pe Creatorul, cum vieţuiesc în afară de toate? 

Ei vieţuiesc în afară de toate, dar sunt în mijlocul tuturor; şi sunt 
văzuţi de toţi şi toţi văd că n-au simţirea celor prezente. 

Căci sunt în mijlocul tuturor, dar dincolo de simţirea tuturor. 

Ei au ajuns în afară de toate, căci fiind alipiţi de cele nemateria- 
le, sunt nesimţitori faţă de cele sensibile. 

Ochii văd printr-o simţire nesimţitoare. 

Cum? 

Spune-mi! 

Voi spune îndată. 

Precum văzând focul, nu arzi, aşa văd ochii în mod nesimţitor. 

Tu vezi focul şi natura lui şi vezi de asemenea flacăra lui, dar 
nu simţi durerea arderii lui, ci eşti în afara lui şi văzându-1, nu arzi, 
rămânând în simţirea lui nesimţitor. 

Sau cum vei spune acestei simţiri altfel? 

Căci nu arzi fără să simţi. 

Şi totuşi vezi prin simţire. 

Acelaşi lucru cugetă că se întâmplă şi celui ce priveşte duhov- 
niceşte. 

Privind mintea toate fără patimă, le distinge nepătimaş, obser- 
vând o frumuseţe armonioasă, dar fără vreo poftă. 

Deci focul este frumuseţea, iar atingerea e pofta. 

De nu te atingi de foc, oare vei simţi durerea? 

Nicidecum. 

La fel mintea, văzând aurul, fără a-1 pofti, îl va privi ca pământ: 
iar slava nu ca slavă, ci ca pe o formă a nălucirii ce apare în văzduh; 
şi bogăţia o va socoti ca pe nişte lemne în pustie, ca pe nişte frunze 
culcate. 

86 



Dar pentru ce să încerc să explic acestea şi să le tâlcuiesc? 

Dacă nu le-ai cunoscut prin cercare, nu vei putea să le înţelegi. 

Iar neputând să le înţelegi, vei spune; vai, cum nu le ştiu pe 
acestea, vai cât de departe sunt de cunoştinţa acestor bunuri! 

Şi te vei sili să le cunoşti ca să câştigi un nume de cunoscător. 

Iar dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, cum eşti, cine eşti, cum vei 
cunoaşte pe Creator, cum te vei numi credincios şi cum te vei chema 
om, câtă vreme eşti fiară sălbatică? 

Vei fi ca o oarecare fiinţă neraţională sau şi mai rău decât 
aceasta, dacă nu cunoşti pe Cel ce te-a creat. 

Mai mult: cine, necunoscându-L pe Acela, va îndrăzni să spună 
că este? 

Căci nu este. 

Cum ar fi o dată ce e lipsit de raţiune? 

Iar cel lipsit de raţiune se află în treapta animalului lipsit de ra- 
ţiune. 

Dar dacă se va lăsa păstorit de alţi oameni, va fi, desigur, mân- 
tuit. 

însă dacă nu voieşte, ci umblă prin munţi şi prăpăstii, va fi pra- 
dă fiarelor sălbatice şi ca un miel pierdut. 

Fă acestea şi cugetă şi nu te pierde, omule! 

Imnul 24 (Z. 8) 

Prin cele ce le mărturiseşte prin scris în acest cuvânt, arată 

adâncimea smereniei sale; şi înaintând, o prezenţă spre învăţătura 

celui ce a atins un anumit grad de desăvârşire şi s-a învrednicit de 

astfel de revelaţii, imitând şi în aceasta pe dumnezeiescul Pavel, care 

s-a declarat pe sine păcătos şi nevrednic să se numească apostol. 

Ingăduie-mi, Hristoase, să-Ţi sărut picioarele! 

Ingăduie-mi să-Ţi îmbrăţişez mâinile, mâinile care au zidit prin 
cuvânt, mâinile care au zidit toate fără să obosească! 

Ingăduie-mi să mă satur fără saturare de acestea. 

Ingăduie-mi să văd faţa Ta, Cuvinte şi să mă bucur de frumuse- 
ţea Ta negrăită şi să contemplu înfăţişarea Ta şi să mă desfăt de ea; 
înfăţişare negrăită, înfăţişare nevăzută. 

Ingăduie-mi totuşi să spun lucrările ei, dar nu fiinţa! 

Căci Tu eşti întreg mai presus de fire, mai presus de toată fiinţa, 
Dumnezeul şi Ziditorul meu. 

87 



Iar strălucirea slavei Tale dumnezeieşti se face văzută nouă ca 
lumină simplă, ca lumină dulce, se descoperă ca lumină, se uneşte 
întreagă, cum socotesc, cu noi toţi, robii tăi. 

E lumina văzută duhovniceşte de departe, dar lumină aflată, to- 
todată, înăuntrul nostru. 

E lumină care susură ca apa şi arde ca focul, în inima în care pă- 
trunde neîndoielnic. 

E lumina de care am cunoscut, Mântuitorule, sufletul meu tică- 
los şi smerit, cuprins, aprins şi mistuit! 

Căci focul pătrunzând în firea aşchiilor uscate, cum nu le va ar- 
de, cum nu le va mistui, cum nu le va pricinui suferinţe de neocolit? 

Totuşi, o dată ce l-ai aprins, dă-mi mie, Mântuitorule, puterea 
să-1 exprim. 

Căci el îmi arată chipul negrăit al frumuseţii negrăite şi mă des- 
fată cu ea şi produce în mine flacăra de nesuportat a dorului. 

Căci cum voi suporta, cum voi răbda, cum voi purta şi cum voi 
exprima această mare minune, săvârşită în mine risipitorul? 

Dar nu pot nici să tac, Dumnezeul meu şi să acopăr cu adâncuri- 
le uitării faptele ce le-ai săvârşit şi le săvârşeşti în fiecare zi cu cei ce 
Te caută mereu cu căldură şi aleargă la Tine prin pocăinţă. 

Căci nu voiesc, ca ascunzând talantul, ca o slugă vicleană, să fiu 
osândit cu dreptate, ci descoperind această minune şi faptele milei 
Tale, le spun tuturor şi le istorisesc prin scris generaţiilor de după 
mine, Dumnezeul meu. 

Ca aflând marea milă a Ta, pe care ai arătat-o şi o arăţi faţă de 
mine, risipitorul de mai înainte, singurul cu totul necurat, cel ce a 
păcătuit mai mult ca toţi, să nu şovăie nimeni, ci mai degrabă să do- 
rească şi să nu se teamă, să vină cu bucurie; să nu-i fie frică, ci mai 
degrabă să îndrăznească văzând oceanul iubirii Tale de oameni, să 
alerge şi să cadă la Tine şi să plângă; şi aşa luând omul dezlegare de 
greşelile lui, să zică întru sine, cu adevărat, Dumnezeul meu: 

„Dacă Ziditorul a avut milă de acest atotrău şi atotviclean şi 
atotrisipitor, care a păcătuit mai mult ca toţi oamenii, cum nu mă va 
milui şi mai mult pe mine, care am păcătuit cu oarecare reţinere şi n- 
am călcat toate poruncile?" 

Deci ca să se ştie mulţimea păcatelor mele, le spun aici, fără în- 
doială, nu toate, Cuvinte - căci sunt nenumărate, mai multe ca stelele, 
mai multe ca picăturile ploii şi ca nisipul mării, ca mulţimea valurilor 

88 



mişcate de vânt - ci pe cele ce le poartă cartea conştiinţei şi le cuprind 
în memoria amintirii. 

Pe celelalte numai Tu le ştii număra. 

M-am făcut ucigaş, auziţi toţi, ca să plângeţi cu compătimire, 
iar modul cum, l-am lăsat de a-1 spune, ca să nu lungesc cuvântul. 

M-am făcut, vai, adulter cu inima şi am sodomit cu fapta şi cu 
dorinţa. 

M-am făcut şi curvar, vrăjitor şi stricător de copii. 

Am jurat şi am jurat strâmb, am fost lacom, fur, mincinos, neru- 
şinat, răpitor, vai mie, bârfitor, urâtor de fraţi, foarte invidios, iubitor 
de arginţi, obraznic şi am săvârşit orice alt fel de răutate. 

Da, credeţi-mă, vi le spun acestea ca adevărate şi nu din născo- 
cire, nici din viclenie. 

Deci cine, auzindu-le acestea, nu se va îngrozi şi nu se va mi- 
nuna de îndelunga Ta răbdare, Iubitorule de oameni? 

Cine nu se va înspăimânta şi nu va zice: cum nu s-a crăpat pă- 
mântul, refuzând să poarte pe spatele lui pe acest ticălos şi nu 1-a 
aruncat de viu în iad? 

Cum de n-a căzut trăsnet de sus şi nu a nimicit pe acest călcător 
de porunci? 

Cum nu s-a scufundat cerul şi nu s-au stins soarele şi stelele 
peste cel ce le-a dispreţuit astfel? 

O, ce mare e răbdarea Ta, Mântuitorule, se va spune şi bunăta- 
tea şi mila Ta! 

Aceste fapte ale mele, preaticălosul, sunt cu adevărat mai presus 
de toată iertarea. 

Tot cel ce le va auzi, va striga: cum 1-a lăsat pe acesta judecata 
viu? 

Cum fiind ea dreaptă, 1-a lăsat să fie măcar o clipă în pământul 
celor drepţi? 

Şi dacă ar socoti poate că eu am scris minciuni, dă-i lui iertare, 
ca un îndurător, că nu cunoaşte îndelunga Ta răbdare, Mântuitorule şi 
adâncul fără fund al iubirii Tale de oameni; şi de aceea, auzind de 
nebunia faptelor mele, a rostit cu dreptate această judecată. 

El spune: 

„Dacă judecata 1-a lăsat pe acesta neosândit, atunci nu va mai fi 
judecată." 

Dar de fapt, tocmai pentru că vei judeca, arăţi acum o îndelungă 
răbdare, Dumnezeul meu. 

89 



Căci voieşti mântuirea tuturor şi de aceea aştepţi pocăinţa lor, 
pe cea prin fapte, din dreapta Ta răbdare. 

Căci e propriu Celui drept să nu lovească pe cei ce cad, ci mai 
degrabă să le întindă mâna. 

Aceasta făcând-o Tu, bunul meu Stăpân, nu ne-ai părăsit şi nici 
nu ne vei părăsi vreodată. 

Viaţa e o luptă pentru toţi oamenii, dar toţi oamenii sunt robii 
Tăi, ai Creatorului. 

Avem aici, mari şi mici, ca vrăjmaşi neînduraţi, pe căpeteniile 
întunericului. 

Deci dacă nu ne vei întinde Tu mâna, ci îi vei lăsa pe aceia să 
ne stăpânească, unde va fi dreptatea, unde iubirea Ta de oameni? 

Căci ne-am făcut robii aceluia, prin hotărârea noastră, prin voin- 
ţa noastră. 

Dar Tu ai venit ca să ne răscumperi cu sângele Tău neprihănit şi 
cinstit. 

Şi ne-ai adus Tatălui, Dumnezeul meu, ca dar. 

Văzându-ne însă astfel, vrăjmaşul nu ne poate suporta. 

El nu-şi poate stăpâni pizma ce o are, ci răcneşte împotriva 
noastră ca un leu (I Petru, V, 8) şi umblând în jurul nostru şi scrâşnind 
din dinţi, caută cu cruzime pe cine să înghită. 

Dar pe cei ce au fost atacaţi de fiara aceasta neîmblânzită şi 
primind loviturile ei zac rănite de ea, nu-i vei milui, Hristoase al meu, 
nu-i vei compătimi mai degrabă? 

Nu vei aştepta însănătoşirea lor, ci îi vei lovi şi-i vei zdrobi cu 
totul? 

Şi vei omorî pe unii ca aceştia cu desăvârşire? 

Dar ţi-o spun şi eu că e drept să facă aceasta, căci deşi aceştia 
nu au fost luaţi în stăpânire fără voie, ci s-au predat pe ei de bunăvoie, 
totuşi, această fiară vicleană, apărătoare dibace a răului, neîmblânzită 
şi dispunând de mijloace diferite, făţăreşte chipuri prietenoase, ca un 
prieten, căutând să mă prindă şi să mă vâneze întreg, arătându-mi ca 
plăcută viaţa văzută şi aşa mă lipseşte de cea spirituală. 

Mă fură prin simţuri de bunătăţile adevărate de acum şi mă jefu- 
ieşte de bogăţia celor viitoare. 

Altceva se arată prin înfăţişarea din afară şi altceva este ceea ce 
ascunde în el, Mântuitorule. 

Dacă oamenii, învăţând, acest meşteşug, pregătesc vicleşuguri 
prin făţărnicie, ce nu face născocitorul răutăţii? 

90 



Cum nu amăgeşte mai ales pe cei tineri, cum nu înşeală pe cei 
fără răutate, lipsiţi cu totul de experienţă, cu totul nevicleni, cel ce 
prin alegere s-a făcut Satana şi vicleanul şi născoceşte cu meşteşug 
toată viclenia? 

Pe toţi îi amăgeşte şi-i răneşte, nimeni n-a scăpat din mâinile 
lui, nici de săgeţile lui, nici fără să fi gustat şi să nu fi fost rănit de 
veninul din ele. 

Toţi am păcătuit (Rom. III, 23) şi ne-am lipsit, Hristoase, de 
slava Ta, negrăită şi dumnezeiască. 

De aceea, Te rugăm să ne mântuieşti în dar şi să ne îndrepţi prin 
harul şi mila Ta pe care ai vărsat-o acum cu îmbelşugare peste mine şi 
despre care nu preget a vorbi şi a scrie. 

Căci cum aş putea să primesc în tăcere cele ce-mi vin în fiecare 
ceas, Dumnezeul meu şi se săvârşesc în mine, netrebnicul? 

De fapt, ele sunt cu adevărat de negrăit, necuprinse, mai presus 
de minte, mai presus de cuvânt. 

De aceea, cum le-aş spune şi cum le-aş exprima? 

Dar neputând suporta tăcerea, voi grăi acum: Tu eşti Dumnezeu 
Cel fără de început, necreat, unic, în Fiul şi Duhul, Treime Sfântă. 

Tu eşti necuprins, neapropiat, Ziditorul zidirii văzute şi spiritua- 
le şi Domnul şi Stăpânul ei, mai presus de ceruri şi de toate cele din 
cer. 

Tu singur eşti Făcătorul cerului, singur Stăpânitorul, singur pur- 
tând toate cu porunca Ta şi susţinând toate numai cu voia Ta. 

Ai în jurul Tău zeci de mii de îngeri şi mii de mii de arhangheli, 
nenumărate tronuri şi domnii. 

Ai puteri, heruvimi şi serafimi cu ochi mulţi, căpetenii şi stăpâ- 
nii şi mulţi alţi slujitori şi prieteni. 

Ai slava mai presus de slavă, încât nu îndrăzneşte vreunul din 
aceştia să privească fără frică spre ea, Dumnezeul meu, nici nu pot să 
suporte când se arată strălucirea fulgerătoare a feţei Tale. 

Căci cum va putea făptura privi pe Făcătorul întreg, să-L înţe- 
leagă întreg? 

Socotesc că aceasta nu e nicidecum cu putinţă. 

Dar Făcătorul Se arată şi Se face văzut şi Se face cunoscut şi 
făptura II cunoaşte atât cât El voieşte. 

El Se face văzut de ea şi ea II vede atâta cât îi dă Făcătorul să-L 
vadă. 

91 



Căci dacă a fost adusă la existenţă de Tine, Dumnezeul meu, de 
la Tine are şi existenţa şi putinţa de a Te vedea şi de a-Ţi sluji Ţie fără 
pată. 

Tu eşti mai presus de toate căpeteniile, dar ele sunt împrejurul 
Tău, Dumnezeul meu. 

Iar noi jos, în groapa cea mai de jos - şi înţeleg prin groapă nu 
lumea văzută, ci întunericul păcatului - în groapa vicleniei, în groapa 
întunecată, groapă şi mormânt în cel mai de jos loc, pe care soarele 
nu-1 poate lumina. 

Căci El este în afară de lumea văzută şi de noaptea lumii viitoa- 
re a păcatului, care stăpâneşte acum pe cei ce cad nebuneşte în păcat, 
iar în viitor îi va ţine pe cei morţi legaţi în vecii vecilor. 

Dintre aceştia, cel dintâi sunt eu, Hristoase al meu, care am fost 
ţinut şi scufundat în iad, dar care aflat în sânul cel mai de jos al ei, am 
strigat: miluieşte-mă pe mine! 

Căci ajuns la cunoştinţa răutăţilor mele, fiindcă am cunoscut 
unde am căzut prin ele, pentru care am şi plâns, vărsând cu durere, 
ploi de lacrimi din ochii mei, m-am pocăit din toată inima şi am stri- 
gat cu strigăte negrăite. 

Şi auzind din negrăita înălţime pe cel ce zăcea în adâncul cel 
mai de jos, în întunericul nemărginit, nesfârşit în nemărginirea lui, 
părăsind puterile dimprejurul Tău şi trecând peste toate cele văzute, ai 
coborât acolo unde zăceam eu. 

Şi luminând îndată, ai alungat întunericul, m-ai ridicat prin su- 
flarea Ta dumnezeiască, m-ai pus pe picioare pentru a urma porunci- 
lor Tale, m-ai cucerit cu frumuseţea Ta şi m-ai rănit cu iubirea, m-ai 
preschimbat întreg. 

Şi am văzut faţa Ta şi m-am înfricoşat, deşi mi s-a arătat bine- 
voitoare şi apropiată. 

Frumuseţea Ta m-a scos din mine şi m-a umplut de uimire, o, 
Treime, o, Dumnezeul meu! 

Căci trăsăturile celor Trei sunt în fiecare şi cele Trei sunt o faţă, 
Dumnezeul meu, care se numeşte Duh (Ioan, IV, 24), Dumnezeul 
tuturor. 

Tu deci, Te-ai arătat mie, netrebnicului. 

Cum nu m-aş fi cutremurat şi nu m-aş fi simţit că mă scufund şi 
mai jos decât unde eram şi că sunt acoperit iarăşi de întuneric, că 
vreau să mă ascund de Tine, Cel ce este tuturor de nesuportat? 

92 



Dar aceasta am făcut-o eu din frică, Tu însă, Dumnezeul meu şi 
mai mult m-ai învăluit şi mai mult m-ai îmbrăţişat şi mai mult m-ai 
strâns la sânul slavei Tale, Dumnezeul meu, înăuntrul ciucurilor veş- 
mântului Tău, adunându-mă întreg şi acoperindu-mă cu lumina Ta şi 
făcându-mă să uit de cele văzute şi de plăcerile păgubitoare ce mă 
stăpâneau înainte. 

O, adâncul tainelor, o înălţime a slavei, o, urcuş, o, îndumnezei- 
re, o, bogăţie, o, strălucire negrăită a celor spuse! 

Cine o va putea cuprinde în cuvinte sau va înţelege mărimea 
slavei? 

Şi cel ce n-a văzut cele ce ochiul nu le-a văzut şi n-a auzit cele 
ce urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. II, 9), 
cum va crede celui ce scrie despre ele? 

Şi chiar dacă ar crede, cum ar putea vedea prin cuvânt cele ce 
ochiul nu le-a văzut? 

Cum ar primi, cum se cuvine, prin auz cele ce nu le-a auzit ni- 
ciodată urechea oamenilor, ca să cugete bine despre ele şi să poată 
ajunge la înţelegerea lor, o dată ce e cu neputinţă să fie înţelese chiar 
de cei ce văd frumuseţea şi chipul lor, care le sunt fără chip şi neînţe- 
lese tuturor celor ce se arată, ca să ţi-o spun iarăşi? 

Cine ar încerca să le dea chip prin raţiune, ar cădea departe de 
adevăr şi ar fi amăgit de născociri şi năluciri, văzând şi povestind 
chipuri mincinoase ale raţionamentelor sale şi ale minţii proprii. 

Căci precum fiecare îşi închipuie iadul şi pedepsele de acolo, 
aşa cum voieşte, dar nimeni nu ştie cum sunt, aşa cugetă şi despre 
bunătăţile acelea din ceruri de toţi necuprinse şi nevăzute. 

Ele sunt cunoscute şi văzute numai de cei cărora li se descoperă 
de Dumnezeu, după măsura vredniciei fiecăruia, măsură a credinţei, a 
nădejdii şi a dragostei, măsură a păzirii poruncilor Domnului. 

Iar măsura sărăciei duhovniceşti este alta, e măsura desăvârşită, 
care nu e nici mică, nici mare. 

Căci Dumnezeu urăşte extremele, nu pe nedrept, ci cu dreptate, 
ca pe unele ce nu sunt drepte. 

Fiindcă cea mică e despărţită de dreptate prin negrijă sau chiar 
prin dispreţuire şi rămâne în mod cuvenit şi drept fără folos; iar cea 
care nu e mică, ci mare, duce la trufie pe cel ce o are şi vatămă pe toţi 
cei ce au de-a face cu el. 

Măsura dreaptă este smerenia, care-1 face pe om nici să nu dez- 
nădăjduiască de sine, nici să nu-şi închipuie că e cineva pe lume mai 

93 



rău ca sine în fapte nebuneşti şi de aceea îl face să plângă mereu şi să 
se tânguiască şi să dispreţuiască toate cele văzute. 

Căci aceasta este dovada plânsului pentru Dumnezeu, ce vine 
din adâncul sufletului. 

Iar dacă se alipeşte cineva de ceva din cele văzute, el arată că 
nu s-a cunoscut pe sine întru simţire, nici n-a luat frica de judecata 
dumnezeiască şi de focul veşnic în inimă, nici n-a dobândit smerenia 
desăvârşită. 

Şi de aceea cade şi de la vederea şi de la darul bunătăţilor acelo- 
ra, pe care nici un ochi al oamenilor nu le-a văzut. 

Să ne grăbim deci toţi să aflăm smerenia, harul fără nume al su- 
fletelor noastre, care nu are nici un nume, dar când e trăită dă un nu- 
me vestit celor ce o au. 

Hristos e blând, smerit cu inima, iar cel ce a dobândit-o, L-a cu- 
noscut pe El. 

Căci prin El are smerenia, mai bine zis El este smerenia. 

Sufletul care caută slava de la oameni, nu are această smerenie. 

Iar cel ce are cât de puţin o părere despre sine, cum va avea înă- 
untrul său smerenia? 

Cu adevărat nicidecum! 

Vai mie, preaticălosului, iubitorului de slavă deşartă şi de mân- 
drie, cel ce n-am dobândit nici măcar o virtute şi am străbătut cu ne- 
simţire toate zilele mele în viaţa aceasta. 

Cine nu mă va plânge, cine nu mă va jeli cu putere, că am fugit 
de lume şi de cele din lume, dar cu simţirea nu m-am despărţit de 
lume? 

Am îmbrăcat schima călugărească şi iubesc cele din lume, sla- 
va, bogăţia, plăcerea şi desfătările. 

Port pe umeri crucea lui Hristos, dar refuz cu totul şi nu voiesc 
să suport umilirile ei, ci mă strecor printre oameni slăviţi şi voiesc să 
fiu slăvit împreună cu ei. 

O, ce prostie, o, ce nesimţire! 

Sunt vrednic de o îndoită osândă, căci după ce am păcătuit mult 
în viaţa dinainte, am făgăduit să mă pocăiesc. 

Dar acum arăt ca un păcătos nerecunoscător pentru toate bună- 
tăţile, ce mi le-a dăruit Dumnezeu şi m-am dovedit ca neîmplinind 
făgăduinţele şi ca un nevrednic de orice iubire de oameni. 

Dar, o, Dumnezeul meu, o, singurule îndurător de mine, grăbeş- 
te, vino, întoarce-mă iarăşi la pocăinţă, la lacrimi, la plâns, ca să mă 

94 ' 



spăl şi să mă curăţ şi să văd strălucind în mine limpede slava Ta, pe 
care dăruieşte-mi-o acum şi în toţi vecii, mie, care Te voi slăvi cu glas 
neîncetat, pe Tine, Făcătorul şi Stăpânul veacurilor. 

Imnul 25 (Z. 31) 

Despre vederea luminii dumnezeieşti de care s-a împărtăşit au- 
torul; şi cum lumina dumnezeiască e necuprinsă de întuneric; şi cum 
înspăimântat de mărimea covârşitoare a descoperirilor şi-a adus 
aminte de slăbiciunea omenească şi se osândeşte pe sine. 

Cum voi descrie, Stăpâne, faţa Ta dumnezeiască, cum voi ex- 
prima vederea negrăită a frumuseţii Tale? 

Cum pe Cel pe care lumea nu-L încape, îl va cuprinde sunetul 
limbii? 

Cum va putea exprima cineva iubirea Ta de oameni? 

Şezând în lumina sfeşnicului ce strălucea şi-mi lumina întuneri- 
cul şi negura nopţii, mi se părea că sunt ocupat în lumină cu o citire, 
urmărind cuvinte şi cercetând legăturile lor. 

Şi în vreme ce mă aflam, Stăpâne, ocupat cu acestea, deodată 
mi Te-ai arătat de sus cu mult mai mare ca soarele şi-ai strălucit din 
ceruri până în inima mea. 

Toate celelalte le vedeam ca un întuneric adânc. 

Iar prin mijlocul lui trecea din ceruri până la mine, nevrednicul, 
un stâlp luminos, tăind tot văzduhul. 

Şi îndată am uitat de lumina lămpii, am uitat de casa unde mă 
aflam, părându-mi-se că şed într-un văzduh întunecat. 

Am uitat cu totul şi de trupul meu însuşi. 

Şi-Ţi spuneam Ţie şi-Ţi spun şi acum din adâncul inimii: 

„Miluieşte-mă, Stăpâne, Tu singur, miluieşte-mă, pe mine care 
nu Ţi-am slujit niciodată în nici un fel, Mântuitorule, ci Te-am mâniat 
din vârsta tinereţii. 

Am săvârşit toată răutatea trupească şi sufletească, mai mult de- 
cât toţi oamenii, decât toate dobitoacele, întrecând toate târâtoarele şi 
fiarele sălbatice! 

Deci era nevoie să-Ţi arăţi faţă de mine mila Ta, faţă de cel ce 
am păcătuit nebuneşte mai mult ca toţi. 

Căci ai spus, Hristoase, că nu au nevoie de doctorie cei sănătoşi, 
ci cei bolnavi (Mat. IX, 12). 

95 



Astfel, fiind eu tare bolnav şi fără grijă, varsă-ţi marea Ta milă 
peste mine, Cuvinte!" 

O, beţie a luminii! 

O, mişcări ale focului! 

O, pătrunderi ale flăcării în mine, nevrednicul, produse de Tine 
şi de slava Ta. 

Iar slava aceasta ştiu şi spun că e Duhul Tău Cel Sfânt, de-o fire 
şi de-o cinste cu Tine, Cuvinte, singur de-o fiinţă, de-o slavă, de-o fire 
cu Tatăl şi cu Tine, Hristoase, Dumnezeul tuturor. 

Ţie închinându-mă, Iţi mulţumesc că m-ai învrednicit să cunosc 
măcar cât de puţin stăpânirea dumnezeirii Tale. 

Iţi mulţumesc, că şezând eu în întuneric, mi Te-ai descoperit Tu 
însuţi, m-ai luminat, m-ai învrednicit să văd lumina feţei Tale, de toţi 
anevoie de suportat. 

Ştiu că stăruiam să rămân şezând în mijlocul întunericului. 

Dar fiind eu în mijlocul acestuia şi acoperit de întuneric, Te-ai 
arătat ca lumină, m-ai luminat întreg cu lumina Ta întreagă şi m-am 
făcut lumină în noapte, eu care eram în mijlocul întunericului. 

Căci nici întunericul n-a cuprins deloc lumina (Ioan, I, 5), nici 
lumina n-a alungat întunericul văzut. 

Ci sunt împreună, dar despărţite cu totul, neamestecate, străine 
una de alta, cum se cuvine, neamestecate deloc, dar umplu, cum soco- 
tesc, în acelaşi loc toate. 

Astfel sunt în lumină, aflându-mă în mijlocul întunericului şi ia- 
răşi în întuneric, petrecând în mijlocul luminii. 

Iată-mă astfel în mijlocul luminii, cât şi în mijlocul întunericu- 
lui. 

Şi zic: 

Cine -mi va da mie să aflu în mijlocul întunericului lumina pe 
care acesta nu o poate primi? 

Căci cum ar putea primi (încăpea) întunericul lumina înăuntru, 
fără să dispară, ci rămânând întuneric în mijlocul luminii? 

O, minune înfricoşătoare, văzută îndoit, prin ochii îndoiţi ai su- 
fletului şi ai trupului! 

Ascultă acum: îţi spun tainele înfricoşătoare ale unui Dumnezeu 
îndoit; a luat asupra Sa trupul meu şi mi-a dat Duhul şi m-am făcut şi 
eu dumnezeu prin harul dumnezeiesc, fiu al lui Dumnezeu, dar prin 
adopţiune. 

O, ce mare vrednicie, ce mare slavă! 

96 



Ca om întristat, mă socotesc un nevrednic şi-mi văd slăbiciunea 
şi suspin şi sunt cu totul nevrednic să trăiesc, cum o ştiu prea bine, dar 
încrezându-mă în harul Lui şi văzând frumuseţea ce mi-a dat-o, mă 
desfăt privind-o. 

Deci ca om ştiu că nu văd nimic din cele dumnezeieşti şi sunt 
despărţit cu totul de cele nevăzute, dar prin înfiere am fost făcut dum- 
nezeu şi văd cele neatinse şi mă fac părtaş de ele. 

Ca om nu am nimic din cele înalte şi dumnezeieşti, dar ca miluit 
acum de bunătatea lui Dumnezeu, am pe Hristos, pe Domnul, pe Bi- 
nefăcătorul tuturor. 

De aceea, iarăşi, Stăpâne, căzând înaintea Ta, mă rog să nu fiu 
lipsit de cele nădăjduite în Tine, de vieţuirea, de cinstea, de slava şi 
împărăţia Ta. 

Ci precum m-ai învrednicit să Te văd acum, Mântuitorule, aşa 
dăruieşte-mi şi după moarte să Te văd. 

Nu spun cât, Milostive, ci plin de aceeaşi bunăvoinţă şi iubire, 
de mila privirii Tale, cu care mă priveşti şi acum, să mă umpli de bu- 
curia şi dulceaţa dumnezeiască. 

Da, Făcătorule şi Formatorul meu, acoperă-mă cu mâna Ta şi 
nu mă părăsi, nu ţine minte răul făcut de mine. 

Nu măsura, Stăpâne, marea mea nerecunoştinţa, ci învredniceş- 
te-mă şi pe mine să umblu neobosit în lumina Ta, pe calea poruncilor 
Tale; şi să predau luminii mâinilor Tale, Cuvinte, duhul meu, eliberat 
de vrăjmaşii mei, de întuneric, de foc, de pedepsele veşnice. 

Da, Tu Cel mare în îndurări, negrăit în milă, învredniceşte-mă 
să predau mâinilor Tale, sufletul meu, precum mă aflu şi acum în mâ- 
na Ta, Mântuitorule, deci să nu-mi împiedice păcatul calea mea, să nu 
o întrerupă, să nu-mi smulgă sufletul din mâna Ta, ci să se ruşineze 
căpetenia cumplită şi stricătoare de suflete, văzându-mă, Stăpâne, în 
mâna Ta, precum nu îndrăzneşte nici acum să se apropie de mine, 
văzându-mă acoperit de harul Tău. 

Nu mă osândi, Hristoase, nu mă alunga în iad, nu arunca sufle- 
tul meu în adâncul morţii, fiindcă nu îndrăznesc să rostesc numele 
Tău, eu întinatul, spurcatul, murdarul, ca să nu crape pământul şi să 
mă înghită, Cuvinte, pe mine păcătosul, chiar dacă nu sunt vrednic 
nici să trăiesc, nici să vorbesc. 

Să nu coboare foc peste mine şi să mă mistuie deodată, încât să 
nu-mi îngăduie să spun nici „Doamne miruieşte." 

97 



Sau să vrei să intri la judecată cu mine, Tu, Cel bogat în îndu- 
rări, Cel prin fire de oameni iubitor. 

Căci ce voi putea să spun eu, care nu sunt decât păcat? 

Ce-aş putea spune cât de cât, eu cel osândit, care am greşit fără 
măsură din pântecele maicii mele şi am rămas până acum nesimţitor 
la îndelunga Ta răbdare, care am coborât de zeci de mii de ori în 
adâncul iadului, de unde m-ai tras prin bunătatea Ta dumnezeiască, 
care mi-am murdărit mădularele sufletului şi trupului, ca nici un altul 
dintre vieţuitori? 

Ce-aş putea spune, eu iubitorul nebun şi neruşinat de plăceri, 
vicleanul şi perversul, prin răutatea sufletului, care n-a păzit o singură 
poruncă a Ta, Hristoase? 

Cum mă voi apăra, ce-Ţi voi spune, cu ce suflet voi purta mus- 
trarea Ta, Dumnezeul meu? 

De voi dezgoli nelegiuirile şi faptele mele, o, împărate nemuri- 
tor, să nu le arăţi pe ele tuturor, căci mă cutremur cugetând la faptele 
tinereţilor mele, iar a le spune e un lucru plin de ruşine. 

Deci de vei voi să le descoperi tuturor, ruşinea mea va fi mai 
grea decât orice pedeapsă. 

Căci cine, luând cunoştinţă de neruşinările mele, de nebuniile, 
de îmbrăţişările spurcate, de faptele mele urâte, în care mă murdăresc 
şi acum, cine văzându-le, nu se va îngrozi? 

Cine nu se va cutremura, nu va striga şi nu-şi va întoarce îndată 
ochii şi nu va spune: 

„Ia-L, Stăpâne, pe spurcatul acesta, porunceşte să i se lege mâi- 
nile şi picioarele netrebnicului şi să fie aruncat repede în focul întune- 
cat, să nu mai fie văzut de noi, adevăraţii Tăi slujitori!" 

Cu dreptate, Stăpâne, cu dreptate vor spune toţi aceasta şi Tu 
însuţi vei face aceasta şi voi fi aruncat acolo, eu risipitorul şi desfrâ- 
natul. 

Totuşi Tu, care Te-ai pogorât să mântuieşti şi pe desfrânaţi, să 
nu mă ruşinezi, Hristoase, în ziua judecăţii, când vei aşeza oile Tale la 
dreapta Ta şi pe mine şi celelalte capre la stânga Ta, ci lumina nepăta- 
tă, lumina feţei Tale să ascundă faptele mele şi goliciunea sufletului 
meu şi să mă îmbrace în strălucire, ca să mă văd aşezat cu îndrăzneală 
şi nesupus ruşinii între cei de-a dreapta şi să Te slăvesc pe Tine în 
vecii vecilor. 

Amin. 



98 



Imnul 26 (Z. 9) 

Cel ce trăieşte încă în necunoştinţa lui Dumnezeu, e mort în 
mijlocul celor ce trăiesc în cunoştinţa lui Dumnezeu; şi că pentru cei 
ce se împărtăşesc cu nevrednicie de taine, trupul şi sângele lui Dum- 
nezeu se fac nesesizate. 

Acum, Stăpâne, sunt printre cei vii ca un mort şi printre morţi 
ca unul viu, sau mai netrebnic decât toţi oamenii de pe pământ, pe 
care i-ai creat, Dumnezeul meu. 

Iar a fi mort între toţi cei ce vieţuiesc potrivit Ţie, mă arată mai 
rău decât cei ce n-au fost creaţi. 

Pentru că cel ce trăieşte între morţi viaţa neraţională ca animale- 
le, e asemenea cu cei ce nu ştiu de Dumnezeu. 

Iar aceasta cum n-ar fi asemenea cu a nu fi? 

Căci chiar dacă mi se pare că Te cunosc, chiar dacă mi se pare 
că în Tine cred, chiar dacă mi se pare că Te laud şi Te chem - căci de 
fapt gura mea grăieşte cuvinte ce le-am învăţat şi cântă cântări şi ru- 
găciuni, pe care le-au alcătuit cei de odinioară care au primit Duhul 
Tău - spunând acestea şi părându-mi-se că fac mare lucru, sunt ne- 
simţit şi în neştiinţă, pentru că asemenea copiilor ce nu cunosc înţele- 
sul cuvintelor ce le-au învăţat, aşa şi eu, stăruind în rugăciuni, în 
psalmi şi cântări şi lăudându-Te pe Tine, singurul milostiv, nu pri- 
mesc simţirea slavei şi luminii Tale. 

Şi precum ereticii care au învăţat multe, socoteau că Te ştiu, so- 
coteau că Te cunosc, ba socoteau, nenorociţii, că Te şi văd, Dumne- 
zeul meu, aşa şi eu, rostind multe rugăciuni, multe psalmodii numai 
cu limba mea, ba poate şi cu inima, socotesc că am ajuns prin ele la 
culmea credinţei, că am dobândit toată cunoştinţa adevărului şi nu 
mai am nevoie de nimic, ba chiar că Te şi văd pe Tine, Mântuitorule, 
Lumina lumii şi zic că Te şi am prin acestea pe Tine şi eşti unit cu 
mine şi socotesc că mă împărtăşesc de firea Ta dumnezeiască (I Petru, 
1,4). 

Şi descopăr pentru această părere, parabole şi cuvinte în Scrip- 
tură, pe care tâlcuindu-le, le folosesc zicând: 

Domnul a spus că cei ce mănâncă trupul Lui şi cei ce beau sân- 
gele Lui rămân întru El, ba şi El, Stăpânul, locuieşte în ei (Ioan, VI, 
36). 

99 



Spunând-o aceasta, îl vestesc pe Cel necuprins ca şi cuprins, 
vestesc că în trupul cuprins se află necuprinsul, că Cel ce nu poate fi 
apucat, e apucat şi văzut. 

Şi ignorez, nenorocitul de mine, că în cei ce voieşti, Te faci de 
fapt simţit şi văzut şi ţinut, Creatorule, în ceea ce e sensibil şi poate fi 
ţinut şi văzut; dar în cei necuraţi ca mine sau mai degrabă nevrednici, 
îndumnezeieşti trupul şi sângele Tău sensibil şi le faci cu totul de ne- 
ţinut, de nesesizat, le preschimbi fără schimbare, mai bine zis le pre- 
faci cu adevărat în duhovniceşti, în nevăzute. 

Şi precum intrai şi ieşeai odinioară prin uşile încuiate şi când 
frângeai pâinea dispăreai din ochii ucenicilor ( Luca, XXIV, 30), aşa 
faci şi acum trupul Tău duhovnicesc. 

Şi mie mi se pare că Te am, fie că vrei, fie că nu vrei şi socotesc 
că mă cumineci cu trupul Tău şi că mă împărtăşesc de Tine şi că sunt 
ca un sfânt, Hristoase al meu şi moştenitor al lui Dumnezeu şi împre- 
ună moştenitor cu Tine şi frate al Tău şi părtaş al slavei veşnice. 

Prin aceasta mă arăt cu totul nesimţit, prin aceasta se arată că eu 
nu cunosc cele ce le psalmodiez şi cele ce le grăiesc şi le meditez şi le 
cânt. 

Căci dacă le-aş cunoaşte cu adevărat, aş şti că Te-ai făcut om 
fără schimbare, Dumnezeul meu, ca să mă îndumnezeieşti întreg pe 
mine, pe care m-ai luat, nu ca să rămâi om în grosimea noastră şi să 
fii ţinut în stricăciune, Tu Cel cu totul neapropiat, Cel ce eşti Dumne- 
zeu nestricat şi de neprins prin fire. 

Dacă aş şti aceasta şi aş crede că trupul Tău dumnezeiesc şi 
sângele Tău Cel Sfânt s-au făcut mie, nevrednicul, nesesizate şi foc 
cu adevărat neapropiat, m-aş împărtăşi cu frică, cu teamă şi cu cutre- 
mur de acestea, curăţindu-mă mai înainte prin lacrimi şi suspine. 

Dar, de fapt eu zac în întuneric şi rătăcesc în neştiinţă, stăpânit 
nevrednicul de mine, de o nesimţire totală. 

Totuşi Te rog, îţi cer cu stăruinţă căzând înaintea Ta şi chemând 
şi cerând mila Ta: caută la mine şi acum ca totdeauna, împăratul meu, 
arată-mi duioşia Ta, arată-mi compătimirea Ta, arată-mi că nu iei 
seama la păcătoşenia mea, a vameşului, mai bine zis a risipitorului, a 
celui ce a păcătuit faţă de Tine mai mult decât toată firea celor necu- 
vântătoare şi cuvântătoare. 

Căci deşi am săvârşit toate fărădelegile în viaţă, dar Te mărturi- 
sesc pe Tine Dumnezeu şi Făcător al tuturor şi Te măresc ca pe Fiul 
lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu, născut din El înainte de toţi 

100 



vecii, iar în timpurile din urmă din Sfânta Fecioară Măria, Născătoa- 
rea de Dumnezeu; din care Te-ai născut ca un prunc şi Te-ai făcut om 
şi ai pătimit pentru mine şi ai fost răstignit, Mântuitorule şi ai fost 
predat mormântului şi ai înviat din morţi după trei zile şi Te-ai înălţat 
în trup acolo de unde nu Te-ai despărţit. 

Crezând eu astfel, închinându-mă Ţie astfel şi nădăjduind că vei 
veni iarăşi să judeci pe toţi şi să dai fiecăruia, Hristoase, cele de care 
este vrednic, să-mi fie socotită credinţa în locul faptelor, Dumnezeul 
meu şi să nu-mi ceri fapte care să mă îndreptăţească deplin, ci credin- 
ţa însăşi să-mi ajungă în locul tuturor faptelor. 

Ea să mă apere, ea să mă îndreptăţească, ea să mă arate părtaş al 
slavei Tale veşnice. 

„Căci cel ce crede în Mine - ai spus Hristoase al meu - viu va fi 
şi nu va vedea moartea în veci" (Ioan, XI, 25). 

Dacă deci credinţa în Tine mântuieşte pe cei deznădăjduiţi, iată 
eu cred, mântuieşte-mă, făcând să-mi strălucească lumina dumneze- 
iască. 

Şi arătându-Te, Stăpâne, luminează sufletul meu ţinut în întune- 
ric şi în umbra morţii. 

Dă-mi şi pocăinţă, această băutură a Ta dătătoare de viaţă, bău- 
tură care înviorează simţurile trupului şi sufletului meu, băutură care 
mă înveseleşte pururea şi-mi dăruieşte viaţă. 

Nu mă lipsi de ea, Hristoase, pe mine smeritul şi străinul, care 
îmi pun toate nădejdile în Tine. 



Imnul 27 (Z. 20) 

Cum trebuie să fie monahul; şi care e lucrarea şi înaintarea şi 

urcuşul lui. 

Prefă casa sufletului tău în palat ca să locuiască în el Hristos şi 
împăratul tuturor. 

Fă-o aceasta prin şiroaiele lacrimilor tale, prin strigăte şi tângu- 
iri, prin încovoieri ale genunchilor şi prin mulţimea suspinelor, de 
vrei monahule, să fii cu adevărat monah. 

Şi atunci nu eşti singur, ci eşti împreună cu împăratul, dar eşti 
totodată singur cum suntem noi, ca unul ce eşti dintre noi şi depărtat 
de toată lumea; aceasta înseamnă a fi singur cu adevărat. 

101 



Dar fiind unit cu Dumnezeu şi împăratul, nu eşti singur, ci te-ai 
făcut împreună numărat cu toţi sfinţii, împreună vieţuitor cu îngerii şi 
împreună locuitor cu drepţii şi împreună moştenitor cu toţi cei din cer. 

Deci cum va fi singur cel ce are vieţuirea acolo unde este ceata 
mucenicilor şi cuvioşilor, unde este ceata proorocilor şi dumnezeieşti- 
lor apostoli, unde e mulţimea nenumărată a drepţilor, a ierarhilor, a 
patriarhilor şi a celorlalţi sfinţi? 

Şi cel ce are pe Hristos locuind în sine, spuneţi-mi cum poate să 
se spună că e singur? 

Căci cu Hristos al meu e unit Tatăl şi Duhul şi atunci cum se 
poate spune că e singur cel unit cu Cei Trei? 

Nu e singur cel unit cu Dumnezeu, chiar de se află în singurăta- 
te, chiar de sade în pustie, chiar de e într-o peşteră. 

Iar de nu L-a aflat pe Acesta, de nu L-a cunoscut pe Acesta, de 
nu L-a primit întreg pe Acesta, pe Dumnezeu Cuvântul întrupat, soco- 
tesc că nu s-a făcut nicidecum monah. 

De aceea, este singur, fiind despărţit de Dumnezeu. 

Dar şi fiecare dintre noi suntem despărţiţi de ceilalţi oameni, 
suntem toţi orfani şi singuratici, chiar de părem că suntem uniţi prin 
împreună locuire şi ne amestecăm întreolaltă prin adunarea multora. 

Căci suntem despărţiţi cu sufletul şi cu trupul. 

Adevărul acesta îl arată şi moartea. 

Căci ea desparte pe fiecare de rudenii şi prieteni şi-1 face să uite 
de toţi cei iubiţi. 

Şi noaptea şi somnul şi faptele din viaţă desfac, precum ne dăm 
seama, unirea celor mulţi. 

Dar cel ce a făcut prin virtute cer chilia lui şi are în ea şezând pe 
Creatorul cerului şi-L cunoaşte şi-L vede în ea şi I se închină şi e unit 
pururea cu lumina neapusă, cu lumina neînserată, cu lumina neapro- 
piată, de care nu se desparte niciodată, nu se depărtează deloc, nici 
ziua, nici noaptea, nici când mănâncă, nici când bea, nici în somn, 
nici pornind la drum, nici schimbând locul, ci e cu El atât când e viu, 
cât şi când a murit, mai bine zis e împreună cu El cu sufletul în veşni- 
cie. 

Căci cum s-ar despărţi mireasa de mire sau bărbatul de femeie, 
cu care s-a unit odată? 

Spune-mi, nu va păzi dătătorul legii, legea? 

Cel ce a spus: 

102 



„Şi vor fi cei doi un trup" (Gen. II, 24), cum nu va fi cu femeia 
un duh? 

Căci femeia este în bărbat şi bărbatul în femeie şi sufletul în 
Dumnezeu şi Dumnezeu în suflet. 

E o unitate ce se cunoaşte în toţi sfinţii. 

Aşa se unesc în Dumnezeu cei ce şi-au curăţit prin pocăinţă su- 
fletele în lumea aceasta şi trăiesc ca monahi (în singurătate) fără alţii, 
cei ce primesc mintea lui Hristos (I Cor. II, 16), care e şi gură şi limbă 
cu adevărat nemincinoasă, cu care vorbesc Tatălui, Atotţiitorul, cu 
care strigă: 

„O, Părinte, o, împărate al tuturor, o, Ziditorule al tuturor!" 

Chilia lor e cerul şi ei sunt soare. 

Şi în ei este lumina neapusă şi dumnezeiască, care venind în 
lume, luminează pe tot omul (Ioan, I, 9). 

Şi ea vine din Duhul Sfânt. 

Deci în ei nu este noapte. 

Cum? 

Nu-ţi pot spune. 

Căci mă înfricoşez, scriindu-ţi acestea şi mă cutremur, 
cugetându-le. 

Dar te învăţ cum vieţuiesc cei ce slujesc lui Dumnezeu şi nu L- 
au căutat decât pe El în locul tuturor şi numai pe El L-au aflat şi nu- 
mai pe El II iubesc şi numai cu El s-au unit şi de aceea s-au făcut mo- 
nahi (singuri), ca unii ce sunt singuri cu Singurul, chiar dacă sunt re- 
ţinuţi într-o mulţime foarte numeroasă. 

Căci aceştia sunt cu adevărat monahi (singuri), ca unii ce vieţu- 
iesc singuri, ca monahi (singuratici), fiind singuri cu Dumnezeu şi în 
Dumnezeu Cel singur, goi de toate gândurile şi cugetările, văzând 
numai pe Dumnezeu într-o minte fără cugetări, într-o lumină fixată în 
ei ca o săgeată într-un zid sau ca o stea în cer sau într-un mod cum nu 
ştiu. 

Totuşi locuind în chiliile lor ca într-o altă cămară de nuntă lu- 
minoasă, socotesc că petrec în cer sau locuiesc cu adevărat în cer, să 
nu te îndoieşti de aceasta. 

Căci nu sunt pe pământ, deşi sunt ţinuţi pe pământ, ci petrec în 
lumina veacului viitor, în care locuiesc, în care umblă îngerii, de care 
sunt răpite Incepătoriile şi Stăpâniile şi-şi primesc puterea Scaunele şi 
Domniile. 

103 



Căci Dumnezeu se odihneşte în sfinţi, dar şi sfinţii vieţuiesc şi 
se mişcă în Dumnezeu umblând în lumină ca pe pământ. 

O, minune, ei vor fi după moarte ca îngerii şi ca fiii Celui Prea 
înalt, dumnezei uniţi cu Dumnezeu, deveniţi asemenea prin har cu 
Dumnezeu Cel prin fire. 

Numai de aceasta sunt lipsiţi ei acum, că sunt ţinuţi în trup şi 
acoperiţi şi ascunşi, vai, de el, privind ca nişte înlănţuiţi în închisoare 
Soarele şi razele Lui ce intră la ei printr-o deschizătură, neputându-L 
cunoaşte întreg sau neputându-L vedea, ieşiţi afară, sau privind lim- 
pede spre cer. 

Şi aceasta este, ceea ce-i întristează, că nu cunosc pe Hristos în- 
treg, deşi îl văd întreg. 

Nici nu pot scăpa de lanţurile trupului. 

Căci deşi s-au eliberat de patimi şi de toată împătimirea, sunt 
reţinuţi de singura legătură a trupului. 

Cel ce e legat de multe lanţuri nu poate spera să afle dezlegarea 
de cele multe. 

Dar cel ce a putut să taie cele mai multe din lanţuri, însă e ţinut 
de unul singur, suferă mai mult ca ceilalţi şi se grăbeşte şi caută să se 
dezlege şi de el, ca să fie liber, ca să umble cu bucurie, ca să plece în 
grabă către ţinta pe care o doreşte, pentru care se şi sileşte să se dez- 
lege de acest lanţ. 

Deci să-L căutăm pe Acela, care singur poate să ne elibereze de 
lanţuri. 

Pe Acela să-L dorim, pe Acela a cărui frumuseţe uimeşte toată 
înţelegerea, toată mintea, răneşte sufletul şi înaripează iubirea şi le 
uneşte veşnic cu Dumnezeu. 

Da, fraţii mei, alergaţi prin fapte spre El. 

Da, prieteni, sculaţi-vă şi nu rămâneţi în urmă, da, nu vorbiţi 
împotriva noastră, amăgindu-vă pe voi înşivă! 

Nu spuneţi: este cu neputinţă să dobândim Duhul dumnezeiesc. 

Nu spuneţi, putem să ne mântuim şi fără El. 

Nu spuneţi, că se poate împărtăşi cineva de El în chip neştiut. 

Nu spuneţi că Dumnezeu nu e văzut de oameni; nu spuneţi că 
oamenii nu văd lumina dumnezeiască, sau chiar că e cu neputinţă 
aceasta în timpurile de faţă. 

Nu e niciodată cu neputinţă aceasta, prieteni, ci e foarte cu pu- 
tinţă celor ce voiesc; dar numai celor ce viaţa le-a produs o curăţire de 
patimi şi le-a făcut curat ochiul înţelegerii. 

104 



Dimpotrivă, celor ce murdăria păcatelor le este o orbire, aceasta 
îi va lipsi şi aici şi acolo de lumina dumnezeiască şi nu vă înşelaţi, îi 
va trimite în foc şi în întuneric. 

Priviţi prieteni, cât de frumos e Stăpânul! 

Nu vă închideţi mintea privind spre pământ, nu vă lăsaţi stăpâ- 
niţi de grija lucrurilor şi avuţiilor pământeşti şi de pofta slavei de aici, 
părăsind lumina vieţii veşnice. 

Veniţi prieteni cu mine, ridicaţi-vă cu mine, nu cu trupul, ci cu 
sufletul şi cu inima, strigând cu smerenie către Bunul Stăpân, către 
Milostivul Dumnezeu, singurul de oameni iubitor şi fără îndoială ne 
va auzi şi ne va milui şi fără îndoială Se va descoperi şi Se va arăta şi 
ne va arăta lumina Lui strălucitoare. 

Pentru ce şovăiţi din smerenie, de ce vă leneviţi, pentru ce pre- 
ţuiţi mai mult comoditatea trupului şi slava lipsită de cinste şi de sla- 
vă, goală şi deşartă? 

Pentru ce socotiţi viaţa virtuoasă lipsită de strădanii? 

Nu este aşa, fraţilor, nu este, nu vă amăgiţi. 

Ci precum cei ce trăiesc în lume şi au soţie şi copii şi doresc şi 
bogăţia şi slava trecătoare, se străduiesc şi aleargă să dobândească 
obiectul nălucirilor lor, aşa şi tot cel ce se pocăieşte şi tot cel ce slu- 
jeşte lui Dumnezeu trebuie să se silească şi să se îngrijească mereu, ca 
să-i fie pocăinţa bineprimită şi slujirea bineplăcută, desăvârşită. 

Şi atunci, ajuns într-o intimitate cu Dumnezeu prin acestea, se 
uneşte întreg cu El şi-L vede faţă către faţă şi capătă îndrăznire către 
El pe măsură ce se sileşte să-I împlinească voia. 

Fie să ne învrednicim şi noi să facem aceasta, ca să ne împărtă- 
şim de mila Lui împreună cu toţi sfinţii, aici, pe cât e cu putinţă în 
veacul acesta, iar acolo să primim pe Hristos întreg şi pe Duhul dum- 
nezeiesc întru Tatăl, în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 28 (Z. 21) 

Despre descoperirea spirituală a lucrărilor sfintei lumini şi de- 
spre lucrarea spirituală şi dumnezeiască a vieţii virtuoase. 

Lăsaţi-mă închis singur în chilie, lăsaţi-mă cu Dumnezeu, sin- 
gurul iubitor de oameni, retrageţi-vă, depărtaţi-vă, lăsaţi-mă singur să 
mor înaintea lui Dumnezeu Cel ce m-a zidit. 

105 



Nimeni să nu bată la uşă, nimeni să nu-mi adreseze vreun cu- 
vânt, nimeni să nu-mi atragă mintea de la vederea bunului şi frumosu- 
lui Stăpân, nimeni să nu-mi dea vreo mâncare, să nu-mi aducă vreo 
băutură! 

Căci mi-ajunge să mor înaintea Dumnezeului meu, a Duhului 
milostiv, a Dumnezeului de oameni iubitor, care S-a pogorât pe pă- 
mânt ca să recheme pe păcătoşi şi să-i introducă cu Sine în viaţa 
dumnezeiască. 

Nu mai voiesc să văd lumina lumii acesteia, nici soarele însuşi, 
nici cele din lume, căci văd pe Stăpânul meu, văd pe împăratul, văd 
pe Cel ce este cu adevărat Lumina şi Creatorul a toată lumina, văd 
Izvorul a tot binele, văd Cauza tuturor, văd începutul fără de început 
prin care au venit toate la existenţă, prin care toate primesc viaţă şi se 
umplu toate de hrană. 

Căci prin voia Lui se fac şi se văd toate şi prin voinţa Lui dispar 
toate. 

Cum voi ieşi deci din chilie, părăsindu-L pe El? 

Lăsaţi-mă să plâng şi să jelesc pentru zilele şi nopţile pe care le- 
am pierdut privind lumea aceasta, privind soarele acesta, privind lu- 
mina sensibilă şi întunecată a lumii, care nu luminează sufletul, pri- 
vind o lumină fără de care trăiesc şi cei orbi cu ochii în lumea aceasta, 
o lumină de care m-am veselit şi eu amăgindu-mă, necugetând că mai 
este peste tot vreo altă lumină, care, cum s-a spus, este şi viaţa şi cau- 
za existenţei a tot ce este sau va fi vreodată peste tot; şi aşa am fost ca 
un lipsit de Dumnezeu, necunoscând pe Dumnezeul meu. 

Dar acum a binevoit, dintr-o milă negrăită, să mi Se arate şi să 
mi Se descopere mie, nevrednicului şi aşa am văzut şi am cunoscut cu 
adevărat că El e Dumnezeul tuturor, Dumnezeu pe care nimeni dintre 
oamenii din lume nu L-a văzut (Ioan, I, 4). 

Căci este în afara lumii, în afara văzduhului, a morţii, a toată 
simţirea. 

De aceea, văzându-L, am fost ridicat mai presus de simţuri. 

Deci cei ce sunteţi sub simţuri, lăsaţi-mă nu numai să mă închid 
în chilie şi să şed înăuntru, ci să sap o groapă sub pământ şi să mă 
ascund în ea şi să petrec acolo în afară de lumea întreagă şi văzând pe 
Stăpânul şi Creatorul Cel fără de moarte, să aleg moartea din iubire, 
ştiind că nu voi muri. 

Căci ce folos mi-a venit de la lume? 

Ce câştigă şi acum cei ce sunt în lume? 

106 



Cu adevărat nimic, ci vor locui goi în morminte şi se vor scula 
goi şi vor fi judecaţi toţi că lăsând Viaţa adevărată, sau Lumina lumii, 
adică pe Hristos (Ioan, VIII, 12), au iubit întunericul şi au ales să um- 
ble în el, neprimind Lumina care luminează în lume, pe care lumea nu 
o poate cuprinde, nici n-o poate vedea. 

De aceea, vă rog, părăsiţi-mă şi lăsaţi-mă singur, ca să plâng şi 
să-L caut pe Acesta ca să mi Se dea cu îmbelşugare şi să mi Se arate 
în bogăţie. 

Căci nu Se face numai văzut, nu Se lasă numai contemplat ci Se 
şi comunică, locuieşte şi rămâne şi este ca o comoară ascunsă în sân, 
pe care cel ce o poartă se îndulceşte şi văzând-o se bucură şi crede că 
toţi o văd ascunsă în el. 

Dar nu e văzută de toţi, nu e atinsă, nu o poate fura vreun fur, 
nu o poate răpi vreun tâlhar chiar dacă l-ar omorî pe purtătorul ei. 

De vrea să o fure, în zadar se oboseşte să răscolească în pungă, 
să cotrobăiască prin haine, să o caute dezlegând brâul celui ce o are; 
chiar de i-ar tăia pântecele, chiar de i-ar pipăi prin măruntaie, nu va 
putea să i-o ia. 

Căci este nevăzută, de necuprins în mână, de neatins, cu totul de 
nepipăit. 

Totuşi se lasă atinsă de mâini, dar de cele ale celor vrednici, nu 
de ale celor nevrednici. 

Stă şi în palmă. 

Dar, o, minune; ce este ceea ce nu este? 

Căci nu are nume. 

Deci uimit şi dorind să o ţin, strângând mâna am socotit că o ţin 
şi că o am, dar mi-a scăpat, neputând să o ţin nicidecum în mâna mea. 

Şi întristat am deschis pumnul mâinii mele şi am văzut iarăşi în 
ea, ceea ce vedeam mai înainte. 

O, minune negrăită, o, taină străină! 

De ce ne tulburăm în zadar, de ce ne amăgim toţi, de ce rămâ- 
nem neajutoraţi în faţa acestei Lumini, nesesizate prin simţuri, noi 
care, deşi dispunem de simţuri, am fost cinstiţi cu raţiune înţelegătoa- 
re? 

De ce privim la toate, la cele stricăcioase, când avem un suflet 
nematerial, întreg nemuritor? 

De ce ne mirăm de acestea, într-o nesimţire totală şi preţuim, ca 
nişte orbi, mai mult greutatea fierului? 

107 



Şi masa mare a acestuia în loc de aurul mic sau de preţiosul 
mărgăritar, socotind lucru fără valoare şi nu căutăm micul grăunte de 
muştar, care e mai de preţ decât toate cele văzute şi mai mare decât 
existenţele şi creaturile nevăzute? 

De ce nu dăm toate şi nu-L dobândim pe Acesta, de ce voim să 
avem Viaţă, nedobândindu-L pe Acesta? 

Credeţi că e mai bine să murim de mai multe ori, de se poate şi 
să-L câştigăm numai pe Acesta, micul grăunte! 

Vai celor ce nu-L au sădit pe El în sânul sufletului lor; ei vor 
flămânzi mult. 

Vai celor ce nu-L vor vedea pe El odrăslind, că vor sta goi ca un 
copac fără frunze. 

Vai celor ce nu cred cuvântul Domnului, că acesta va creşte ca 
un copac şi va întinde ramuri. 

Vai celor ce nu ajută cu sârguinţă şi cu paza minţii creşterea de 
fiecare zi a acestui mic grăunte; ei se vor păgubi de lucrarea lui, ca 
sluga care a îngropat prosteşte talantul, cum sunt şi eu, lenevindu-mă 
în fiecare zi. 

Dar, o, Treime neîmpărţită, o, Unitate neamestecată, o, Lumină 
în trei ipostasuri, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, o, Stăpânire şi înce- 
putul fără de început al începutului. 

O, Lumină ce nu poate fi numită, ca una ce e cu totul fără nume, 
care e iarăşi cu multe nume, ca una ce lucrează toate. 

O, Slava cea una şi începutul tuturor, Stăpânirea şi împărăţia, o, 
Lumină care eşti şi o voinţă şi o gândire şi un sfat şi o putere, miluieş- 
te-mă, îndură-Te de mine necăjitul! 

Căci cum n-aş fi necăjit, cum nu m-aş întrista, că dispreţuiesc şi 
privesc cu nepăsare atâta bunătate, atâta milă a Ta, eu nerecunoscăto- 
rul şi netrebnicul, umblând atât de fără grijă pe calea poruncilor Tale? 

Dar înduioşează-Te cu milă şi aşa de mine şi aprinde, Hristoase 
al meu, căldura inimii mele, pe care a stins-o moleşeala ticălosului 
meu trup, somnul, stomacul sătul şi băutura de vin mult. 

Acestea au stins cu totul şi flacăra sufletului meu şi au uscat iz- 
vorul, ţâşnirea lacrimilor mele. 

Căci căldura naşte foc, iar focul iarăşi căldură şi din amândouă 
se aprinde flacăra, izvorul lacrimilor. 

De fapt, flacăra odrăsleşte şiroaie, iar şiroaiele nasc flacăra. 

Iar căldura se naşte din lipsirea de toate plăcerile, din ascultarea 
de Dumnezeu prin părintele meu, din cugetarea la poruncile şi la dis- 

108 



poziţiile Tale, atenţia la mine însumi, care a luat pocăinţa ca împreună 
lucrătoare. 

Acestea m-au aşezat în mijlocul celor ce sunt şi al celor viitoa- 
re. 

La ele m-a dus stăruirea în cele dumnezeieşti şi ca urmare, ie- 
şind deodată din cele văzute, am fost cuprins de frică văzând de unde 
am fost izbăvit. 

Vedeam de fapt şi înainte cele viitoare, dar de departe, iar do- 
rind să le văd de aproape, s-a aprins în mine focul dorinţei şi pe înce- 
tul s-a arătat în chip negrăit o flacără, mai întâi în mintea mea, apoi în 
inimă. 

Şi din flacără au ţâşnit lacrimile dorului de Dumnezeu şi împre- 
ună cu cele din ea s-a ivit o dulceaţă negrăită. 

Dar atunci m-am încrezut în mine, căci această încredere nu se 
stinge cu totul. 

Şi mi-am zis: flacăra arde bine în mine. 

Şi lenevindu-mă, iar m-am lăsat stăpânit de somn şi de dorinţa 
de saturare a stomacului în chip prostesc. 

Şi moleşindu-mă, m-am folosit cu îmbelşugare de vin. 

Nu m-am îmbătat dar m-am săturat de el. 

Şi îndată s-a stins această minune înfricoşătoare: dorul din ini- 
mă, această flacără ce ajunsese până la cer şi ardea în mine cu tărie 
dar nu mistuia firea ierboasă din măruntaiele mele, ci o prefăcea, o, 
minune, în flacără. 

Căci iarba atinsă de foc nu era arsă de acesta, ci focul învăluind 
iarba se unea mai degrabă cu ea şi o păstra întreagă nemistuită. 

O, putere a focului dumnezeiesc, o, lucrare minunată! 

Tu care spargi stâncile şi munţii numai prin frica de Tine şi prin 
faţa Ta, Hristoase, Dumnezeul meu, cum Iţi amesteci cu iarba fiinţa 
dumnezeiască întreagă, Tu, care locuieşti, Dumnezeul meu, în lumina 
cu totul de nesuportat? 

Cum rămânând neschimbat şi cu totul neapropiat păzeşti nemis- 
tuită firea ierbii, dar păstrând-o neschimbată, o prefaci întreagă şi 
rămânând iarbă, se face lumină, dar nu lumina iarbă. 

Tu, Lumină, uneşti neamestecat (neconfundat) cu iarba şi iarba 
se face ca lumina, prefăcută în chip neschimbat. 

Nu pot să acopăr cu tăcerea minunile Tale, nu pot să nu spun 
iconomia Ta, pe care ai înfăptuit-o cu mine, risipitorul şi curvarul. 

109 



Nu suport să nu povestesc tuturor bogăţia de nedeşertat a iubirii 
Tale de oameni, Mântuitorul meu. 

Căci voiesc să primească din ea lumea întreagă şi să nu rămână 
cineva cu totul gol de ea. 

Dar mai întâi străluceşte, împărate al tuturor, iarăşi în mine, să- 
lăşluieşte-Te în mine şi luminează smeritul meu suflet, arată-mi lim- 
pede faţa dumnezeirii Tale şi arată-Te mie în chip nevăzut, Dumne- 
zeul meu. 

Căci nu Te faci întreg văzut, dar îmi apari întreg. 

Fiind cu neputinţă de prins, voieşti să mi Te faci şi să Te faci în- 
treg sesizabil. 

Fiind neîncăput în toate, Te faci cu adevărat mic şi Te faci văzut 
în mâinile mele şi pe buzele mele ca un sân luminos şi ca o dulceaţă, 
strălucind şi întorcându-Te către mine, o, Taină minunată! 

Dă-mi-Te pe Tine astfel şi acum, ca să mă satur de Tine, ca să 
Te sărut şi să îmbrăţişez slava Ta negrăită, lumina feţei Tale şi să mă 
satur şi s-o pot transmite şi tuturor celorlalţi şi mutându-mă să vin la 
Tine slăvit întreg, înfâţişându-mă Ţie, devenit şi eu lumină din lumina 
Ta. 

Şi prin aceasta nu mă voi îngriji de aceste multe rele şi voi fi 
eliberat de teama de a mă schimba iarăşi. 

Da, dă-mi aceasta, Stăpâne, dăruieşte-mi aceasta, Tu Cel ce mi- 
ai dat mie, nevrednicului, toate celelalte în dar. 

Fiindcă mai ales de aceasta am nevoie, aceasta e totul. 

Căci deşi mi Te arăţi şi acum, deşi ai milă de mine şi acum, deşi 
mă luminezi şi acum şi mă înveţi în chip tainic şi mă acoperi şi mă 
păzeşti cu mâna Ta cea tare şi eşti cu mine şi pui pe fugă pe draci şi-i 
faci să dispară şi toate mi le spui şi toate mi le dăruieşti şi mă umplu 
de toate bunătăţile, o, Dumnezeul meu, n-am nici un folos din acestea 
de nu-mi vei da să trec fără să fiu ruşinat prin porţile morţii. 

De nu va veni căpetenia întunericului şi nu va vedea slava Ta 
unită cu mine şi nu se va ruşina întunecatul, ars de lumina Ta neapro- 
piată şi nu vor fi puse pe fugă împreună cu el toate puterile potrivnice 
văzând semnul peceţii Tale; şi de nu voi trece eu cu încredere în harul 
Tău, fără să tremur deloc; şi nu mă voi apropia şi nu voi cădea înain- 
tea Ta, ce folos voi avea de cele ce se întâmplă acum cu mine? 

Cu adevărat, nici unul, ci focul lor mă va arde şi mai mult. 

Deşi nădăjduiesc în împărtăşirea de bunătăţile şi de slava veşni- 
că şi doresc să fiu robul şi prietenul Tău, de voi fi lipsit deodată de 

110 



toate şi de Tine însuţi, Hristoase al meu, cum nu-mi va fi tristeţea mai 
grea ca a necredincioşilor care nu Te-au cunoscut pe Tine şi n-au vă- 
zut lumina Ta strălucind şi n-au cunoscut dulceaţa Ta? 

Dar dacă voi dobândi, Mântuitorule, sfârşiturile şi cununile 
acestor arvuni, sfârşituri şi cununi ce Le-ai făgăduit, Hristoase, celor 
ce au crezut în Tine, atunci voi fi fericit şi Te voi lăuda pe Tine, Tatăl 
şi Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul Cel unul, în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 29 

Despre descoperirea spirituală a lucrărilor sfintei lumini. 
Bunătăţile dumnezeieşti li se fac vădite numai acelora cu care 
S-a unit Dumnezeu prin împărtăşirea Sfântului Duh. 

De unde vii? 

Cum intri înăuntrul chiliei mele închise din toate părţile? 

Acesta este un lucru minunat, mai presus de cuvânt şi mai pre- 
sus de minte. 

Faptul că vii înăuntrul meu, întreg, deodată şi că străluceşti şi 
Te arăţi luminos ca luna în plină lumină, îmi este de neînţeles şi mă 
lasă fără grai, Dumnezeul meu. 

Ştiu că Tu eşti Cel ce vii ca să luminezi pe cei ce şed în întune- 
ric. 

Şi sunt uimit şi-mi ies din cugetare şi cuvânt văzând o minune 
străină care întrece toată zidirea, toată firea, orice cuvânt. 

Totuşi voi spune acum tuturor cele ce binevoieşti să mi le spui. 

O, neam întreg al oamenilor, împăraţi şi căpetenii, bogaţi şi să- 
raci, monahi şi mireni, toată limba pământenilor, ascultaţi-mă acum 
când vă grăiesc, povestindu-vă mărimea iubirii de oameni a lui Dum- 
nezeu. 

I-am păcătuit ca nici un alt om din lume. 

Şi să nu înţeleagă cineva că spun aceasta din smerenie. 

Căci am păcătuit cu adevărat mai mult decât toţi oamenii. 

Am săvârşit toată fapta păcătoasă şi toată răutatea ca să ţi-o 
spun pe scurt. 

Dar mai ştiu că m-a chemat şi îndată am ascultat. 

Dar unde ai înţeles că spun că m-a chemat El? 

Oare la slava lumii, sau la desfătări şi odihnă, la bogăţia sau la 
prietenia cu cei avuţi, sau la altceva din cele văzute în viaţa de aici? 

111 



Aceasta e blasfemie. 

Am spus că m-a chemat mai degrabă la pocăinţă. 

Şi îndată am urmat Stăpânului care m-a chemat. 

Deci alergând El, eu alergam după El; fugind El, îi urmam ca 
un câine pe stăpânul său. 

Iar când Mântuitorul Se depărta şi Se ascundea de mine, nu 
deznădăjduiam, nici nu mă întorceam înapoi ca şi când L-aş fi pier- 
dut, ci şezând în locul în care mă aflam, plângeam, mă tânguiam şi 
chemam pe Stăpânul ascuns. 

Dar plângând eu astfel şi strigând, mi Se arăta apropiindu-Se. 

Iar văzându-L, săream iarăşi pornind să-L prind. 

Şi fugind Acela repede, alergam cu putere şi de multe ori îl 
prindeam apucându-L de ciucurele veşmântului. 

Iar Acela oprindu-Se puţin, mă bucuram mult. 

Şi iarăşi zburam şi iarăşi îl urmăream. 

Şi aşa plecând El şi venind, ascunzându-Se şi arătându-Se, nu 
mă întorceam înapoi, nu mă descurajam deloc, nu încetam să alerg, 
nu-L socoteam un amăgitor sau ca pe Unul care mă ispitea, ci 
nevăzându-L, îl căutam cu toată tăria mea, cercetam căile şi răspântii- 
le unde putea să apară, mă umpleam de lacrimi şi întrebam pe toţi 
care L-au văzut vreodată. 

Pe cine crezi că spun că întrebam? 

Socoteşti că pe înţelepţii lumii acesteia, sau pe învăţaţi? 

Nicidecum, ci pe prooroci, pe apostoli şi părinţi, pe înţelepţii 
adevăraţi, pe cei ce au dobândit înţelepciunea însăşi, întreagă, care 
este Acela însuşi, Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu. 

Deci i-am întrebat pe aceştia cu lacrimi şi cu mare osteneală a 
inimii să-mi spună unde L-au văzut pe Acesta, sau în ce loc sau în ce 
mod. 

Şi după ce mi-au spus aceştia, am alergat cu toată puterea şi n- 
am mai dormit deloc, ci m-am silit pe mine. 

Ca urmare, văzând El dorul meu, mi S-a arătat în oarecare mă- 
sură. 

Şi văzându-L L-am urmărit, cum am spus înainte, cu putere. 

Şi când El m-a văzut că socotesc toate ca nimic, că socotesc 
toate cele din lume împreună cu lumea şi pe toţi cei din lume, din 
suflet, ca şi când n-ar fi pentru simţurile mele şi că m-am despărţit de 
toate din această dispoziţie, mi S-a arătat întreg mie şi S-a unit întreg 
cu mine, întreg, Cel ce este în afară de lume şi poartă lumea cu toate 

112 



cele din lume, ţinând în mâna Sa cele văzute împreună cu cele nevă- 
zute. 

Deci, auziţi, Acesta a venit în întâmpinarea mea şi mi S-a des- 
coperit. 

De unde, cum a venit, nu ştiu. 

Căci cum aş putea şti de unde a venit, Cel pe care nici un om nu 
L-a văzut vreodată, nici n-a cunoscut unde este, unde păstoreşte, unde 
doarme? 

Căci nu Se vede câtuşi de puţin, nu e înţeles deloc, locuieşte în 
lumina neapropiată şi e în mod negrăit o lumină în trei ipostasuri, în 
spaţii nemărginite. 

Un Tată, de asemenea un Fiu, împreună cu Duhul dumnezeiesc. 

Cel unul e trei şi cei trei sunt un Dumnezeu de netâlcuit. 

Căci cuvântul nu poate exprima cele de neexprimat. 

Nici mintea nu le poate înţelege clar. 

El de-abia poate să exprime întrucâtva cele din noi. 

Dar a tâlcui acestea, nu le pot nici eu nici altul. 

Nu pot spune cum e Dumnezeu în afara tuturor, prin fiinţă şi 
prin fire, prin putere şi prin slavă; şi cum locuieşte pretutindeni şi în 
toţi, dar în mod deosebit în sfinţi; şi cum îşi face din aceştia un cort 
conştient şi fiinţial, Cel ce e cu totul suprafiinţial? 

Şi cum străluceşte în inimă de carne şi cum e şi înăuntrul ei şi 
cum e în afara tuturor şi cum umple El toate şi străluceşte noaptea şi 
ziua şi totuşi nu Se vede? 

Spune-mi oare va înţelege mintea omenească toate acestea? 

Sau le va putea exprima? 

Nicidecum, nici îngerul, nici arhanghelul nu le va putea expri- 
ma, nici nu le va putea înfăţişa prin cuvânt. 

Pe acestea numai Duhul lui Dumnezeu le cunoaşte, le ştie, ca 
Cel de o fiinţă şi împreună şezător pe Scaun şi împreună fără de înce- 
put cu Fiul şi cu Tatăl. 

Deci El le arată în chip negrăit toate celor în care străluceşte, 
celor cu care Se uneşte, din belşug. 

Ii spun toate ca trăire reală. 

Căci, precum orbul, de va vedea, vede întâi lumina, apoi şi toată 
creaţia cea în lumină - o, minune - aşa şi cel luminat în suflet de Du- 
hul dumnezeiesc, ajunge întâi părtaş de lumină şi vede lumina lui 
Dumnezeu şi neîndoielnic pe Dumnezeu, apoi în El le vede pe toate, 
mai bine zis pe toate câte le porunceşte El, câte le voieşte şi hotărăşte. 

113 



Sau celor pe care îi luminează prin strălucire, le dă să vadă cele 
aflate în lumina dumnezeiască. 

Pe măsura iubirii, a păzirii poruncilor, cei luminaţi văd şi sunt 
introduşi în adâncul ascunselor taine dumnezeieşti. 

Precum dacă intră cineva într-o casă întunecoasă ţinând în mâna 
lui un sfeşnic sau urmând altuia ce poartă un sfeşnic, vede cele ce 
sunt înăuntrul casei, la fel cel luminat cu putere de razele Soarelui 
spiritual vede cele necunoscute tuturor celorlalţi şi le spune, dar nu 
toate, ci câte le poate exprima prin cuvânt. 

Căci cine va putea arăta vreodată acelea, cum, câte şi cât de 
mari sunt, o dată ce sunt tuturor necuprinse şi nevăzute? 

Şi cine va putea înţelege, sau cum va putea măsura şi exprima 
chipul celor fără chip, mărimea celor fără mărime, frumuseţea celor 
nevăzute? 

Cum se va descrie prin cuvânt formele celor fără formă? 

Desigur, nicidecum, vei spune. 

Dar acestea nu le ştiu decât numai cei ce le văd. 

De aceea, nu prin cuvinte, ci prin fapte să ne grăbim să le cerce- 
tăm, să vedem şi să învăţăm bogăţia tainelor dumnezeieşti, pe care o 
dăruieşte Stăpânul celor ce le caută cu osteneală şi au dobândit în 
mod vădit uitarea lumii întregi şi a lucrurilor din ea. 

Căci cel ce le cercetează pe acelea cu hotărârea sufletului întreg, 
cum nu va uita cu adevărat de toate cele de aici şi nu va avea mintea 
goală de acestea şi nu se va afla îndată singur în afară de toate? 

Pe acesta văzându-L Dumnezeu singur, devenit singur pentru El 
şi negând lumea şi toate ale lumii, se uneşte Singur cu el aflându-1 
singur. 

O, înfricoşătoare iconomie, o, bunătate negrăită! 

Nu mă întreba de cele experiate astfel, nu le cerceta, nu le cău- 
ta! 

Căci dacă nimeni nu poate număra mulţimea stelelor, sau pică- 
turile ploii, sau boabele de nisip, sau înţelege şi spune mărimile şi 
frumuseţile celorlalte creaturi, sau firile şi formele lor, sau cauzele 
lor, cum va putea exprima bunătatea Creatorului, pe care El o arată 
sufletelor sfinţilor cu care Se uneşte? 

Căci îi îndumnezeieşte cu adevărat şi pe aceia prin unirea cu Si- 
ne. 

Deci cel ce voieşte să exprime felurile de-a fi ale sufletului în- 
dumnezeit, sau firea, sau dispoziţia, sau gândirea lui şi să-ţi poves- 

114 



tească toate cele din el, fără să le ştie, încearcă să-ţi înfăţişeze prin 
cuvânt cum este Dumnezeu. 

Dar nu este îngăduit să cerceteze acestea cei ce trăiesc în lume 
sau cei ce trăiesc după trup, ci numai cei ce le primesc acestea, numai 
prin credinţă sau imită vieţile tuturor sfinţilor prin lacrimi şi pocăinţă 
şi prin toată vieţuirea aspră şi să alerge prin răbdarea necazurilor, să 
ajungă, cum s-a spus, în afara lumii. 

Aceştia le vor afla, cum am zis, toate fără nici o lipsă. 

Şi aflându-le, se vor uimi şi se vor minuna şi se vor ruga şi pen- 
tru mine, nevrednicul, ca să nu cad din acestea, ci să dobândesc şi 
acelea pe care am dorit şi doresc să le dobândesc, dar al căror dor îl 
şterg şi-1 acopăr acum prin dor. 

Ai auzit vreodată de aşa ceva? 

Dorul aprinde dorul şi focul hrăneşte flacăra. 

Dar în mine nu este aşa. 

Ci - fără să ştiu cum s-o spun - iubirea covârşitoare stinge iubi- 
rea mea. 

Căci nu iubesc cât voiesc şi socotesc că n-am dobândit deloc 
iubirea lui Dumnezeu. 

Iar căutând fără saturare să iubesc atât cât voiesc, pierd, o, mi- 
nune! şi iubirea lui Dumnezeu pe care am avut-o. 

Cel ce are o comoară şi e iubitor de argint, fiindcă nu are toate, 
socoteşte că nu are nimic, chiar de are mult aur. 

Aşa socotesc că se întâmplă şi cu mine, nenorocitul, în aceasta: 
fiindcă nu doresc cât voiesc, socotesc că nu doresc deloc. 

Deci, a dori cât voiesc este un dor mai presus de dor. 

Şi silesc firea mea să iubească mai presus de fire. 

Dar slăbind firea, se lipseşte chiar de puterea ce-o are ea. 

Şi iubirea moare în chip ciudat când trăieşte mai mult. 

Căci trăieşte în mine şi se epuizează; cum spun că se epuizează? 

îţi voi spune numai aceasta; că nimeni nu poate să le spună 
acestea prin cuvânt. 

Să dea, deci, Dumnezeu, care e singur şi care e cu adevărat dă- 
ruitorul acestor bunătăţi, tuturor celor ce caută acestea prin pocăinţă şi 
care plâng şi se tânguiesc şi se curăţă cum se cuvine şi se bucură de 
ele, ajungând de aici la împărtăşirea din ele prin simţire; şi să le ducă 
cu ei plecând de aici şi să se odihnească întru ele şi să se bucure de 
viaţa veşnică. 

Şi să se afle prin acestea părtaşi de slava negrăită. 

115 



Amin. 

Imnul 30 (Z.l) 

Către un ucenic: când focul dumnezeiesc al Duhului mişcă su- 
fletele prin lacrimi şi pocăinţă, le lucrează şi le curăţă şi mai mult, 
luminând părţile lor întunecate de păcat şi vindecându-le rănile, le 
cicatrizează desăvârşit, încât ele strălucesc de frumuseţea 
dumnezeiscă. 

Există cu adevărat acel foc dumnezeiesc, de care Stăpânul a zis 
că a venit să-1 arunce pe pământ (Luca, XII, 49). 

Dar spune-mi, pe care pământ? 

Fără îndoială, peste oamenii care cugetă cele pământeşti. 

Pe acest foc a voit şi voieşte să-1 aprindă în toţi. 

Ascultă şi cunoaşte, fiule, adâncul tainelor dumnezeieşti! 

Cugetă ce fel este acest foc dumnezeiesc! 

Oare vei socoti că este văzut şi creat? 

Sau cu putinţă de apucat? 

Desigur nu, că doar cunoşti taina lui. 

Şi ştii, fără îndoială că e neapucat, necreat şi nevăzut, fără înce- 
put şi nematerial, cu totul neschimbător. 

Şi e, de asemenea, nestins, nemuritor, cu totul necuprins, în afa- 
ra creaturilor materiale şi nemateriale, văzute şi nevăzute, netrupeşti 
şi trupeşti, pământeşti şi cereşti. 

E în afara tuturor acestora după fire, după fiinţă, prin urmare şi 
după putere. 

Deci acest foc, spune-mi, în ce substanţă se va arunca? 

In sufletele care au cu îmbelşugare mila dumnezeiască. 

Şi care înainte de aceasta şi împreună cu aceasta au dobândit 
credinţa şi faptele care întăresc credinţa. 

In aceste suflete ca într-o candelă plină cu untdelemn şi cu 
bumbac aruncă Stăpânul focul, pe care lumea nu 1-a văzut, nici nu 
poate să-1 vadă, iar lume numesc pe cei din lume şi pe cei ce gândesc 
cele ale lumii. 

Şi-ţi spun că precum aprinde focul candela sensibilă când o 
atinge, aşa cugetă că spun aici duhovniceşte că aprinde şi focul dum- 
nezeiesc sufletele, când le atinge? 

Căci cum le-ar aprinde înainte de a le atinge? 

Iar înainte de a se arunca, cum le-ar atinge? 

116 



Desigur, deloc şi nicidecum. 

Iar când candela se aprinde, îi luminează limpede pe toţi? 

Insă dacă se sfârşeşte în ea untdelemnul, nu se va stinge cande- 



la? 



Dar privesc şi alt fapt mai mare, care mă înspăimântă mai mult 
ca toate. 

Când candela mea luminează mult, din belşugul untului de lemn 
şi din bogăţia de bumbac a feştilei, venind un şoarece sau altceva, fie 
că a stricat candela, fie că s-a împuţinat acestea. 

Şi sorbind el untdelemnul sau înlăturându-se bumbacul s-a stins 
candela. 

Dar, ceea ce-i şi mai de mirat, e că de cade tot bumbacul care se 
numeşte feştilă şi untul de lemn a dispărut, se stinge îndată focul şi 
candela mi se face întunecată, ne mai luminând deloc. 

înţelege prin candelă sufletul meu, iar prin untdelemn virtuţile 
şi prin feştilă mintea mea. 

Gândeşte deci că lumina dumnezeiască ce străluceşte şi lumi- 
nează în ea, luminează sufletul şi casa întregului meu trup şi toate 
gândurile şi cugetările din casă. 

Astfel, luminând acest foc, de vine vreo pizmă, sau vreo patimă 
răzbunătoare, sau vreo iubire de slavă deşartă sau vreo altă poftă de 
plăcere sau de vreo altă patimă şi strică candela sau hotărârea sufletu- 
lui meu, sau varsă untdelemnul care susţine virtuţile sau strică feştila 
care e, cum am spus, mintea ce are în ea lumina mult luminătoare, 
mintea e slăbită de cugetări viclene sau aruncată întreagă în untul de 
lemn, adică în a socoti faptele virtuţilor ca ale ei. 

Şi prin aceasta căzând în părere de sine, îşi va pierde vederea. 

Iar când candela mea se va stinge din pricina aceasta sau din al- 
ta, spune -mi, unde va fi focul dumnezeiesc sau ce va deveni el? 

Va mai rămâne el în candela mea, sau se va despărţi de ea? 

O, neştiinţă! 

O, nebunie! 

Cum se mai poate aprinde candela fără foc, sau mai poate ră- 
mâne focul în candelă fără o materie? 

Focul doreşte şi voieşte totdeauna să lucreze într-o materie. 

Dar ne aparţine nouă să ne împodobim mai înainte cu aceasta 
prin fapte, înfrumuseţându-ne cu toată râvna cu virtuţi de tot felul ca 
nişte candele cu untdelemn şi să ne întindem dreaptă feştila minţii ca 

117 



să fie aprinsă de foc şi să se aprindă cu încetul şi el să rămână împre- 
ună cu cei ce l-au dobândit. 

Căci altfel - să nu se amăgească nimeni - nu se vede, nu se 
primeşte, nu se menţine focul deloc. 

Căci este, precum am spus, în afara tuturor creaturilor, dar se 
lasă cuprins într-un mod de necuprins într-o unire negrăită şi la fel 
necircumscrisă în mod necircumscris. 

Nu căuta să exprimi acestea prin cuvinte, nici să le cuprinzi prin 
cugetări, ci caută să primeşti focul care învaţă şi arată limpede celor 
ce l-au dobândit toate acestea şi cele mai tainice ca acestea în mod 
negrăit. 

Dar ascultă, fiule, dacă voieşti şi lucruri mai tainice decât aces- 
tea. 

Când focul luminează, precum am zis şi alungă stupul poftelor 
şi-ţi curăţă casa sufletului, se amestecă cu el în mod neamestecat şi se 
uneşte în chip negrăit, în mod fiinţial cu fiinţa lui şi îi luminează casa 
cu încetul. 

O face înfocată şi luminată şi fără să pot spune cum, cele două 
se fac una: sufletul cu Ziditorul. 

Şi Ziditorul este în suflet singur întreg cu sufletul singur. 

Şi ţine toată zidirea în palma Lui. 

Nu te îndoi, Acesta întreg ia loc într-un suflet, împreună cu Ta- 
tăl şi cu Duhul şi sufletul ia întreg loc înăuntrul Lui. 

înţelege, priveşte, cugetă la acestea! 

Ţi-am spus că lumina neacoperită şi neapropiată de îngeri cu- 
prinde în sine sufletul şi sufletul locuieşte iarăşi în ea şi ea nu-1 aprin- 
de cu totul. 

înţelegi adâncul tainei? 

Omul mic în cele văzute, spirituale şi sensibile, umbră şi praf, 
are în mijlocul lui pe Dumnezeu întreg, de al cărui deget atârnă toată 
zidirea şi de la care îşi are oricine existenţa şi viaţa şi mişcarea, toată 
mintea, sufletul şi raţiunea celor raţionale, dar şi suflarea celor neraţi- 
onale şi a tuturor vieţuitoarelor. 

Oricine II va avea, pentru că II are şi-L poartă înăuntrul său şi-I 
vede frumuseţea, cum va îndura flacăra dorinţei Lui, cum va suporta 
focul iubirii, cum nu va lăsa să-i curgă lacrima caldă din inimă, cum 
nu-I va spune minunile, dar cum le va număra pe acestea care se să- 
vârşesc în el? 

Insă cum va tăcea peste tot cel silit să grăiască? 

118 



Căci se vede pe sine însuşi în iad, înţeleg datorită strălucirii lu- 
minii. 

Dar nimeni altul din cei ce şed acolo nu se vede pe sine astfel 
înainte de a-i străluci lumina dumnezeiască. 

Ci sunt în neştiinţa întunericului în care sunt ţinuţi şi a stricăci- 
unii şi a morţii. 

Dar sufletul acela vede, unde străluceşte lumina. 

Şi înţelege că înainte era întreg în întunericul cel mai cumplit şi 
în închisoarea cea mai întărită a neştiinţei celei mai adânci. 

Acum vede unde zace, unde este închis. 

Vede tot locul umplut ca o mocirlă de şerpi necuraţi, de şerpi ce 
varsă venin, iar pe sine legat şi strâns în lanţuri de mâini şi de picioa- 
re, acoperit întreg de praf şi de murdărie, rănit de muşcăturile şerpilor, 
cu carnea trupului umflată şi umplută de mulţime de viermi. 

Văzând acestea, cum nu va tremura? 

Cum nu va plânge, cum nu va striga? 

Cum nu se va pocăi în chip fierbinte şi nu se va ruga să fie eli- 
berat din lanţurile prea cumplite? 

Cu adevărat, tot cel ce le vede acestea, va suspina şi se va tân- 
gui şi va voi să urmeze lui Hristos din care străluceşte lumina. 

Făcând deci acestea, precum am spus şi căzând la picioarele Ce- 
lui ce luminează - ia seama bine la cele ce le spun! - Cel ce m-a lu- 
minat se atinge cu mâinile Sale de lanţurile şi rănile mele. 

Şi unde se atinge mâna Lui, sau pune degetul Lui, se dezleagă 
îndată lanţurile, viermii sunt omorâţi, se vindecă rănile, dispare o dată 
cu ele murdăria. 

Şi se face îndată o cicatrice mică a trupului meu, în aşa fel, că 
nu se mai vede nici o cicatrice în acest loc, ci locul e făcut mai degra- 
bă strălucitor, asemenea inimii Lui dumnezeieşti. 

Minune mare! 

Carnea mea, înţeleg fiinţa sufletului meu şi a trupului meu, se 
împărtăşeşte de slava dumnezeiască şi răspândeşte o strălucire dum- 
nezeiască. 

Văzând aceasta săvârşindu-se în parte în trupul meu, cum nu 
voi dori şi nu voi cere să se elibereze trupul meu întreg de rele şi să se 
împărtăşească, cum am spus, de sănătate şi de slavă? 

Iar lucrând eu aşa, ba chiar cu mai multă căldură şi minunându- 
mă pe măsura minunilor acestora, Stăpânul cel bun mişcând mâna 
Lui, străbate şi celelalte părţi ale trupului meu şi văd acestea, în mo- 

119 



dul în care am spus înainte, curăţite şi îmbrăcate în slava dumnezeias- 
că. 

O dată ce am fost curăţit şi eliberat de lanţuri, El îmi dă mâna 
dumnezeiască şi mă ridică din mocirlă şi mă îmbrăţişează întreg. 

Vai, cum voi şti preţui acestea? 

Vai, cum pot să suport aceasta? 

Şi mă sărută neîncetat pe mine, cel slăbit în întregime şi părăsit 
de orice putere. 

Căci cade pe grumazul meu. 

Mă ridică pe umerii Săi. 

O, ce iubire! 

Ce bunătate! 

Mă scoate din iad, din locul şi întunericul lui, fie într-o altă lu- 
me, fie într-un alt văzduh, cum nu-1 pot descrie. 

Atâta ştiu, că o lumină mă poartă şi mă susţine şi mă duce drept 
spre o lumină mare, a cărei mare minune dumnezeiască nici îngerii nu 
o pot exprima sau nu pot să şi-o spună unii altora pe cât mi se pare, 
deloc. 

Iar ajungând eu acolo, îmi arată iarăşi altele, spun cele ce sunt 
în lumină, îmi dă să înţeleg rezidirea minunată, prin care m-a rezidit 
pe mine şi m-a izbăvit de stricăciune şi m-a eliberat întreg de moartea 
vieţii prin simţuri şi mi-a dăruit viaţa nemuritoare. 

Şi m-a despărţit de lumea stricăcioasă şi de toate cele din lume. 

Şi m-a îmbrăcat într-un veşmânt nematerial şi luminos. 

Mi-a dat, de asemenea, încălţăminte şi inel şi cunună 
nestricăcioase şi veşnice, toate altfel decât cele de aici. 

M-a făcut pe mine de neatins, de nepipăit, o, minune şi de ase- 
menea nevăzut, unit cu cele nevăzute. 

Astfel, fâcându-mă Ziditorul, m-a introdus în cortul sensibil, 
adică în trup şi m-a închis în el şi m-a înconjurat de el. 

Şi coborându-mă în lumea sensibilă şi văzută, m-a pus să vieţu- 
iesc iarăşi în ea şi să fiu împreună cu cei din întuneric pe mine, cel 
izbăvit de întuneric. 

Şi m-a închis cu aceia, înţeleg cu cei din mocirlă, ca să-i învăţ şi 
să-i duc la cunoştinţa rănilor de care sunt acoperiţi şi a lanţurilor în 
care sunt ţinuţi. 

După ce mi-a dat porunci, a plecat, fiind lăsat iarăşi singur, adi- 
că în întunericul de înainte şi nu m-am mulţumit cu bunătăţile negrăi- 

120 



te ce-am spus că mi le-a dăruit, făcându-mă întreg nemuritor, 
îndumnezeindu-mă întreg şi prefăcându-mă în Hristos. 

Ci lipsirea de El mi-a pricinuit uitarea bunătăţilor, de care am 
vorbit şi de care mi se părea că am fost lipsit. 

De aceea m-am întristat ca şi când aş fi fost readus în relele de 
înainte. 

Şi şezând în mijlocul cortului ca şi când aş fi fost închis într-un 
coş sau într-o pivniţă, plângeam, mă tânguiam foarte. 

Căci îl căutam pe Acela, pe care îl doream, pe care îl îndrăgi- 
sem, de a cărei frumuseţe eram rănit şi ardeam, mă mistuiam, eram 
numai foc. 

Dar petrecând eu aşa, plângând aşa, topindu-mă şi chinuindu- 
mă şi strigând cu durere, Acela a auzit strigarea mea şi Se pleacă din 
înălţimea neînchipuită şi văzându-mă S-a milostivit şi m-a învrednicit 
să-L văd iarăşi, pe El Cel nevăzut de toţi, pe cât e cu putinţă oameni- 
lor. 

Şi văzându-L, m-am uimit, eu cel închis în casă şi încuiat în 
pivniţă şi aflător în mijlocul întunericului, adică al cerului şi al pă- 
mântului acesta. 

Le înţeleg întuneric când le văd în chip sensibil, fiindcă pe toţi 
oamenii şi toate cugetările lor, amestecate cu cele sensibile, aflându- 
se în acestea, îi acoperă greu acestea. 

Totuşi, fiind eu în acestea, am văzut, precum am spus, spiritual, 
pe Cel ce a fost mai înainte şi pe Cel ce este în afară de toate. 

Şi m-am minunat, m-am uimit, m-am înfricoşat şi m-am bucu- 
rat. 

Şi mi-am dat seama de minune: cum pe El, care e în afara tutu- 
ror, îl văd eu singur, care sunt înăuntrul tuturor, pe El care mă vede; 
dar nu cunosc unde este şi cât e de mare şi cum e sau cine e Cel pe 
care îl văd, sau cum îl văd sau ce văd. 

Totuşi, văzând ceea ce am văzut şi tânguindu-mă că nu pot cu- 
noaşte modul, nici nu pot înţelege în întregime, sau măcar în parte, 
cum văd eu şi cum mă vede Cel pe care îl văd, L-am văzut iarăşi pe 
El venit deodată înăuntrul casei şi a pivniţei. 

Şi unit în chip negrăit şi împreunat în chip tainic şi amestecat cu 
mine în chip neamestecat, ca focul cu fierul şi ca lumina cu sticla, m- 
a făcut pe mine ca focul şi m-a arătat pe mine ca lumina. 

Şi m-am făcut ceea ce vedeam înainte. 

121 



Dar nu ştiu să-ţi explic modul minunat al unirii şi necontopirii 
acestora. 

Căci n-am putut cunoaşte şi nu cunosc nici acum, cum am in- 
trat, cum S-a unit cu mine. 

Şi odată unit cu mine, cum să-ţi spun Cine este Cel ce S-a unit 
cu mine şi cu cine m-am unit şi eu? 

Căci mă tem, ca nu cumva de -ţi voi spune, necrezând să cazi în 
hulă din necredinţă şi să-ţi pierzi sufletul tău, fratele meu. 

Apoi, eu şi Acela cu care m-am unit, fiind una, cum mă voi 
numi pe mine? 

Dumnezeu cel îndoit după fire fiind unul după ipostas, m-a fă- 
cut şi pe mine îndoit, iar fâcându-mă îndoit, mi-a dat precum vezi şi 
mie numiri îndoite. 

Dar observă deosebirea! 

Sunt un om prin fire, dar Dumnezeu prin har. 

Observă, deci, ce har mare e unirea dobândită de mine cu Ace- 
la, în chip sensibil şi spiritual, fiinţial şi duhovnicesc. 

Unirea spirituală, ţi-am exprimat-o în chip deosebit şi diferit, iar 
cea sensibilă o numesc pe cea venită prin Taine. 

Căci curăţit prin pocăinţă şi prin şiroaie de lacrimi, 
împărtăşindu-mă de trupul îndumnezeit ca de Dumnezeu însuşi, devin 
şi eu dumnezeu prin unirea cea negrăită. 

Observă taina! 

Sufletul şi trupul, ca să spun iarăşi aceasta cu multă bucurie, 
sunt una în două substanţe. 

Deci acestea care sunt una şi două, împărtăşindu-se de Hristos 
şi bând sângele Lui, unindu-se cu amândouă firile Dumnezeului meu, 
se fac dumnezeu prin împărtăşire şi primesc acelaşi nume cu numele 
Lui, de care s-au împărtăşit fiinţial. 

De cărbune se spune că e foc şi fierul negru aprins se vede ca 
focul. 

Iar dacă se vede astfel, se şi numeşte astfel. 

Se vede foc, se numeşte foc. 

Dacă nu te-ai cunoscut pe tine astfel, nu fii necredincios celor 
ce-ţi vorbesc de acestea. 

Ci caută din toată inima ta şi vei lua mărgăritarul sau picătura, 
sau grăuntele de muştar (Mat. XIX, 35, 45), vei lua sămânţa, ca o 
scânteie dumnezeiască (Luca, VIII, 5). 

Dar cum vei căuta ceea ce-ţi spun? 

122 



Ascultă şi lucrează cu sârguinţă şi vei afla în scurt timp. 

Ia ca chip clar pe cel al pietrei şi al fierului. 

Căci în ele este de fapt firea focului, dar nu se vede de loc. 

însă de sunt bătute continuu, ies din ele scântei de foc pentru 



toţi. 



Ele se văd întâi, dar nu ard dacă nu cad peste o materie. 

Dar unite cu aceasta, o scânteie mică aprinde cu încetul totul şi 
ridică flacăra la înălţime şi luminează toată casa şi alungă întunericul 
şi-i face să vadă pe toţi cei ce sunt în casă. 

Ai văzut minunea? 

Deci spune -mi cum vor scoate scântei înainte de a fi bătute ne- 
contenit? 

Iar fără scânteie, cum se va aprinde materia de la sine? 

Iar înainte de a se aprinde cum va lumina? 

Şi cum va alunga întunericul? 

Şi cum te va face să vezi? 

Nu mă face nicidecum, îmi vei spune, nu e cu putinţă să mi se 
întâmple aceasta! 

Grăbeşte-te şi tu să faci aceasta şi vei lua. 

Ce-ţi spun că vei lua? 

Scânteia firii dumnezeieşti, pe care Ziditorul a asemănat-o cu 
mărgăritarul de mult preţ şi cu grăuntele de muştar. 

Deci, ce-ţi spun să faci? 

Ascultă cu grijă, fiule! 

Să-ţi fie sufletul şi trupul în loc de piatră şi fier, iar mintea, ca 
un stăpân al patimilor, să se ocupe cu faptele virtuţilor şi cu gânduri 
plăcute lui Dumnezeu. 

Şi ţinând în ele ca în nişte mâini spirituale sufletul ca pe un fier, 
să-1 atragă şi să-1 ducă cu sila spre fapte. 

Căci împărăţia cerurilor se ia cu sila (Mat. XI, 12). 

Despre ce fapte vorbesc? 

Privegherea, postul şi pocăinţa fierbinte, ploile de lacrimi îi sunt 
plânsul, gândul neîncetat la moarte, rugăciunea neîncetată şi răbdarea 
tuturor încercărilor. 

Deprinzându-se în acestea şi în cele asemenea şi ţinut fiind con- 
tinuu în acestea sufletul face mintea să primească întâi nişte iluminări. 

Dar, acestea se sting repede, fiindcă nu s-a subţiat, ca să se şi 
aprindă îndată. 

123 



Dar când raza dumnezeiască aprinde şi inima, atunci o ilumi- 
nează şi pe aceasta şi curăţă şi mintea. 

Şi o ridică la înălţime şi o uneşte cu lumina dumnezeiască. 

Dar înainte de a face tu cele ce ţi le-am spus, spune-mi cum te 
vei curaţi? 

Iar înainte de a te curaţi, cum va primi mintea ta iluminările 
dumnezeieşti? 

Dar mai spune-mi cum şi de unde din altă parte căzând focul 
dumnezeiesc în inima ta, se va aprinde şi o va aprinde şi pe ea şi o va 
face să ardă şi va uni şi va alipi şi va face nedespărţit creatul cu Crea- 
torul? 

Aceasta nu e cu putinţă şi de nicăieri, îmi vei spune. 

Căci nu e cu putinţă nici uneia dintre cele născute sau dintre ce- 
le ce se vor naşte. 

Dar nu mă întreba despre cele ce vin de sus! 

Căci dacă te-ai unit cu Lumina, Ea îţi va descoperi toate şi-ţi va 
arăta câte îţi sunt de folos să le afli. 

Căci altfel îţi este cu neputinţă să afli cele de acolo prin raţiune. 

Iar Domnului fie slava în veci. 

Amin. 

Imnul 31 (Z. 42) 

Despre teologie (învăţătura despre Dumnezeu); firea dumneze- 
iască este de nepătruns şi cu totul neînţeleasă de oameni. 

Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule, a cărui 
formă e fără chip, dar atotfrumoasă la înfăţişare, întunecând cu fru- 
museţea Ta de neînţeles toată vederea, Tu, Cel frumos, care eşti mai 
presus de vederea tuturor. 

Te faci văzut celor ce voieşti, lipsit de câtime în câtime, 
suprafîinţial prin fiinţă, necunoscut nici de îngeri. 

Că eşti, Te cunoaştem din lucrările (energiile) Tale, fiindcă Te- 
ai numit Tu însuţi, Dumnezeule, Cel ce eşti cu adevărat. 

Iar aceasta noi o numim fiinţă, o chemăm ipostas. 

Căci ceea ce nu este, e fără fiinţă şi fără ipostas. 

De aceea, Te şi numim cu îndrăzneală Cel în fiinţă sau în ipos- 
tas, pe care nimeni nu L-a văzut, Dumnezeu în trei ipostasuri, începu- 
tul unic fără de început. 

124 



Astfel, cum voi îndrăzni să Te numim fiinţă sau să Te slăvim pe 
Tine în trei ipostasuri? 

Dar cine va înţelege şi unitatea Ta, dacă Tatăl este în Tine şi Tu 
în Tatăl Tău şi din El purcede Duhul Tău Cel Sfânt şi dacă Tu însuţi, 
Domnul, eşti Duhul Tău, iar Duhul S-a numit Domnul şi Dumnezeul 
meu şi Tatăl Tău este şi se numeşte şi El Duh? 

Şi dacă nici unul dintre îngeri sau oameni n-a văzut vreodată 
acestea, n-a cunoscut modul, cum ar spune, cum ar putea exprima, 
cum ar îndrăzni să vorbească de despărţire, sau de unire, sau de con- 
fundare, sau de contopire, sau de amestecare; cum ar putea să spună 
că Unul sunt Trei şi cum Cei Trei sunt Unul. 

De aceea, Stăpâne, orice credincios crede cum ai spus, îţi laudă 
stăpânirea prin cele ce le-ai învăţat, fiindcă toate cele despre Tine sunt 
cu totul necuprinse, necunoscute şi de neexprimat de cei creaţi de 
Tine. 

Neînţeleasă este existenţa Ta, căci eşti prin fire necreat, dar de 
asemenea Te-ai născut. 

Şi cum va înţelege cel creat modul existenţei Tale sau al naşterii 
Fiului, Dumnezeu şi Cuvântul, sau al purcederii Duhului Tău dumne- 
zeiesc, ca să cunoască şi unitatea Ta şi să vadă şi separaţia şi să afle 
exact chipul fiinţei Tale? 

Nimeni n-a văzut niciodată vreuna din aceste taine de care am 
grăit. 

Căci nu poate să se facă altul Dumnezeu prin fire, ca să poată 
pătrunde fiinţa firii Tale, chipul, forma şi ipostasurile ei. 

Căci dacă eşti în Tine însuţi, dacă eşti singur Dumnezeu Trei- 
me, singur Te cunoşti pe Tine însuţi, pe Fiul şi pe Duhul şi eşti cu- 
noscut numai de Ei singuri ca de o fiinţă cu Tine. 

Iar ceilalţi aşa cum văd nişte raze ale soarelui simţit, de văd bi- 
ne şi au privirea clară, nişte raze ce intră în casa unde şed, dar nu văd 
soarele în întregime, aşa se învrednicesc să vadă cu mintea curăţită 
lumina slavei Tale, lucirile Tale şi pe acestea ca o enigmă (ghicitură), 
cei ce Te caută din suflet. 

Aşa Te văd pe Tine, cum eşti, de ce fel de fiinţă, sau cum ai 
născut odată şi naşti continuu şi nu Te desparţi de Cel născut din Ti- 
ne, căci este întreg în Tine, umplând întreg toate cu dumnezeirea şi 
Tu, Părinte, rămâi întreg în Fiul; şi cum ai pe Duhul dumnezeiesc 
purces din Tine, care toate le cunoaşte şi le umple, fiind Dumnezeu 
prin fiinţă şi nedespărţit de Tine, căci din Tine izvorăşte. 

125 



Tu eşti izvorul celor bune, iar Fiul Tău e tot binele, care dăru- 
ieşte prin Duhul cele bune în mod cuvenit, cu afecţiune şi cu iubire de 
oameni, tuturor îngerilor şi oamenilor. 

Dar nimeni dintre îngeri şi nimeni dintre oameni n-a cunoscut 
vreodată existenţa Ta, căci eşti necreat şi toate le-ai adus la existenţă 
numai prin porunca Ta. 

Deci cum pot să Te cunoască cele pe care le-ai adus astfel la 
existenţă, cum ai născut pe Fiul Tău, cum eşti izvor neîncetat, cum 
provine din Tine Duhul Tău dumnezeiesc şi nu naşti vreodată, odată 
ce Le-ai născut pentru totdeauna, nici n-ai suferit, izvorând pe altul, 
vreo golire sau micşorare. 

Căci rămâi supraplin, fără vreo lipsă, mai presus de tot ce este, 
întreg în întreaga lume văzută şi gândită şi în afară de ele, neprimind 
vreun adaos şi neavând vreo lipsă. 

Şi eşti întreg nemişcat rămânând totdeauna astfel. 

Dar în lucrări eşti pururea mişcător. 

Lucrează şi Fiul Tău mântuirea tuturor şi poartă de grijă şi de- 
săvârşeşte şi susţine şi hrăneşte, dă viaţă şi naşte în Duhul Sfânt. 

Căci câte vede Fiul pe Tatăl lucrându-le, le face şi El, precum a 
spus, asemenea (Ioan, V, 19). 

Astfel, fiind nemişcat şi într-un fel pururea în mişcare, nici nu 
Te mişti, nici nu stai, nici nu Te aşezi iarăşi, ci şezând pururea, stai 
întreg pururea, iar stând, Tu te mişti întreg pururea, nemutându-Te 
vreodată, căci spre ce Te-ai muta? 

Umplând, cum s-a spus, totul şi fiind mai presus de totul, spre 
ce alt loc sau spaţiu Te-ai putea mişca? 

Dar nici nu stai, căci eşti fără trup, umplând toate cu simplitatea 
Ta, cu lipsa totală de formă. 

Căci eşti nematerial, nemărginit, întreg, necuprins. 

Şi cum am spune că şezi şi cum Te ridici iarăşi? 

Cum vom spune că şezi şi pe ce tron, Tu care ţii în mâna Ta ce- 
rul şi pământul şi care stăpâneşti cu puterea Ta toate cele de sub pă- 
mânt? 

Cine va înţelege ce tron Te-ar putea încăpea sau ce casă şi 
aceasta cum şi pe ce temelii ar fi aşezată? 

Vai de oamenii şi de orice fire creată care ar îndrăzni să isco- 
dească acestea despre Dumnezeu, înainte de a fî luminaţi, înainte de-a 
vedea cele dumnezeieşti şi de-a deveni văzători ai tainelor lui Hristos, 
pe care Pavel văzându-le, n-a putut să le exprime (II Cor. XII, 2), nici 

126 



Ilie mai înainte (III Regi, XIX, 9), nici marele Moise (leş. XIX, 1) ci 
s-a învrednicit numai să înveţe şi el poruncile lui Dumnezeu şi să le 
spună şi altora, dar nu s-a învrednicit să audă, sau să afle sau să fie 
învăţat nimic mai mult despre Dumnezeu însuşi, decât că Dumnezeu 
este Cel ce este (leş. III, 14) şi Creatorul tuturor, Făcătorul şi Susţină- 
torul tuturor celor aduse de El la existenţă. 

Iar noi, preanevrednicii, cei închişi în întuneric, prin bucuria de 
plăceri, care nu ştim de noi, unde şi cum suntem stăpâniţi, cei orbi şi 
morţi, cercetând pe Cel ce este cu adevărat neînceput, pe Dumnezeu 
necreat, singurul nemuritor, de toţi nevăzut, vorbim despre Dumnezeu 
ca şi cum L-am cunoaşte exact, noi cei ce suntem despărţiţi de Dum- 
nezeu. 

Aceia, deşi erau uniţi cu El, tăceau văzând că toate ale Aceluia 
sunt negrăite, necuprinse. 

Dar nu numai ale Aceluia, ci şi ale operelor Aceluia sunt cele 
mai multe tuturor necunoscute. 

Căci cine ar putea explica, cum m-a plăsmuit la început, cu ce 
mâini a făcut aceasta luând Cel cu totul netrupesc lut, cum neavând 
gură ca noi, a suflat în mine şi prin suflarea aceasta a făcut în mine 
suflet nemuritor? 

Şi spune-mi, cum din lut, se fac oase, nervi, carne, vine, piele, 
păr, ochi, urechi, buze, limbă, organe grăitoare, tăria dinţilor, cuvânt 
articulat în mod clar prin suflare? 

Cum din materie uscată şi umedă, caldă şi rece m-a făcut o vie- 
ţuitoare, prin amestecul celor contrare? 

Cum e legată mintea cu carnea şi cum e amestecată carnea cu 
mintea nematerială în mod neamestecat, fără confundare? 

Şi cum aduc mintea şi sufletul în mod neconfundat cuvântul - 
vorbesc de cuvântul lăuntric - şi rămân totuşi indivizibile, neschimba- 
te, întru totul neconfundate? 

Ştiindu-le, fraţilor, acestea de neexplicat şi toate ale noastre tu- 
turor neînţelese, cum nu ne înfricoşăm să cercetăm pe Cel ce ne-a 
făcut pe noi cum suntem din cele ce nu sunt, sau să explicăm şi să 
grăim cele ce sunt mai presus de cuvânt, mai presus de mintea noas- 
tră? 

Fiind deci creaturi, temeţi-vă de Creator şi cercetaţi numai po- 
runcile Lui şi grăbiţi-vă să le păziţi pe acestea, cu toată puterea, dacă 
voiţi să vă faceţi şi moştenitori ai vieţii. 

127 



Iar dacă veţi dispreţui poruncile Lui şi veţi nesocoti voile Lui, 
precum a zis şi veţi călca fie măcar şi unul din cuvintele Lui (Mat. V, 
19), nici slava, nici vreo dregătorie, nici bogăţia din lume, ba nici 
cunoştinţa nebună a ştiinţelor din afară, nici sintaxa, nici îmbinarea 
frumoasă a cuvintelor, nici altceva din lucrurile sau avuţiile de pe 
pământ nu vă vor fi de vreun folos când va veni Dumnezeul meu să 
judece toate şi pe toţi. 

Ci cuvântul Stăpânului, nesocotit de noi, va sta atunci în faţa fi- 
ecăruia şi va osândi pe tot cel ce nu 1-a păzit. 

Căci nu e cuvânt sterp, ci cuvântul viu al lui Dumnezeu Celui 
viu, care rămâne în vecii vecilor. 

Deci judecata va fi aşa, precum am spus, dar ei îi va veni, vai! şi 
porunca în ajutor, vădind pe necredincios şi pe cel ce e credincios, pe 
cel ce a ascultat şi pe cel ce n-a ascultat cuvintele Stăpânului, pe cel 
ce a fost cu luare aminte şi pe cel nepăsător. 

Şi aşa vor fi despărţiţi cei nedrepţi de cei drepţi, cei neascultă- 
tori de cei ce au ascultat de Hristos, pe cei ce iubesc acum lumea de 
iubitorii de Dumnezeu, pe cei necompătimitori de cei compătimitori, 
pe cei milostivi de cei nemilostivi. 

Şi vor sta goliţi şi de bogăţie şi de cinste şi de stăpânirea de care 
s-au bucurat în lume; şi se vor osândi, vai, ei înşişi. 

Osândiţi, astfel, de către ei înşişi prin faptele lor, vor auzi: 

„Duceţi-vă, mici şi mari, cei ce nu M-aţi ascultat pe Mine, Stă- 
pânul iubitor de oameni." 

Fie, Stăpâne, să ne izbăvim de dreapta Ta osândă şi să fim aşe- 
zaţi între oile Tale, Cuvinte, din darul Tău, ca unii ce nu avem nădej- 
dea mântuirii prin fapte, noi cei osândiţi de ele acum şi în veci. 

Amin. 

Imnul 32 (Z. 51) 

Cei slăviţi pe pământ şi încrezători în bogăţia lor, rătăcesc în 
jurul umbrelor celor văzute; iar cei ce au dispreţuit cele de acum, se 
fac părtaşi în chip neînşelător de Duhul dumnezeiesc. 

Priveşte la mine, Stăpâne, care sunt bârfit de credincioşi că sunt 
un înşelător şi un înşelat fiindcă spun că am primit Duhul prin iubirea 
Ta de oameni şi prin rugăciunile părintelui meu. 

128 



Miluieşte-mă, dăruieşte -mi cuvânt, cunoştinţă, înţelepciune, ca 
toţi vrăjmaşii mei să înţeleagă că înăuntrul meu grăieşte Duhul dum- 
nezeiesc. 

Dă-mi să spun cum ai spus, dă-mi şi mie, cum ai făgăduit, cu- 
vinte cărora nimeni dintre ei să nu le poată răspunde sau să li se împo- 
trivească, Mântuitorule. 

Căci Tu eşti Dătătorul tuturor bunătăţilor. 

Iar eu, Hristoase, chiar dacă spun aceia că mă amăgesc, eu, ro- 
bul Tău, sunt şi în afara creaţiei, lipsit de simţire prin simţire. 

Niciodată nu voi crede aceasta, văzându-Te pe Tine, Dumneze- 
ul meu şi privind faţa Ta neprihănită şi dumnezeiască şi privind din ea 
iluminările Tale dumnezeieşti şi având prin aceasta ochii minţii mele 
luminaţi în Duhul. 

Dar să nu laşi, Dumnezeul meu, să fie stăpâniţi toţi cei ce cred 
acum în Tine, de amăgirea pierzătoare, da a nu crede că Tu îi lumi- 
nezi şi acum pe toţi, strălucind prin razele dumnezeirii Tale. 

Căci Tu eşti bogat în îndurări, iar noi în păcate. 

Tu locuieşti în lumina neapropiată (I Tim. VI, 16), iar noi toţi în 
întuneric; Tu eşti în afara creaţiei, iar noi în creaţie. 

Dar cei mai mulţi dintre noi, fiind contrar firii, suntem în afara 
tuturor. 

Astfel, cei ce văd nu văd, cei ce privesc nu privesc (Mat. XIII, 
13), nici nu pot sesiza minunile lui Dumnezeu prin simţire, ci sunt în 
afara lumii, mai bine zis sunt în lume ca morţi înainte de moarte şi 
închişi în iadul cel mai de jos înainte de plecarea de aici. 

Aceştia sunt cu adevărat cei de care vorbeşte Scriptura, cei slă- 
viţi, cei bogaţi, cei îngâmfaţi faţă de toţi, care socotesc că sunt mare 
lucru, neputând cunoaşte ruşinea lor. 

Căci chiar dacă au în lume înţelepciunea lumii şi şi-au ţesut sla- 
va ca o haină şi părerea deşartă despre ei ca pe un cort, printr-o minte 
amăgită, ei au coborât în iadul cel mai de jos, ca într-o groapă, căci nu 
cunosc pe Dumnezeu, nu cunosc lumea şi toate cele din lume ca făp- 
turi ale Ziditorului. 

Căci cine va cunoaşte pe Ziditorul, înainte de a cunoaşte lumea 
prin raţiune ca raţional, prin minte în chip înţelegător, contemplând-o 
înţelegător prin simţirea minţii? 

Şi cine este acesta? 

Cel ce priveşte duhovniceşte prin Duhul dumnezeiesc. 

Luminat tainic şi totodată condus de El. 

129 



Nu urcă el astfel în chip negrăit la cunoştinţa lui Dumnezeu? 

Căci curăţit astfel, el se va învrednici să primească cunoştinţa 
mai clară, cum zice toată Scriptura. 

Dar cei împătimiţi cum am spus, purtând deşertăciunea ca pe o 
haină, se mişcă îmbrăcaţi în închipuirea de sine ca într-o slavă şi râd 
de ceilalţi şi se joacă în umbrele lor ca nişte mici căţei. 

De le arunci o nucă şi ea face zgomot rostogolindu-se, se reped, 
o apucă, se bucură de ea şi se tăvălesc şi sar împreună cu ea. 

Şi dacă cineva le aruncă o sfoară înaintea picioarelor, aleargă 
după ea şi cad şi întind picioarele şi stârnesc râsul tuturor oamenilor 
prin căderea lor. 

Aşa desfată şi aceştia prin nesimţire pe draci cu faptele şi cu 
obiceiurile lor. 

Unii ca aceştia, te întreb, spune-mi, cum ar putea povesti tainele 
lui Dumnezeu altora? 

Şi cum ar putea fi luminaţi, cât de puţin, de lumina cunoştinţei 
ca s-o comunice altora sau să rostească o judecată dreaptă într-o dis- 
cuţie adevărată, o dată ce fiind îmbrăcaţi în întuneric ca într-o haină, 
sunt nesimţitori în simţire, morţi în mijlocul vieţii? 

Dar voi, cei de Dumnezeu iubitori, ascultaţi cuvintele adevărate 
şi minunate pe care le-a grăit mai înainte gura Domnului şi le grăieşte 
şi acum tuturor. 

De nu veţi respinge slava, de nu veţi arunca bogăţia, de nu vă 
veţi dezbrăca cu totul de închipuirea deşartă, de nu veţi deveni ultimii 
dintre toţi în lucrurile voastre şi nu veţi socoti că sunteţi cei din urmă 
în gânduri, de nu veţi dobândi râuri de lacrimi şi curăţenia trupului, de 
nu veţi vedea cum se produc acestea, plângeţi-vă pe voi, pocăiţi-vă, 
vărsaţi lacrimi în fiecare zi, ca să spălaţi ochii spirituali ai inimii, spre 
a vedea strălucind în lume Lumina, care luminând declară şi strigă: 

„Eu am fost, sunt şi voi fi Lumina lumii (Ioan, VIII, 12) şi vo- 
iesc să fiu văzut. 

Căci, pentru aceasta am venit trupeşte în lume; fâcându-Mă Eu 
Cel Unul îndoit şi rămânând la fel Unul, ca cei ce mi se închină cu 
credinţă Mie ca lui Dumnezeu văzut şi păzesc în chip nevăzut porun- 
cile Mele, să se lumineze şi să primească descoperirea spirituală şi 
văzând în chip tainic doimea firilor Mele, a slavei dumnezeirii Mele 
înfricoşătoare şi a trupului asumat, să Mă cânte, fără şovăire, ca pe 
Dumnezeu Cel Unul. 

130 



Căci, altfel, nu e cu putinţă să cunoască cineva bine iconomia 
Mea şi să se cutremure de ea şi să se închine Mie ca lui Dumnezeu 
făcut în chip de om şi rămas om în mod negrăit. 

Sunt Unul făcut doi, neîmpărţit în ipostas dar nu şi în fire, deci 
sunt Dumnezeu şi om deplin, întreg, desăvârşit, trup, suflet, minte şi 
raţiune, om întreg şi Dumnezeu în două fiinţe şi la fel în două firi, în 
două lucrări, în două voinţe, într-un ipostas, Dumnezeu şi om, Unul 
din Treime. 

Cei ce au crezut şi au cunoscut că sunt aşa, curăţindu-se prin 
străduinţă şi pocăinţă şi au putut să vadă cu inimă curată şi să cunoas- 
că spiritual taina iconomiei Mele, Mă vor iubi din toată inima şi vor 
păzi poruncile Mele, copleşiţi de mila Mea nesfârşită. 

Şi vor fi împreună cu Mine şi vor fi părtaşi la slava Tatălui în 
vecii vecilor." 

Amin. 

Imnul 33 (Z. 43) 

Despre teologie (învăţătura despre Dumnezeu); şi că cei ce au 
păzit chipul lui Dumnezeu, vor călca în picioare puterile viclene ale 
stăpânitorului întunericului, iar ceilalţi, trăind o viaţă pătimaşă, sunt 
stăpâniţi de el şi se află sub împărăţia lui. 

Lumină e Tatăl, lumină e Fiul, lumină Duhul Sfânt. 

Ia seama ce spui, frate, ia seama să nu greşeşti! 

Căci cele trei sunt una, una nedespărţită, dar unită în trei per- 
soane, în chip neconfundat. 

Căci e Dumnezeu cu totul neîmpărţit prin fire şi prin fiinţa cu 
adevărat mai presus de orice fiinţă. 

Nu se taie în putere, nici în formă, nici în slavă, nici prin înfăţi- 
şare, căci se vede întreg o lumină simplă. 

Persoanele sunt una în acestea, cele trei ipostasuri una. 

Căci cele trei sunt în una, mai bine zis cele trei sunt una. 

Cele trei sunt o putere, cele trei sunt o slavă, cele trei sunt o 
singură fire, fiinţă şi dumnezeire. 

Ele sunt şi lumina cea una care luminează lumea, nu lumea 
aceasta văzută - departe de aşa ceva. 

Căci lumea văzută nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu poate 
să-L cunoască. 

Nici prietenii lumii văzute. 

131 



Căci cel ce iubeşte pătimaş lumea aceasta, e duşmanul lui 
Dumnezeu. 

Ci noi numim lumea omul pe care 1-a făcut Dumnezeu după 
chipul şi asemănarea Sa. 

Căci el e împodobit cu virtuţi, stăpâneşte peste cele pământeşti, 
precum Acela are stăpânirea peste toate; şi împărăteşte peste patimi. 

Acest chip supune şi demonii creatori ai răului şi calcă peste ba- 
laurul cel vechi, cel mare, ca peste o simplă păsărică. 

Balaurul acesta care a căzut prin lipsirea lui de lumină, a ajuns 
îndată în întuneric şi este împreună cu toţi cei ce au căzut împreună 
cu el în întuneric. 

Şi el împărăteşte în el, zic, desigur, în întuneric, peste dracii şi 
oamenii ţinuţi în el. 

Şi tot sufletul care nu vede lumina vieţii luminând ziua şi noap- 
tea, e pedepsit, rănit, stăpânit, condus şi legat de el şi e înţepenit zilnic 
de săgeţile plăcerilor. 

Chiar dacă i se pare că i se împotriveşte, chiar dacă i se pare că 
nu cade, o face aceasta cu multă sudoare, osteneală, strădanie şi dure- 
re, căci e supus unui război neîmpăcat din partea aceluia. 

Dar tot sufletul care vede lumina dumnezeiască, din care a căzut 
acela, îl dispreţuieşte pe acela şi e luminat de însăşi lumina neapropia- 
tă; el calcă peste stăpânitorul întunericului ca peste nişte frunze ce cad 
pe pământ din vârful copacului. 

Căci puterea şi stăpânirea o are acela în întuneric, iar în lumină 
nu mai e decât o căzătură cu totul moartă. 

Iar auzind de lumină, ia seama de ce lumină îţi vorbesc. 

Nu cugeta că-ţi vorbesc de lumina soarelui. 

Căci vezi în lumina aceasta mulţi păcătuind ca mine şi aspru bi- 
ciuiţi şi căzând şi tulburându-se în plină zi şi pătimind în chip nevăzut 
de la duhurile viclene. 

Cu toate că soarele luminează, din aceasta nu le vine nici un fo- 
los celor ce s-au predat demonilor. 

Deci nu-ţi vorbesc de lumina soarelui simţit, nici de a zilei, de- 
parte de aşa ceva, nici de cea a sfeşnicului, nici de a stelelor celor 
multe, nici de lumina lunii, nici de strălucirea vreunei alte lumini vă- 
zute. 

Nici una din acestea nu are vreo astfel de lucrare. 

Luminile sensibile nu luminează şi nu strălucesc decât ochilor 
sensibili şi nu-i fac să vadă decât cele sensibile, nu şi cele spirituale. 

132 



Deci toţi câţi văd numai cele sensibile sunt orbi cu ochii inimii. 

Ochii spirituali ai inimii spirituale au nevoie să fie luminaţi de 
lumina spirituală. 

Căci dacă cel ce are pupilele trupului stinse e cu totul întunecat, 
neştiind unde este, cu cât mai mult cel ce are ochiul sufletului orb nu 
va fi întunecat şi aproape mort cu trupul şi cu faptele şi cu duhul? 

înţelege deci despre ce lumină îţi vorbesc! 

Nu-ţi vorbesc despre credinţă, nu-ţi vorbesc despre împlinirea 
unor lucruri, nici despre pocăinţă, nici despre post, nicidecum despre 
sărăcie, nu despre înţelepciune, nu despre cunoştinţă, dar nici despre 
învăţarea altora. 

Căci nu e nimic din acestea. 

Nici una din aceste virtuţi nu e lucirea luminii despre care îţi 
vorbesc; nici evlavia din afară, nici o înfăţişare smerită şi modestă. 

Căci toate acestea sunt fapte şi împlinire a poruncilor. 

Nu sunt acestea chiar de se săvârşesc şi se împlinesc bine, cum 
porunceşte însuşi Ziditorul. 

Lacrimile se varsă şi ele în multe feluri, unele sunt folositoare, 
altele păgubitoare. 

Dar în ele înseşi sunt fără valoare. 

Iar privegherea nu e proprie numai monahilor ci şi credinciosu- 
lui de rând ocupat cu diferite lucruri; priveghează mult şi femeile ce 
ţes şi aurarii şi lucrătorii aramei mai mult decât monahii. 

De aceea, zicem că nici una din toate aceste fapte virtuoase nu 
se numeşte lumină. 

Chiar adunate într-una toate aceste fapte şi virtuţi nu se numesc 
lumina dumnezeiască fără lipsă. 

Căci toate faptele oamenilor sunt deosebite de ea. 

Chiar dacă faptele acestea împlinite de noi pentru cei ce vieţu- 
iesc în răutate se numesc lumină, conducându-i pe aceia spre cele 
bune. 

Chiar ceea ce este în mine întuneric şi mă orbeşte şi face lumină 
aproapelui şi străluceşte celor ce o văd. 

Şi ca să nu fiu bănuit că-ţi spun lucruri ce se contrazic, ascultă 
şi-ţi voi arăta dezlegarea enigmei. 

Când postesc pentru tine, ca să-ţi apar că postesc, aceasta este în 
ochii mei un pai care se face în ochii lor o bârnă (Mat. VII, 3). 

Dar tu te luminezi văzându-mă, dacă nu mă osândeşti, ci, dacă 
mustrându-te pe tine ca stăpânit de lăcomia pântecelui, eşti călăuzit 

133 



prin aceasta spre înfrânare şi înveţi în chip vădit să-ţi biruieşti lăco- 
mia. 

Sau iarăşi când îmbrăcându-mă modest şi cârpit şi umblând 
într-o singură haină urmăresc să vânez slava şi lauda de la cei ce mă 
văd şi să mă arăt lor ca un alt apostol, aceasta mi se face pricină a 
toată vătămarea şi întuneric şi nor gros în suflet, dar pe cei ce mă văd 
îi luminează şi-i învaţă să dispreţuiască luxul şi bogăţia şi să ţină la un 
veşmânt modest şi aspru, care e cu adevărat o haină de apostol. 

Aşa şi toate celelalte fapte ale virtuţilor, sunt fapte în afara lu- 
minii, fapte lipsite de rază. 

Căci dacă sunt adunate împreună, precum am spus şi faptele 
virtuoase se fac una, ceea ce este un lucru cu putinţă în om, se asea- 
mănă cu un sfeşnic, lipsit de lumină. 

Căci, precum nu se pot numi cărbunii singuri foc, ba nici jar şi 
nici lemnele flacără, aşa nici toată credinţa, nici lucrurile, nici faptele, 
nici împlinirea poruncilor, nu sunt vrednice să se numească foc, flacă- 
ră sau lumină dumnezeiască. 

Fiindcă nu sunt acestea cu adevărat. 

Dar pot primi focul, se pot apropia de lumină şi se pot aprinde 
printr-o unire negrăită cu focul. 

Aceasta este slava şi lauda virtuţilor. 

De aceea se împlineşte de către noi toată nevoinţa şi se pot 
aprinde printr-o unire negrăită cu focul. 

Şi se săvârşesc toate faptele, ca să ne împărtăşim de lumina 
dumnezeiască ca printr-un sfeşnic, ca printr-o lumânare. 

Căci sufletul întinde toate virtuţile ca pe o ceară luminii ne- 
apropiate. 

Mai bine zis, cum se afundă o hârtie într-o ceară, aşa 
îngrăşându-se sufletul de virtuţi, se aprinde întreg de lumină, în măsu- 
ra în care va putea vedea, în măsura în care o va putea introduce în 
casa lui. 

Şi atunci virtuţile luminate ca unele ce se vor împărtăşi de lu- 
mina dumnezeiască, se vor numi şi ele lumină, mai bine zis vor fi şi 
ele lumină, amestecate cu lumina; şi se va învălui în lumină sufletul 
însuşi şi trupul şi vor lumina întâi pe cel ce le are cu adevărat, apoi pe 
ceilalţi, aflaţi în întunericul vieţii. 

Pe aceştia luminează-i în Duhul cel Prea Sfânt, Hristoase şi fă-i 
moştenitori ai împărăţiei cerurilor împreună cu toţi sfinţii Tăi, acum 
şi în toţi vecii. 

134 



Amin. 

Imnul 34 (Z. 17) 

Prea Sfântul Duh se uneşte cu sufletele curăţite într-o simţire 
clară sau conştientă şi face sufletele cu care se uneşte, luminoase, 
asemenea Lui şi pe ele înseşi lumină. 

Cel nevăzut e cu totul deosebit de cele văzute şi Cel ce le-a 
creat de făpturile Lui şi Cel nestricăcios de cele stricăcioase şi 
întunericul de lumină. 

Dar când S-a pogorât Dumnezeu S-a făcut îmbinarea acestora. 

Cele despărţite le-a unit atunci Mântuitorul meu. 

Dar orbii n-au văzut unirea şi morţii spun că nu au deloc simţi- 
rea ei şi socotesc totuşi că trăiesc şi văd, o, nebunia cea mai de pe 
urmă. 

Şi necrezând spun: 

„Nimeni n-a cunoscut sau trăit aceasta prin cercare, nimeni n-a 
văzut-o întru simţire, ci se spune doar prin cuvinte ce se aud şi se în- 
vaţă." 

Dar, o, Hristoase al meu, învaţă-mă să răspund la aceasta şi să 
scap pe aceştia de multa neştiinţă şi necredinţă şi să le dau putinţa să 
Te vadă pe Tine, Lumina lumii. 

Ascultaţi şi înţelegeţi, părinţi, cuvintele dumnezeieşti şi veţi cu- 
noaşte unirea înfăptuită întru conştiinţă şi întru toată simţirea şi cerca- 
rea şi vederea. 

Dumnezeu este nevăzut, iar noi suntem cu totul văzuţi. 

Dacă deci El se uneşte prin voinţă cu cei văzuţi, se face o unire 
a ambilor întru cunoştinţă. 

Iar dacă ai spune că aceasta se face în chip neştiut şi nesimţit, 
unirea ar fi a morţilor şi nu a Vieţii cu cei vii. 

Dumnezeu e Creatorul făpturilor, iar noi suntem creaţi. 

Dacă deci Dumnezeu, care a creat-o, coboară la creatură şi se 
uneşte cu ea şi creatura se face ca şi Creatorul, ea primeşte simţirea 
vederii (contemplării) adevărate a faptului, că ea ca făptură s-a unit în 
chip negrăit cu Creatorul. 

Iar dacă nu admitem aceasta, s-a pierdut credinţa şi a dispărut 
cu totul nădejdea celor viitoare. 

în acest caz nu va fi înviere, nici judecată de obşte. 

135 



Dacă noi creaturile, cum spui, ne unim în chip nesimţit cu Făcă- 
torul, neştiind despre aceasta nimic, căci şi prin aceasta se primejdu- 
ieşte, după tine, Dumnezeu însuşi, ca Unul ce nu este, atunci nici nu 
ne dăruieşte viaţă unindu-Se cu noi. 

Pe de altă parte, Creatorul este nestricăcios, iar făpturile strică- 
cioase, căci cei ce păcătuiesc şi-au dus nu numai trupul ci şi sufletul 
însuşi la stricăciune. 

Şi în sensul acesta suntem stricăcioşi şi cu trupul şi cu sufletul, 
fiind stăpâniţi toţi de stricăciunea morţii spirituale şi a păcatului. 

Dacă deci Cel nestricat (necorupt) se uneşte cu mine, stricatul, 
se va întâmpla una din acestea de care îţi voi spune: sau mă va prefa- 
ce şi mă va face nestricat sau se va preface nestricatul în stricăciune. 

In cazul din urmă eu nu-L voi cunoaşte pe Acela o dată ce-a 
fost prefăcut şi făcut ca mine. 

Dar dacă mă fac eu întreg nestricat din stricat, prin alipirea de 
Cel nestricat, cum nu voi simţi aceasta, cum nu mă voi vedea şi nu 
voi cunoaşte prin experienţa (cercarea) însăşi, devenit ceea ce nu 
eram? 

Căci a spune că Dumnezeu unit cu oamenii nu le comunică lor 
nestricăciunea dumnezeiască, ci e mai degrabă El în stricăciunea lor, 
înseamnă a dogmatiza distrugerea Celui ce nu poate fi distrus şi 
aceasta e o blasfemie şi o cădere totală din Viaţă. 

Iar dacă aceasta e cu neputinţă, primeşte mai degrabă contrariul 
şi sileşte-te să te împărtăşeşti de nestricăciune înainte de moarte. 

Dumnezeu este Lumină, iar noi suntem în întuneric, sau vorbind 
mai adevărat, noi înşine suntem întunericul. 

Dar Dumnezeu nu va străluci altundeva, nu vă înşelaţi, decât în 
sufletele cu care se uneşte înainte de moartea lor. 

Celorlalte, chiar dacă le-ar străluci de la vestitori, cum am spus, 
li se va arăta ca un foc cu totul neapropiat, cercând lucrul fiecăruia 
cum este şi iarăşi se va despărţi de ei ca nevrednici şi ei vor lua pe- 
deapsa meritată. 

Precum şi aici aşa şi acolo numai El este lumina, iar noi suntem 
întuneric, având sufletele neluminate. 

Deci dacă lumina unor suflete se va uni cu sufletul meu; sau se 
va stinge şi ea şi va deveni întuneric sau sufletul meu se va face lumi- 
nat ca lumina? 

Când se aprinde lumina, întunericul fuge îndată, chiar când 
acesta este rezultatul luminii sensibile. 

136 



Iar dacă lumina creată are un astfel de efect şi luminează ochii 
tăi şi bucură sufletul şi-ţi dăruieşte să vezi ceea ce nu vedeai înainte, 
ce nu va face în suflet luminând în el Creatorul ei, care a zis: 

„Să fie lumină şi îndată s-a făcut" (Gen. I, 3). 

Şi ce ţi se pare că va putea face în sufletul luminat de va străluci 
spiritual în inimă sau în minte ca un fulger sau ca soarele cel mare? 

Nu-1 va lumina pe acesta, nu-i va dărui să-L cunoască printr-o 
cunoştinţă exactă pe El, cine este? 

Da, cu adevărat aceasta se întâmplă, aceasta se săvârşeşte, aşa 
se descoperă harul Duhului; şi în El şi prin El Fiul împreună cu Tatăl. 

Şi pe Aceştia îi vede, pe cât e cu putinţă să fie văzuţi. 

Şi aşa e învăţat în mod negrăit cele despre Ei. 

Iar El le spune şi le scrie şi tuturor celorlalţi. 

Şi aşa le expune dogmele vrednice de Dumnezeu cum le-au în- 
văţat toţi sfinţii părinţi de mai înainte. 

Căci aşa au dogmatizat ei Simbolul dumnezeiesc („Crezul"). 

Pentru că s-au făcut şi aceia astfel cum au spus, cum au grăit şi 
au spus cu Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. 

Căci cine a teologhisit despre unitatea treimică, sau cine a res- 
pins erezia fără să devină astfel, sau cine a fost numit sfânt fără să se 
împărtăşească de Sfântul Duh? 

La fel lumina spirituală obişnuieşte să vină prin simţire în cei ce 
vor fi lumină. 

Iar cei ce spun că se împărtăşesc de ea în mod nesimţit, se nu- 
mesc pe ei înşişi cu adevărat nesimţitori, dar noi îi numim morţi lip- 
siţi de viaţă, deşi se socotesc că trăiesc încă, o, amăgire, o, nebunie! 

Dar, o, Lumină, străluceşte-le lor, luminează-le, ca văzându-Te, 
să se convingă că eşti de fapt Lumina adevărată şi pe cei cu care Te 
uneşti ca Lumină, îi faci asemenea Ţie. 

„O, copile, strălucesc ca totdeauna în faţa orbilor. 

Dar ei nu vor să vadă, ci mai degrabă îşi închid ochii şi nu vor 
să privească spre Mine. 

Ba îşi întorc privirile în altă parte. 

Dar eu Mă întorc împreună cu ei şi stau iarăşi înaintea lor. 

Insă ei îşi îndreptă ochiul în altă parte şi nu văd lumina feţei 
Mele. 

Unii din aceştia îşi acoperă ochii lor cu un văl, alţii fug departe, 
urându-Mă în tot felul. 

Ce voi face cu ei? 

137 



Nu ştiu deloc. 

Să-i mântuiesc oare fără voia lor cu sila? 

Dar li s-ar părea că-i necăjesc vrând să-i mântuiesc fără de voie 
pe toţi. 

Căci numai binele primit cu voia e bine adevărat, iar binele fă- 
cut fără voie, nu va fi bine. 

De aceea, pe cei ce voiesc îi văd şi ei Mă văd şi-i fac împreună 
moştenitori ai împărăţiei, iar pe cei ce nu voiesc, îi las în lume şi se 
fac ei înşişi judecători ai lor înaintea judecăţii; fiindcă luminându-le 
Eu, lumina neapropiată, ei şi-au pricinuit singuri loruşi întunericul, 
nevrând să vadă lumina, ci rămânând în întuneric." 

Imnul 35 (Z. 16) 

Toţi sfinţii luminaţi se umplu de strălucire şi văd slava lui 
Dumnezeu pe cât e cu putinţă firii omeneşti să o vadă. 

Priveşte de sus, Dumnezeul meu şi binevoieşte a Te arăta şi a 
vorbi cu mine, sărmanul. 

Descoperă-mi lumina Ta, deschide mi cerurile, sau mai bine zis 
deschide-mi mintea şi intră şi acum înăuntrul meu. 

Răspunde, ca odinioară, prin gura mea murdară celor ce spun: 
că nu e nimeni care a văzut în mod conştient pe Dumnezeu, nici nu L- 
a văzut cineva înainte, afară de apostoli. 

Ba nici aceia, spun ei, nu L-au văzut limpede pe Dumnezeu şi 
Tatăl (Ioan, XIV, 9). 

Ei dogmatizează că este tuturor necunoscut şi nevăzut, 
folosindu-se de cuvântul ucenicului prea iubit, Ioan, care spune: 

„Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni dintre oameni" (Ioan, I, 
18). 

Da, Hristoase al meu, răspunde-mi repede, ca să nu par celor fă- 
ră de minte că aiurez. 

„Scrie - a zis El - cele ce-ţi spun, scrie şi nu zăbovi! 

Eu eram Dumnezeu dinainte de toate zilele, orele şi timpurile, 
ba şi de toate veacurile şi de toate făpturile văzute şi cugetate. 

Eram mai presus de minte şi raţiune, mai presus de toată cuge- 
tarea, unic cu unicul, unic. 

Şi nimic din cele văzute, dar nici din cele nevăzute nu era înain- 
te de a fi făcute. 

138 



Eu sunt singurul necreat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Meu; 
singur fără de început, din Tatăl Meu fără de început. 

Nici unul dintre îngeri, nici dintre arhangheli şi nici din alte cete 
(îngereşti) n-a văzut vreodată firea Mea, nici pe Mine însumi, Creato- 
rul, întreg, aşa cum sunt. 

Ei nu văd decât o rază a slavei şi un fir al luminii Mele şi totuşi 
se îndumnezeiesc. 

Căci toţi primesc razele dumnezeirii ca o oglindă, care primeşte 
razele soarelui sau ca o piatră de cristal luminată la amiază. 

Dar nimeni nu s-a învrednicit să Mă vadă întreg, nici dintre în- 
geri, nici dintre oameni, nici dintre sfintele puteri. 

Căci sunt în afara tuturor şi tuturor nevăzut. 

Fără îndoială, nu pizma faţă de ei Mă face să nu fiu văzut întreg 
şi prin ei înşişi. 

Nici lipsa de frumuseţe Mă face să Mă ascund şi să nu Mă arăt. 

Ci fiindcă nu s-a aflat nimeni vrednic de dumnezeirea Mea, nici 
nu s-a făcut creatura egală în putere cu Creatorul. 

Dar nici nu îi este aceasta cuiva de folos. 

Insă văzând o rază mică, află tainic că Eu exist cu adevărat şi 
Mă cunosc că sunt Dumnezeu care i-am adus la existenţă. 

Şi ca urmare, plini de uimire şi de frică îmi liturghisesc, 
cântându-Mi. 

Căci nu e cu putinţă ca Dumnezeu să aducă la existenţă un alt 
Dumnezeu, egal în putere cu Creatorul şi de-o fiinţă cu Acela; nici nu 
e cu putinţă să devină creatul de-o fiinţă cu Creatorul. 

Căci cum s-ar putea face egal creatul cu necreatul? 

Cele create sunt mai mici decât Cel ce e pururea la fel şi fără de 
început şi necreat. 

Prin aceasta vei mărturisi că Acela există, dar că e atât de deo- 
sebit, pe cât o căruţă sau un fierăstrău, de cel ce le-a alcătuit. 

Deci cum va cunoaşte căruţa pe cel ce a alcătuit-o? 

Sau spune-mi cum va cunoaşte fierăstrăul (Isaia, X, 15) pe cel 
ce-1 mişcă? 

Cum îl vor cunoaşte de nu le va da lor cunoştinţă despre Sine, 
de nu va pune în ele vederea Cel ce le-a alcătuit, fapt cu neputinţă 
pentru toate cele create. 

Deci nimeni dintre oameni şi nimeni dintre îngeri n-a primit pu- 
terea de a da altora Duhul, sau de a le procura viaţa. 

139 



Dar Domnul tuturor având singur puterea, având singur stăpâni- 
rea şi fiind izvorul vieţii, aduce la existenţă vieţuitoarele însufleţite şi 
dăruieşte fiecăreia prin voinţă, ca un Meşter, ca un Stăpân, câte gân- 
deşte şi voieşte." 

Lui fie slava şi puterea acum şi pururea şi în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 36 (Z. 15) 

Mulţumirile pentru exil şi pentru necazurile îndurate în prigo- 
nirea ce-a suportat-o. 

îţi mulţumesc, Doamne, îţi mulţumesc Ţie, singur, Cunoscăto- 
rule al inimii, împărate drepte, Prea Milostive. 

îţi mulţumesc, Cuvinte fără de început, Atotputernice, Dumne- 
zeul meu, Cel ce Te-ai pogorât pe pământ şi Te-ai întrupat şi Te-ai 
făcut ceea ce nu erai, om asemenea mie, fără schimbare şi micşorare 
şi fără nici un păcat, ca pătimind pe nedrept, Tu Cel nepătimitor, de la 
cei nedrepţi, să-mi dăruieşti nepătimirea mie, celui osândit, prin imi- 
tarea patimilor Tale, Hristoase al meu! 

Deci dreaptă e judecata Ta şi porunca Ta, pe care ne-ai dat-o ca 
s-o păzim, Prea îndurate! 

Iar aceasta este să imităm smerenia Ta, ca precum ai pătimit în- 
suţi fiind fără de păcat, aşa să răbdăm şi noi care am păcătuit în toate, 
ispite, prigoniri, lovituri şi necazuri şi la urmă moartea de la cei fără 
de lege. 

Căci ai auzit că eşti demonizat şi ai fost socotit amăgitor (Ioan, 
X, 20) de cei fără Dumnezeu şi potrivnici lui Dumnezeu şi călcători ai 
legii. 

Ai fost prins ca un făcător de rele şi ai fost dus legat singur, pă- 
răsit de toţi ucenicii şi prietenii. 

Ai fost dus, Cuvinte, în faţa judecătorului, ca un osândit şi ai 
primit judecata rostită împotriva Ta. 

Iar vorbind, ai fost pălmuit ca un sclav şi tăcând ai fost osândit 
îndată la moarte. 

Cuvintele Tale au fost sabie pentru cei fărădelege, tăcerea Ta, 
împărate, pricină de osândă. 

Căci nesuportând să Te vadă pe Tine Cel singur drept, cei ne- 
drepţi Te-au predat morţii celei mai ruşinoase. 

140 



Te-au bătut peste cap şi ai fost încununat cu spini, Te-au îmbră- 
cat în tunică roşie, ai fost scuipat, vai, în obraz şi şi-au bătut joc de 
Tine, ai auzit spunându-Ţi-se: 

„Bucură-Te", în bătaie de joc, o, împărate, de către evrei. 

Ai purtat crucea, Mântuitorule, pe umerii Tăi şi ai fost înălţat şi 
fixat pe ea, Dumnezeul meu. 

Ai fost pironit prin mâini şi picioare şi ai fost adăpat cu oţet, ai 
fost străpuns în coastă cu suliţa, Prea Indurate. 

Acestea nesuportându-le pământul s-a clătinat de frică şi a dat 
din el afară în grabă pe morţi. 

Soarele s-a prefăcut în sânge, văzându-Te pe Tine astfel şi luna 
s-a îmbrăcat în întuneric. 

Catapeteasma templului s-a rupt în două, crăpându-se în două 
de sus şi până jos. 

Dar cei fărădelege n-au înţeles nimic din acestea, ci şi când ză- 
ceai în mormânt au rânduit paznici şi au pecetluit piatra, socotind să 
Te ţină în el. 

Dar Tu ai înviat, Stăpâne, prin puterea Ta şi ai lăsat nelegiuiţilor 
peceţile neatinse. 

Iar venirea îngerilor a răsturnat piatra şi pe paznicii de acolo i-a 
înspăimântat de frică. 

Dar aceia n-au voit să înţeleagă nimic, ci au rămas orbi cu min- 
tea şi cu inima împietrită până la sfârşit. 

Dar ce lucru mare se întâmplă şi cu mine, dacă pătimesc şi eu 
cele ce Le-ai pătimit Tu, Stăpâne, fiind fără de păcat, pentru lume, ca 
să mântuieşti lumea, dacă pătimesc şi eu care am păcătuit păcate ne- 
numărate din vârsta tinereţii şi Te-am mâniat pe Tine, Hristoase, în 
fapte şi cuvinte? 

E un lucru mare cu adevărat, mai bine zis mai presus de toată 
slava, că mă face părtaş de slava Ta negrăită, părtăşia cu Tine în pă- 
timiri, imitarea faptelor Tale, smerenia Ta; le aduce îndumnezeirea 
celor ce o caută întru cunoştinţă. 

De aceea, Iţi mulţumesc, Stăpâne, Ţie, mai ales pentru că păti- 
mesc pe nedrept. 

Iar de pătimesc cu dreptate, să-mi fie aceasta spre ispăşirea gre- 
şelilor mele, spre curăţirea de păcatele mele nemăsurate. 

Dar să nu mă laşi, Stăpâne, să suport vreodată dureri, ispite sau 
necazuri peste puterea mea, ci dăruieşte-mi totdeauna, Dumnezeul 
meu, scăparea de ele şi tăria de-a putea să rabd supărările. 

141 



Căci Tu eşti Cel ce dăruieşti de la început celor ce cred din su- 
flet înaintea stăpânirii Tale, toate cele bune, credinţa, faptele, nădejdi- 
le cele bune, producându-le toate harurile şi darurile Duhului dumne- 
zeiesc, prea închinat şi îndurător, acum şi pururea şi totdeauna şi în 
vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 37 (Z. 53) 

Cerere şi rugăciune a aceluiaşi către Dumnezeu pentru ajutorul 

lui. 

Stăpâne Hristoase, Stăpâne Mântuitorule al sufletelor, Stăpâne, 
Dumnezeul tuturor celor văzute şi al puterilor nevăzute, ca Cel ce eşti 
Creatorul tuturor celor din cer, al celor mai presus de cer şi al tuturor 
cerurilor şi al celor de sub pământ şi la fel al celor de pe pământ. 

Tu eşti Domnul acestora, Dumnezeu şi Stăpân, Tu ţii în mâna 
Ta zidirea, pentru că în ea cuprinzi toate. 

Mâna Ta, Stăpâne, această mare putere, care împlineşte voia Ta- 
tălui Tău şi formează, lucrează, creează şi conduce în chip negrăit 
toate ale noastre, m-a adus şi pe mine la fiinţă şi m-a făcut şi pe mine 
să fiu din ceea ce nu este. 

Iar chiar eu adus în această lume, nu Te cunoşteam deloc pe Ti- 
ne, Stăpânul cel bun, pe Ziditorul meu, pe Tine, Făcătorul meu, ci 
eram în lume ca un orb şi ca un lipsit de Dumnezeu, neştiind pe 
Dumnezeul meu. 

De aceea, Tu însuţi m-ai miluit şi m-ai cercetat, făcând să-mi 
strălucească lumina în întunericul meu şi m-ai atras spre Tine, o, 
Creatorule, scoţându-mă din groapa cea mai de jos, din întunericul 
patimilor, din negura cea mai adâncă a poftelor şi plăcerilor vieţii. 

Astfel, mi-ai arătat calea, mi-ai dat un povăţuitor care să mă că- 
lăuzească spre poruncile Tale. 

Urmând acestuia am fost fără grijă şi m-am bucurat cu o bucurie 
negrăită, Cuvinte, văzându-1 urmând paşii Tăi şi vorbind de multe ori 
cu Tine. 

Dar şi când Te vedeam pe Tine, Bunule Stăpân, aflându-Te îm- 
preună cu povăţuitorul şi părintele meu, simţeam o negrăită iubire şi 
dorinţă şi eram mai presus de credinţă şi nădejde şi ziceam: 

„Iată, văd cele viitoare şi e de faţă împărăţia cerurilor, pe care 
ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit" (I Cor. II, 9) şi avându-le 

142 



pe acestea, ce să nădăjduiesc mai mult sau în ce alte voi arăta că mai 
cred? 

Aflându-mă în acestea şi desfătându-mă cu acelea, ai luat pe 
povăţuitorul meu din ochii mei, Iubitorule de oameni şi m-ai lăsat 
singur, cu totul orfan, cu totul singuratic, lipsit cu totul de orice ajutor 
şi m-ai aşezat, prin judecata Ta, pe care o ştiai, conducător şi păstor al 
turmei, pe mine, un străin, lipsit cu adevărat de povăţuitor. 

De aceea Te rog acum, Iţi cer acum, Te implor căzându-Ţi la 
picioare, să nu Te întorci de la mine, să nu mă părăseşti, nici să mă 
laşi singur, o, Stăpânul meu. 

Cunoşti greutatea înaintării pe cale, cunoşti furia tâlharilor îm- 
potriva noastră, cunoşti mulţimea fiarelor sălbatice, cunoşti slăbiciu- 
nea mea, Hristoase al meu şi neştiinţa ce o am ca om. 

Pe lângă aceea, nu socotesc că sunt nici om în întregime, ci ră- 
mas mult în urma oamenilor. 

Căci sunt în toate ultimul dintre toţi şi sunt cu adevărat cel din 
urmă dintre toţi oamenii. 

Te rog, revarsă peste mine, împăratul şi Dumnezeul meu, mila 
Ta cea mare, ca să împlineşti golurile mele şi lipsurile mele, Mântui- 
torule şi să mă faci întreg un om mântuit, nelipsit de nimic din cele de 
trebuinţă. 

Şi aşa să mă aşezi înaintea Ta, Cuvinte, neosândit, nepătat pe 
mine, robul Tău, ca să-Ţi cânt şi să Te laud în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 38 (Z. 44) 

Despre teologie; şi că mintea curăţită de patimi vede în chip 
nematerial pe Cel nematerial şi nevăzut. 

Pe ce cale voi merge, de la ce cărare mă voi abate? 

Pe ce scară voi urca, prin ce poartă voi intra, sau cum voi des- 
chide uşa şi a cărei camere? 

înăuntrul cărei şi a ce fel de casă voi afla pe Cel ce ţine toate în 
mână şi în palmă? 

Pe ce munte voi urca şi prin ce parte şi ce fel de peşteră voi cer- 
ceta acolo, sau ce noroi voi străbate ca să mă învrednicesc să văd şi să 
prind eu nevrednicul pe Cel ce e pretutindeni şi e necuprins şi nevă- 
zut? 

143 



în ce iad voi coborî, în ce cer voi urca şi la marginea căror mări 
ajungând voi afla pe Cel cu totul neapropiat, pe Cel cu totul nemărgi- 
nit, întreg neatins; spune-mi, cum voi afla pe Cel nematerial în cele 
materiale, pe Ziditorul în zidire, pe Cel nestricăcios în cele stricăcioa- 
se? 

Cum voi ajunge în afara lumii, eu cel ce sunt în lume, cum mă 
voi uni cu Cel nematerial, eu cel unit cu materia? 

Cum mă voi împleti cu Cel nestricăcios, eu care sunt întreg stri- 
căcios? 

Cum mă voi apropia de viaţă, eu care sunt în moarte, cum voi 
înainta, eu cel mort, spre Cel nemuritor? 

Eu cel întreg iarbă, cum voi îndrăzni să mă ating de foc? 

Ascultă dezlegarea acestor taine! 

înainte de a se face cerul, înainte de a se crea pământul, a fost 
Dumnezeu, Treimea, Singur, Unicul, Lumina fără început, Lumina 
necreată, Lumina cu totul negrăită, Dumnezeu nemuritor, fără sfârşit, 
singur etern, veşnic, mai mult decât atotbun. 

Cugetă bine: la început era singur Dumnezeu, Treimea. 

Ea era în mod mai mult decât fără de început, mai presus de tot 
începutul, fără de asemănare, nemăsurată în înălţime, adâncime şi 
lăţime, neavând vreo margine în mărime şi lumină. 

Nu exista aer ca acum, nu era nicidecum întuneric, nu lumină, 
nu apă, nu văzduh, nu altceva din cele ce sunt. 

Nu exista decât Dumnezeu sau Duhul, cu totul luminos şi toto- 
dată atotputernic şi nematerial. 

Apoi a creat îngerii, începătoriile şi Stăpâniile, Heruvimii şi Se- 
rafimii, Domniile, Scaunele şi cele fără nume care-I slujesc 
(liturghisesc) Lui şi care stau de faţă cu frică şi cutremur. 

Pe urmă a creat cerul ca o boltă, materială şi văzută, simţită şi 
groasă şi într-o clipă 1-a întins, cum singur ştie. 

Şi totodată a făcut pământul şi apele şi toate adâncurile, în mij- 
locul cerului, cu acelaşi singur gând, aşa cum le vedem şi acum toate. 

Şi acest cer neavând înăuntrul lui lumina nematerială, a rămas 
întins, sensibil, precum am spus, fără să răsfrângă în el raza luminii 
nemateriale. 

Căci fiind, precum s-a spus, nematerial, s-a aflat în afară de cele 
materiale, nu prin loc, ci prin fire şi fiinţă. 

Căci Cel nematerial este despărţit de cele materiale, neavând un 
loc propriu, căci e necircumscris. 

144 



El le aduce prin cuvânt toate la existenţă în Sine însuşi, dar prin 
fire este despărţit cu totul de cele create şi purtând toate în Sine, este 
în afară de toate. 

Căci, precum mintea şi îngerul nu sunt ţinute de ziduri şi uşi în 
afara casei, dar nici nu sunt ţinute înăuntrul ei, aşa Făcătorul acestora 
nu e în afară dar nici înăuntrul cerului şi nici în alt loc, ci este ca 
Dumnezeu cu totul pretutindeni, dar şi despărţit de toate cele materia- 
le şi create, aduse de El la existenţă. 

Deci a fost făcut cerul material şi a fost despărţit, precum s-a 
spus, prin fire de lumina nematerială şi a rămas ca o casă mare fără 
lumină. 

Dar Stăpânul tuturor a aprins soarele şi luna ca să lumineze în 
mod sensibil celor sensibile. 

Ne-a dat şi în mână lumina să lumineze în noapte, lumina năs- 
cută dintr-o bucată de fier şi de piatră (cremene). 

Dar El e despărţit de toată lumina, e supraluminos, 
suprastrălucitor, nesuportat de toată zidirea. 

Aşa cum când străluceşte soarele, nu se văd stelele, la fel când 
Stăpânul soarelui vrea să strălucească, nu va putea suporta nici o vie- 
tate răsăritul Lui. 

De aceea, a împerecheat mintea cu ţărâna materială şi ne-a pus 
pe toţi oamenii în cele materiale, ca prin credinţă tare şi prin păzirea 
poruncilor curăţind iarăşi mintea nematerială pe care am coborât-o 
prin întunericul neascultării, în pofta patimilor materiale şi în gustarea 
plăcerilor, să vedem în mod nematerial, în cele materiale, lumina, de 
care am spus, că e Dumnezeu în mod supraneînceput, lumina nevăzu- 
tă de ochii sensibili şi materiali, neapropiată ochilor spirituali ai ini- 
mii. 

Mă minunez cum sufletul, fiind întreg nematerial şi dobândind 
ochiul spiritual al minţii, folosindu-se în mod sensibil de ochii trupu- 
lui, ca de două ferestruici, uitându-se, vede prin ei toate cele văzute şi 
întorcându-se iarăşi vede în chip nematerial cele spirituale şi nemate- 
riale, fiind ţinut la mijloc între cele nestricăcioase şi stricăcioase; de 
cele din urmă e atrasă de plăceri, spre patimi, iar cele dintâi o înari- 
pează spre cer unde se sileşte să rămână. 

Dar, de acolo e smulsă iarăşi. 

Şi pururea se străduieşte cu căldură să urce, voind să zboare din 
cele văzute. 

145 



Văzând ca nişte curse toate cele din lume, se teme să umble sau 
să rămână cu totul pe pământ, ca să nu fie prinsă şi stăpânită cu totul 
de aceste curse şi să se facă hrană fiarelor neîmblânzite. 

Aşa este viaţa tuturor celor evlavioşi, credincioşi şi sfinţi, pe ca- 
re trebuie să o imităm toţi, ca să ne înfăţişăm fără prihană cu ei înain- 
tea lui Hristos, Dumnezeu, Judecătorul tuturor şi să fim părtaşi ai sla- 
vei şi împărăţiei Lui în veci. 

Amin. 

Imnul 39 (Z. 12) 

Dorul şi iubirea de Dumnezeu întrec toată iubirea şi tot dorul 
omenesc. Mintea celor ce se curăţă, scăldată în lumina lui Dumne- 
zeu, se îndumnezeieşte întreagă şi prin aceasta se face minte a lui 

Hristos. 

Negrăită este frumuseţea Ta, neasemănat chipul, nespusă strălu- 
cirea, mai presus de cuvânt slava. 

Purtarea Ta bună şi blândă, Stăpâne Hristoase, întrece înţelege- 
rea tuturor pământenilor. 

De aceea, dorul şi iubirea faţă de Tine, biruiesc toată iubirea şi 
dorul muritorilor. 

Pe cât întreci, Mântuitorule, cele văzute, pe atâta ne e mai mare 
dorul de Tine şi pune în umbră toată iubirea omenească şi ne întoarce 
de la plăcerile trupeşti şi respinge repede toate poftele. 

Iar dragostea sau iubirea faţă de Tine, Mântuitorule, e lumină. 

De aceea răsărind în sufletele iubitoare de Dumnezeu, îndată 
aduce în ele ziua nepătimirii, Dumnezeul meu, alungând întunericul 
patimilor şi plăcerilor. 

Căci pofta patimilor e cu adevărat întuneric şi făptuirea păcate- 
lor, o noapte adâncă. 

O, minune, o, lucrare minunată a lui Dumnezeu Cel Prea înalt şi 
putere a tainelor ce se săvârşesc în ascuns! 

Tu ne dăruieşti bunurile nestricăcioase şi cele ce se strică, cele 
pământeşti, Dumnezeule, împreună cu cele cereşti, pe cele de faţă şi 
pe cele viitoare, Cuvinte, ca Cel ce eşti Făcătorul tuturor, ca Cel ce ai 
stăpânirea peste cele cereşti, Stăpâne şi peste cele de pe pământ. 

Şi atunci cum iubim noi, nenorociţii, pe oameni, mai mult ca pe 
Tine şi le slujim lor mai mult în chip păcătos, ca să primim de la ei 

146 



daruri mici şi stricăcioase, predându-le sufletele noastre nenorocite şi 
trupurile noastre ca să se folosească de ele ca de nişte vase necinstite? 

Şi fiind, Stăpâne, mădulare ale Tale, ale Stăpânului Sfânt, mă- 
dulare sfinte ale Stăpânului atoateţiitor, cum nu ne temem să ne dăru- 
im în chip arbitrar demonilor vicleni spre a fi folosiţi pentru faptele 
păcatului? 

Cine dintre slujitorii Tăi credincioşi şi sinceri nu-i va plânge pe 
aceştia? 

Cine nu le va jeli îndrăzneala marii lor obrăznicii? 

Cine nu se va înfricoşa de marea Ta răbdare, Dumnezeul meu? 

Cine nu se va cutremura de pedeapsa judecăţii Tale dumneze- 
ieşti, de focul de nesuportat şi nestins al gheenei Tale, unde e plânsul 
şi scrâşnirea dinţilor şi suferinţa nemângâiată şi durerea negrăită? 

Dar, o, Soare al soarelui şi al lumii, Creatorule al tuturor stelelor 
şi a toată cealaltă lumină, ascunde-mă în afara acestora, în lumina Ta. 

Aceasta, pentru că văzându-Te numai pe Tine în lumina Ta, să 
nu văd lumea nici cele din lume, sau chiar văzând-o, să fiu ca şi când 
n-aş vedea-o şi auzind ale ei, să fiu ca şi când nu le-aş auzi, Cuvinte. 

Precum cei ce se află în negura plăcerilor vieţii, acoperiţi de în- 
tunericul iubirii de slavă, văzând, nu văd slava Ta dumnezeiască şi 
auzind nu înţeleg deloc poruncile Tale şi voile Tale, aşa voi fi şi eu în 
lumina Ta, nevăzând lumea şi cele din lume. 

Căci cine, văzându-Te pe Tine, fulgerat în simţiri de slava Ta, 
de lumina Ta dumnezeiască, nu s-a schimbat cu mintea, cu sufletul, 
cu raţiunea şi nu s-a învrednicit în chip minunat să Te vadă altfel, să 
Te audă altfel, Mântuitorule? 

Căci în acest caz mintea se scufundă (se botează) în lumina Ta 
şi devine strălucitoare şi se face lumină asemenea slavei Tale. 

Şi cel ce s-a învrednicit să se facă astfel, se numeşte mintea Ta 
şi se învredniceşte să aibă mintea Ta (Rom. XI, 34); şi se face una cu 
Tine în mod nedespărţit. 

Şi atunci cum nu vede ca Tine şi nu aude toate în mod 
nepătimitor (fără patimă)? 

Cum va pofti, cel ce-a devenit dumnezeu, vreun lucru sensibil, 
trecător şi stricăcios, sau vreo slavă, cel ce s-a ridicat mai presus de 
toate acestea şi mai presus de toată slava văzută? 

Căci cel ce a ajuns deasupra tuturor celor văzute şi s-a apropiat 
de Dumnezeu, mai bine zis el însuşi dumnezeu, cum va mai voi să 

147 



aştepte vreo slavă sau vreo desfătare de la cele ce se află mai jos de 
El? 

Aceasta ar fî o ruşine, o injurie şi o necinste pentru el. 

Pentru el slava, desfătarea şi bogăţia este Dumnezeu, Treimea şi 
cele ale lui Dumnezeu şi dumnezeieşti, Căruia I se cuvine toată slava, 
cinstea şi stăpânirea pururea şi acum şi în toţi vecii. 

Amin. 

Imnul 40 (Z. 43) 

Mărturisirea mulţumirii pentru darurile lui Dumnezeu; şi cum 
părintele care le-a scris acestea se află sub lucrarea Sfântului Duh; 
şi o învăţătură grăită de Dumnezeu despre ce trebuie să facă cineva 
ca să dobândească mântuirea celor ce se mântuiesc. 

Iarăşi îmi luminează Lumina, iarăşi se arată limpede, iarăşi des- 
chide cerurile, iarăşi sfâşie noaptea, iarăşi creează toate, iarăşi Se ara- 
tă singură, iarăşi mă scoate afară din toate cele văzute şi mă desparte 
de toate cele sensibile. 

Iarăşi Cel ce e mai presus de toate cerurile pe care nimeni dintre 
oameni nu L-a văzut vreodată, fără să deschidă cerurile, fără să sfâşie 
noaptea, fără să despartă văzduhul, nici să înlăture acoperământul 
casei, Se află deodată întreg cu mine, nevrednicul, înăuntrul chiliei 
mele, înăuntrul minţii mele şi în mijlocul inimii mele; o, taină înfrico- 
şătoare! 

Rămânând toate cum sunt, lumina vine la mine şi mă ridică pe 
mine dincolo de toate şi fiind eu în mijlocul tuturor celor ce sunt, mă 
scoate în afara tuturor. 

Nu ştiu dacă şi cu trupul, dar sunt cu adevărat întreg acolo sus 
(Efes. IV, 10), unde nu e decât Lumina simplă, pe care văzând-o, mă 
fac simplu prin nerăutate. 

Acestea sunt însuşirile uimitoare (paradoxurile) ale minunilor 
Tale, Hristoase al meu, acestea sunt faptele puterii Tale şi ale iubirii 
Tale de oameni, pe care le faci cu noi nevrednicii. 

Pentru aceea mă stăpâneşte frica Ta şi mă cutremur şi mă îngri- 
jesc neîncetat şi sunt copleşit foarte, întrebându-mă cu ce-Ţi voi răs- 
plăti, ce-Ţi voi aduce în locul atâtor daruri, a unei atât de mari milos- 
tiviri, al darurilor nenumărate ce mi le-ai făcut. 

Neaflând nimic în mine, nimic al meu în viaţă, ci toate văzându- 
le roabe ale Tale, fapte ale mâinilor Tale, sunt cu atât mai ruşinat, cu 

148 



atât mai îndurerat şi cu atât Te rog mai mult să mă înveţi ce trebuie să 
fac, ca să-Ţi slujesc Ţie, ca să-Ţi mulţumesc, ca să mă aflu Mântuito- 
rule, neosândit înaintea înfricoşatului Tău scaun în ziua judecăţii. 

„Ascultă ce trebuie să facă tot omul care vrea să se mântuiască, 
dar mai întâi de toţi tu care Mă rogi! 

Socoteşte că azi ai murit, că te-ai lepădat de toate. 

Socoteşte că azi ai părăsit lumea întreagă. 

Lăsând azi prieteni, rudenii, toată slava deşartă, renunţă totodată 
la grija celor de jos şi ia crucea pe umeri şi strânge-o cu putere şi 
poartă până la moarte durerile ispitelor, suferinţele necazurilor şi pi- 
roanele chinurilor. 

Primeşte-o cu bucurie, ca pe o cunună a slavei. 

Căci străpuns în fiecare oră de suliţele înjurăturilor şi lovit cu 
duşmănie de pietrele necinstirii şi vărsând lacrimi în loc de sânge, îmi 
vei fi martor (mucenic) şi purtând cu toată mulţumirea batjocurile şi 
pălmuirile, te vei face părtaş dumnezeirii şi slavei Mele. 

De te vei arăta pe tine ultimul dintre toţi şi rob şi slujitor al lor, 
te voi arăta la urmă întâiul dintre toţi aceia, precum ţi-am făgăduit. 

De vei iubi pe vrăjmaşii Tăi şi pe toţi cei ce te urăsc şi te vei ru- 
ga din suflet pentru cei ce te defăimează şi vei face bine acelora după 
puterea ta, te-ai făcut cu adevărat asemenea Părintelui tău Cel prea 
înalt (Mat. V, 10), şi ţi-ai făcut prin aceasta inima curată şi prin ea vei 
vedea pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut vreodată. 

Iar dacă ţi se va întâmpla să fii şi prigonit pentru dreptate, saltă 
de bucurie, că ai dobândit împărăţia cerurilor. 

Şi ce e mai mare ca aceasta? 

Acestea şi altele mai multe ca acestea pe care le-am poruncit, 
fă-le şi învaţă şi pe alţii să le facă, fă-le şi tu şi faceţi-le şi toţi ceilalţi 
care credeţi în Mine, de voiţi să vă mântuiţi. 

Şi vă veţi sălăşlui cu Mine în vecii vecilor. 

Iar de le refuzaţi şi vă e greu să le primiţi şi de socotiţi ca o ru- 
şine şi o necinste să pătimiţi şi să vă puneţi sufletele pentru poruncile 
Mele, pentru ce mai cereţi să aflaţi cum puteţi să vă mântuiţi şi prin 
ce fapte vă faceţi proprii ai Mei? 

Pentru ce Mă mai şi numiţi Dumnezeul vostru şi pentru ce mai 
socotiţi prosteşte că voi credeţi în Mine? 

Căci Eu le-am pătimit acestea de bunăvoie pentru voi, M-am lă- 
sat răstignit, am murit de moartea răufăcătorilor, dar osândirile Mele 

149 



s-au făcut slavă, viaţă şi strălucire lumii şi înviere a morţilor şi laudă a 
tuturor celor ce-au crezut în Mine. 

Şi moartea urâtă s-a făcut veşmânt al nestricăciunii şi al îndum- 
nezeirii adevărate a tuturor credincioşilor. 

De aceea, cei ce imită patimile Mele preacinstite, vor fi şi moş- 
tenitori ai împărăţiei Mele şi se vor face şi împreună părtaşi cu Mine 
ai bunătăţilor Mele negrăite, tainice, în vecii vecilor. 

Iar pe ceilalţi cine nu-i va plânge, cine nu-i va jeli, cine nu-i va 
uda cu lacrimi din inimă compătimitoare, cine nu va tângui marea lor 
nesimţire, pentru că predând viaţa lor morţii, s-au rupt în mod chinui- 
tor de Dumnezeu." 

Scoate-mă din ceata lor, Stăpâne al tuturor şi mă învredniceşte 
să mă fac părtaş al patimilor Tale neprihănite, pe mine nevrednicul şi 
ultimul Tău rob, ca - precum ai spus - să fiu şi părtaş al slavei Tale şi 
al desfătărilor de bunătăţile tale, Cuvinte, acum prin ghicitură în chip 
şi în oglindă, iar atunci cunoscând precum ai fost cunoscut (I Cor. 
XIII, 12). 

Amin. 

Imnul 41 (Z. 33) 

Mulţumire către Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El 
şi cerere de-a afla pentru ce cei ce au ajuns desăvârşiţi sunt lăsaţi să 
fie ispitiţi de demoni; şi învăţătura şi rânduiala dată prin gura lui 
Dumnezeu despre cei ce s-au lepădat de lume. 

Cunoşti sărăcia mea, ştii starea mea de orfan, cunoşti singurăta- 
tea mea, vezi slăbiciunea mea şi neputinţa mea, Dumnezeul meu care 
m-ai făcut; nu eşti în neştiinţă despre mine, ci priveşti la mine şi le 
cunoşti toate. 

Vezi-mi inima smerită, vezi-o zdrobită, vezi-mă apropiindu-mă 
de Tine în deznădejde, Dumnezeul meu şi dă-mi harul Tău din înălţi- 
me, dă-mi Duhul Tău dumnezeiesc! 

Dă-mi pe Mângâietorul, Mântuitorule, trimite-mi-L precum ai 
făgăduit (Fapte, I, 13). 

Trimite-L şi acum, Stăpâne, mie, celui ce şed în foişor, deasupra 
a tot lucrul pământesc, în afara întregii lumi, mie celui ce Te caut pe 
Tine şi aştept Duhul Tău. 

Nu întârzia, milostive, nu mă trece cu vederea, Indurate! 

Nu mă uita pe mine, care Te caut cu sufletul însetat! 

150 



Nu mă lipsi de viaţă pe mine cel nevrednic de viaţă, nu Te 
scârbi de mine, Dumnezeule, nu mă părăsi. 

Iţi pun în faţă compătimirea Ta. 

Iţi amintesc de mila Ta, îţi aduc ca mijlocitoare iubirea Ta de 
oameni. 

N-am făcut, n-am împlinit faptele dreptăţii, niciodată n-am păzit 
nici una din poruncile Tale, ci am cheltuit toată viaţa mea în chip risi- 
pitor, dar Tu nu m-ai trecut cu vederea, ci căutând, m-ai aflat rătăcind 
şi m-ai întors din calea rătăcirii mele şi m-ai ridicat pe umerii Tăi 
neprihăniţi, la lumina harului Tău şi m-ai purtat, Hristoase, Indurate şi 
nu m-ai lăsat să simt deloc osteneala, ci odihnindu-mă ca într-o căru- 
ţă, mi-ai dat să umblu cu uşurinţă pe căile Tale aspre, până ce m-ai 
readus în turma oilor Tale, până ce m-ai introdus între robii Tăi şi m- 
ai numărat între ei. 

Vestesc mila Ta, cânt compătimirea Ta, mă minunez, 
mulţumindu-Ţi, de bogăţia bunătăţii Tale. 

Şi chemat de Tine, cum s-a spus, Dumnezeul meu şi slujindu-Ţi 
acum cum socotesc, în întregime, pironit de lumina Ta şi lipit de ea, 
stăpânit de dorul Tău, legat de Tine prin iubire, nu înţeleg şi sunt ui- 
mit şi nu cunosc cum se mai atinge necazul de sufletul meu nenorocit, 
cum mai intră în el întristarea, cum mă mai tulbură în întregime, cum 
mă mai lipseşte de dulceaţa Ta, Dumnezeul meu şi cum necazul celor 
pământeşti mă mai desparte de bucurie? 

Pentru ce, după ce îmi dau seama că am greşit şi păcătuit atâta, 
sau după ce Te-am mâniat atât de mult, mă părăseşti, Hristoase al 
meu, Bunule, ca să mă întristez mai mult ca înainte, când sufletul meu 
era împătimit? 

Spune-mi şi învaţă-mă adâncul judecăţilor Tale, spune-mi-le şi 
nu Te scârbi de mine, care vorbesc cu nevrednicie, Tu, care odinioară 
stăteai la masă cu păcătoşii şi cu desfrânatele şi cinai, Stăpâne, cu 
risipitorii şi vameşii. 

La acestea Stăpânul meu mi-a răspuns: 

„Eu sunt Cel ce te-am scos din lume, purtându-te în braţele Me- 
le ca pe un prunc. 

Tu ştii singur ceea ce-ţi spun. 

Eu sunt Cel ce te-am înfăşat, îmbrăţişându-te întreg cu toate 
mădularele Mele şi te-am hrănit cu lapte mai presus de orice mâncare 
şi băutură. 

Căci negrăite sunt toate ale Mele, cu totul de netâlcuit. 

151 



Eu sunt Cel ce te-am încredinţat unui pedagog - şi ştii de cine 
vorbesc - şi el te-a îngrijit bine, ca pe un copil mic ce creştea în fieca- 
re ceas, hrănindu-te cum se cuvine. 

Iar acum, o dată ce ai ajuns bărbat, ştii şi tu că Eu am fost puru- 
rea cu tine, crescând în tine, împreună cu tine şi acoperindu-te până ce 
ai trecut cu bine peste toate vârstele. 

Deci, acum când nu mai eşti numai un tânăr crescut, ci mai de- 
grabă ai ajuns cu adevărat un bărbat deplin, care înclini spre bătrâne- 
ţe, cum mai voieşti să fii purtat în braţe ca un prunc, cum voieşti să te 
înfăşez şi să te port iarăşi? 

Cum voieşti să te hrăneşti cu lapte şi să fii sub pedagog? 

Spune -mi, nu te ruşinezi să vorbeşti de acestea? 

Fiind bărbat, slujeşte şi tu altora şi-i hrăneşte şi-i ajută în toate 
cele trebuincioase spre creştere. 

Impotriveşte-te vrăjmaşilor şi loveşte când eşti lovit - şi ştii că 
vrăşmaşii de care îţi vorbesc sunt ostile dracilor - primind lovituri, 
loveşte fără cruţare, căzând, ridică-te iarăşi şi să fie scoşi afară din 
casa ta, departe. 

Căci, cum am spus, nu mai eşti un prunc sau un copil, nu mai e 
în tine o neputinţă a sufletului. 

Nu te feri să arunci săgeţi în cei ce-ţi trimit săgeţi şi uneltesc să 
le trimită, ca cei ce te rănesc pe tine cu deznădejde să fie răniţi cu 
nădejdea trimisă de tine. 

Iar cei ce te lovesc cu pumnul mâniei şi te împing cu furie, să fie 
pălmuiţi cu privirile blândeţii tale căci nu mai e mintea ta slabă spre a 
te împotrivi. 

Ştii şi să fugi de vrăşmaşi şi iarăşi să-i biruieşti. 

Şi războindu-i, Mă ai pe Mine împreună lucrător şi apărător, iar 
fugind, Mă ai acoperământ tare, adăpost de neînvins. 

Şi spune-mi, ce te supără din cele de pe pământ, care din ele? 

Oare lipsa aurului, sau a argintului, sau a pietrelor scumpe? 

Dar ce e mai strălucitor ca Mine sau ce străluceşte mai mult, sau 
ce piatră e cu totul mai presus de orice preţ, ca Mine? 

Oare lipsirea de alocuri sau lipsa de mâncare, sau lipsa vinului 
te tulbură pe tine? 

Şi care alt rai e asemenea Mie? 

Sau care pământ de jos şi al celor curgătoare, e ca pământul ce- 
lor blânzi (Mat. V, 5)? 

152 



Şi care pâine sau vin în lume e ca harul Meu, ca Duhul dumne- 
zeiesc, ca pâinea vieţii, pe care o dăruiesc Eu, sau ca trupul şi sângele 
Meu, pentru cei ce Mă Mănâncă şi Mă beau cu inima curată şi cu 
credinţa neîndoielnică şi cu frică şi cutremur, în mod spiritual şi sen- 
sibil? ' 

Spune-mi, ce desfătare, ce bucurie, ce slavă e mai mare pe pă- 
mânt, ca aceea de a Mă vedea pe Mine, fie şi numai în ghicitură şi în 
oglindă, de a privi şi numai strălucirea razei Mele şi prin aceasta de a 
cunoaşte acestea şi mai multe decât acestea şi în mod sigur că Eu sunt 
Făcătorul tuturor; şi de a şti şi a înţelege că s-a împăcat cu Mine omul 
aşezat în groapa cea mai de jos şi vorbeşte cu Mine ca un prieten cu 
un prieten, ridicat din starea de simbriaş, de robie sau de frică; şi că 
îmi slujeşte nesilit, din iubire, făcându-Mi-se familiar prin împlinirea 
poruncilor? 

Prin aceasta, faptele lor nu mai sunt ca ale celor ce-mi slujesc 
pentru simbrie, nici ca ale celor ce se apropie de Mine ca nişte robi, ci 
ca ale prietenilor şi cunoscuţilor şi fiilor Mei. 

Şi care sunt acestea, scrie-le pe scurt: a te socoti mai prejos şi 
mai rău decât toţi oamenii, nu numai decât cei împreună nevoitori şi 
mireni, ci şi decât păgânii; a socoti o mică încălcare a celei mai mici 
porunci ca o cădere din viaţa veşnică; a privi copiii mici ca pe nişte 
bărbaţi deplini şi a-i respecta ca pe cei slăviţi; a da orbilor aceeaşi 
cinstire cum fac Eu, care văd de sus faptele tuturor oamenilor. 

Apoi scrie iarăşi acestea, pe care să le faci pentru Mine: a nu 
avea împotriva cuiva nimic în inima ta, nici cea mai mică mişcare sau 
bănuială; a te ruga din suflet cu durerea inimii, din compătimire, pen- 
tru cei ce au păcătuit împotriva ta, ca şi pentru cei ce au îndrăznit 
aceasta împotriva Mea, cerând cu lacrimi întoarcerea lor; a binecu- 
vânta, totodată, pe cei ce te blesteamă (Luca, VI, 28) şi a lăuda pe cei 
ce te bârfesc pururea din invidie, a socoti pe cei ce-ţi vor răul ca bine- 
făcători, iar pe cei ce nu recunosc ale tale şi nu te ascultă, a-i plânge şi 
a-i tângui continuu. 

Iar pe cei ce Mă tăgăduiesc pe Mine, Stăpânul lor, neîncetat să-i 
sfătuieşti. 

Căci am spus că cel ce vă va primi pe voi, pe mine mă primeşte 
(Mat. X, 40) şi cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă. 

Iar cel ce nu primeşte cu cutremur cuvintele şi îndemnurile 
voastre şi nu le împlineşte până la moarte, nu se va face părtaş de 
slava Mea cea veşnică, nu va fi pus în rând cu Mine, Cel răstignit, cu 

153 



Mine Cel ce am ascultat de Tatăl până la moarte; nu-Mi va sta la 
dreapta, nu va fi împreună moştenitor cu cei ce s-au răstignit pe ei. 

Deci nu înceta de a sfătui, nu înceta de a plânge, nu înceta de a 
urmări mântuirea lor, că de vor asculta şi se vor întoarce, să-i ai ca 
fraţi, să-i dobândeşti ca mădulare ale tale şi să Mi-i aduci ca supuşi 
adevăraţi, ca şi Eu să-i primesc prin tine şi să-i slăvesc şi să-i ofer 
împreună cu tine Tatălui ca daruri. 

Iar de nu-şi vor tăgădui voile lor, de nu-şi vor dispreţui, cum am 
spus, sufletele lor (viaţa lor) (Mat. XVI, 25), de nu se vor face morţi 
voilor lor pentru a trăi în viaţa de aici în voia ta, voia Mea, nu vei 
pierde plata ta, nu te vei lipsi de ea, ci Eu ţi-o voi da pe aceasta, în loc 
de simplă, îndoită, pentru că deşi neascultat, n-ai încetat de a vorbi, 
chiar dacă mai degrabă te-au urât şi s-au întors de la tine şi te-au pri- 
vit cu scârbă, cum M-au urât pe mine odinioară şi sunt urât şi acum 
de ei şi de cei asemenea lor. 

Prin astfel de fapte voiesc să slujeşti, prin astfel de fapte şi cele 
asemenea sileşte -te să-Mi mulţumeşti. 

Căci ele Mă bucură foarte mult. 

Să nu ţii mai mult la lenevire nici să socoteşti altceva din cele 
din lume mai de folos pentru suflet. 

Căci ce folos va avea cel ce câştigă lumea (Mat. VIII, 36), sau 
cel ce povăţuieşte şi învaţă, sau chiar mântuieşte pe toţi, dacă nu se 
mântuieşte şi el? 

Dar cine e cel ce mântuind pe alţii, nu mântuieşte, nenorocitul, 
sufletul său, ci-1 pierde? 

Cel ce nesocoteşte porunca Mea, a Stăpânului tuturor şi o calcă 
şi prin aceasta iese din legile Mele şi le dispreţuieşte, sărind din rân- 
duielile Mele şi din curtea poruncilor şi ajungând în afara zidului lor, 
acela chiar dacă ar mântui lumea întreagă şi pe cei din lume, va fi 
străin de Mine şi departe de oile Mele. 

Iar cel ce a dărâmat zidul curţii şi nu numai că a îngăduit ieşirea 
oilor prin uşă, ci a şi deschis intrarea neîngăduită fiarelor, va suporta 
o pedeapsă negrăită pentru toate oile şi va fi tăiat şi aruncat în foc şi 
în tartar şi va fi, nenorocitul, mâncare viermilor." 

Aceasta a spus-o Tatăl prin Fiul şi a grăit-o Duhul, care este gu- 
ra Stăpânului şi au repetat-o îngerii cu glasuri neîncetate, iar drepţii s- 
au închinat auzind-o şi au zis: 

„Nepătată este judecata Ta, hotărârea Ta de necriticat, căci fără 
patimă ai judecat, Dumnezeule Prea Indurat. 

154 



Căci cel ce n-a părăsit voia sa şi n-a cinstit în primul rând pe cea 
a Povăţuitorului, pe care a socotit-o ca a sa, ţinând-o şi păzind-o fără 
abatere, cum ai păzit-o Tu însuţi pe a Părintelui Tău, îndurate, cum s- 
ar fi putut arăta ca împreună moştenitor şi părtaş cu Tine, mai ales 
când s-a obligat să nu facă în ceva voia sa până la moarte, să nu ascul- 
te glasul sângelui, să nu pună mai presus trupul, sau rudenia şi legătu- 
ra naturală, care leagă prin simţire pe cei de pe pământ cu cele la care 
au renunţat şi-i întoarce pe ei mereu întregi spre cele dinapoi?" 

Şi mucenicii, au răspuns la aceasta: 

„Dreaptă este cu adevărat judecata Ta." 

De fapt, precum cel ce s-a dat pe sine cu hotărâre muceniciei, 
apoi venind rudeniile, femeile şi copiii, care îl întrebau plângând: 

„Nu ai milă de copiii Tăi şi nu te înduri, nemilostive, de văduvia 
femeii tale, nu te apleci cu compătimire spre sărăcia lor, nici nu înţe- 
legi şi nu te înduri de pieirea lor, ci-i laşi orfani, străini, săraci şi pe 
soţie văduvă şi alegi mai mult mântuirea ta de unul singur? 

Cum nu te temi că vei fi osândit mai degrabă ca un ucigaş, 
fiindcă ne-ai părăsit pe noi toţi spre pieire şi cauţi să mântuieşti doar 
singur sufletul tău?" 

„Acela nu trebuie să asculte nici o clipă cuvântul lor, nici să-şi 
aplece auzul spre plânsul lor, nici să voiască să scape din lanţuri şi 
închisoare prin daruri, sau să se elibereze tăgăduindu-Te, Hristoase, 
pe Tine, ci să rabde chinurile ca şi când ar fi deja mort şi să stăruie în 
închisoare, foame şi sete, negândindu-se la bunurile şi la banii lui, 
nici lăsându-şi, de e cu putinţă, cugetarea să umble pe afară, fie cât de 
puţin, ci să privească prin ea numai la Tine, Stăpâne al tuturor şi să-şi 
ocupe mintea gândind la Tine, stăruind până la moarte numai în dori- 
rea Ta; 

El nu trebuie nici măcar să privească la cei ce se abat, nici la cei 
ce Te tăgăduiesc şi se întorc iarăşi la vărsătura lor (II Petru, II, 22), 
spre faptele dinainte, spre grija celor de pe pământ, spre soţie şi copii, 
nici să se lase legat de aceia prin vreun motiv oarecare; 

Căci nu mai e stăpân pe viaţa (sufletul) lui - de aceea 
deschizându-se, uneori, de către Tine porţile închisorii şi slăbindu-li- 
se cu totul lanţurile ce le legau trupul, mulţi slujitori ai Tăi n-au voit 
să iasă, nici să fugă, ci au rămas legaţi cum erau. 

La fel, Mântuitorule şi cei ce sunt acum în lume şi se leapădă de 
lume şi de toate rudeniile, de prietenii, cunoscuţii şi de tot lucrul din 
lume şi înainte de toate acestea de voia lor, nu mai au nici o stăpânire 

155 



asupra lor, ci chiar de nu sunt împiedicaţi de stareţi, sunt datori să-şi 
ţină obligaţia faţă de Tine, Stăpâne. 

Căci n-au făgăduit oamenilor ascultare şi slujire, ci lui Dumne- 
zeu, ca să se nevoiască cu stareţii şi cu toţi fraţii ce se află cu ei în 
mănăstire. 

Ei trebuie să locuiască deci în mănăstire ca într-o insulă din mij- 
locul mării şi să socotească toată lumea devenită pentru ei cu totul de 
neajuns, ca şi când o mare prăpastie ar înconjura de jur împrejur mă- 
năstirea lor, ca să nu treacă nici cei din lume spre mănăstire, nici cei 
din insulă să nu treacă spre cei din lume şi să privească împătimiţi 
spre ei; ba nici amintirea lor să nu se întoarcă în inima şi mintea lor; 
ci trebuie să se simtă ca nişte morţi faţă de nişte morţi, fiind faţă de ei 
nesimţiţi în simţire şi să se facă pentru aceia ca nişte mici jertfiţi cu 
adevărat de bună voie." 

Aceste preasfinte cuvinte ale mucenicilor pline de dor şi încăr- 
cate de iubire faţă de Stăpânul, auzindu-le Heruvimii, au cântat cu 
frică: 

„Slavă Ţie împărate, slavă Ţie Prea Indurate, care ne-ai arătat 
mucenici pe pământ neavând nevoie de tirani, dând mărturie pentru 
Tine în fiecare ceas numai prin dor." 

„Da", a spus iarăşi Tatăl prin Fiul şi a rostit Duhul: 

„Cu adevărat cei ce iubesc din inimă pe Dumnezeu, stăruind 
numai în iubirea Lui şi murind în fiecare ceas voii lor, sunt şi prieteni 
adevăraţi şi împreună moştenitori şi mucenici (martiri) numai prin 
hotărârea lor, fără lanţuri, spânzurări, junghieri, pironiri, fără focul 
arzător şi săbiile ce taie." 

Către aceştia au grăit toate cetele supralumeşti: 

„Dreapta e judecata Ta, Prea îndurate! 

Să scrie, să se pecetluiască acum şi în veci." 

Amin. 

Imnul 42 (Z. 14) 

Cei ce s-au unit prin împărtăşirea de Sfântul Duh, cu Dumne- 
zeu, încă de aici, plecând din viaţă vor fi acolo cu El în veci, dar va fi 
invers cu cei ce trăiesc aici altfel. 

începutul vieţii îmi este sfârşitul ei şi sfârşitul, începutul. 
De unde vin nu ştiu, unde sunt nu cunosc. 
Şi unde voi ajunge iarăşi nu ştiu, nenorocitul de mine. 

156 



Mă nasc pământ din pământ, trup din trup, stricăcios din strică- 
cios. 

Şi trăind puţin timp muritor pe pământ, vieţuiesc în trup şi apoi 
mor şi încep altă viaţă, mutându-mă din aceasta. 

Las în pământ trupul ce va învia şi voi trăi viaţa fără sfârşit în 
veci. 

Deci, priveşte-mă acum, Dumnezeule, înduioşează-Te acum de 
mine, Singurul milostiv. 

Miluieşte-mă acum. 

Iată a slăbit tăria mea. 

M-am apropiat de bătrâneţe, Mântuitorule, de porţile morţii. 

Vine stăpânitorul lumii voind să cerceteze lucrurile şi faptele 
mele urâte şi spurcate. 

Călăii stau de faţă privind fără îndurare şi aşteptând porunca să 
ia şi să ducă, Mântuitorule, în prăpastia iadului, nenorocitul meu su- 
flet. 

Deci Tu, Cel prin fire milostiv, singurul iubitor de oameni, 
Domnul Cel Prea Indurat, să mă miluieşti atunci şi să nu-Ţi aduci 
aminte de răutatea mea, să nu mă părăseşti, să nu mă laşi pe seama 
vrăjmaşului şi vicleanului care în fiecare ceas mă ameninţă, răcnind 
împotriva mea, scrâşnind din dinţi şi zicându-mi: 

„Cum îndrăzneşti, cum speri să scapi din mâinile mele, fiindcă, 
părăsindu-mă, te-ai refugiat la Hristos şi ai început să dispreţuieşti 
poruncile mele? 

Să ştii că n-ai scăpat nicidecum, căci unde vei pleca? 

Nu vei putea scăpa vreodată de mine, care i-am scos pe Adam şi 
pe Eva din rai, care l-am făcut şi pe Cain omorâtor al fratelui, care 
înainte de potop am făcut să cadă toţi oamenii în rătăcire şi în moartea 
înfricoşătoare, atrăgându-i cu totul în vicleşugurile mele, care am 
amăgit pe David spre preacurvie şi ucidere, care am pornit război 
împotriva tuturor sfinţilor şi am omorât pe mulţi. 

Cum îndrăzneşti şi aştepţi să-mi scapi tu cel atât de slab?" 

Auzind eu acestea, Stăpâne şi Dumnezeul şi Creatorul, Ziditorul 
şi Judecătorul meu, Cel ce ai stăpânire peste sufletul şi trupul meu, ca 
Făcător al amândurora, mă tem şi sunt cuprins de frică întreg şi tre- 
mur, nenorocitul de mine. 

Căci vicleanul îmi pune în faţă şi-mi zice: 

157 



„Iată, nu priveghezi, iată, nu te înfrânezi, iată, n-ai dobândit ru- 
găciunea, nu faci închinăciuni, nu faci osteneli cum ai început odi- 
nioară. 

Şi pentru aceasta, singur te voi despărţi de Hristos şi te voi lua 
cu mine în focul nestins." 

Dar Tu ştii Stăpâne, că eu niciodată n-am aşteptat de la lucrurile 
sau faptele mele mântuirea, ci am alergat la mila Ta, iubitorule de 
oameni, cu încrederea că mă vei mântui în dar, Prea Indurate; şi că 
mă vei milui ca Dumnezeu, precum odinioară pe desfrânata şi ca pe 
fiul risipitor care a spus: 

„Greşit-am." 

Astfel, crezând am alergat, astfel, îndrăznind, am venit, astfel, 
nădăjduind, Stăpâne m-am apropiat de Tine, ca să nu se laude acum 
vrăjmaşul împotriva mea, a robului Tău şi să spună: 

„Unde este Hristosul tău şi ajutorul tău? 

Nu te-a predat El însuşi în mâinile mele?" 

Căci chiar de m-ar amăgi şi m-ar lua prizonier, nu o va pune 
aceasta pe seama voii şi a nepăsării mele, ci va pune totul pe seama 
părăsirii Tale şi-mi va spune unele ca acestea: 

„Iată, Cel în care te-ai încrezut, iată Cel la care ai alergat, iată, 
Cel în a cărui prietenie şi în a cărui iubire credeai, Cel cu care te lău- 
dai că te-a făcut frate şi prieten, fiu şi moştenitor, cum te-a părăsit şi 
te-a predat în mâinile mele, ale vrăjmaşului tău." 

Să nu mă părăseşti deci Mântuitorule, să le aud acestea, să nu 
mă laşi să mă fac osândă pentru Tine, Dumnezeul meu. 

Să nu mă laşi în aceasta, împărate, Doamne, Cel ce m-ai scos 
odinioară din întunericul şi din mâinile şi din gâtlejul aceluia şi m-ai 
înfăţişat liber Ţie în lumina Ta. 

Dar văzându-Te pe Tine sunt rănit în cele dinăuntru ale inimii, 
căci nu pot să Te privesc, dar a nu Te privi nu suport. 

Neapropiată e frumuseţea Ta, de neimitat chipul Tău, fără ase- 
mănare slava Ta. 

Şi cine Te-a văzut vreodată, sau cine ar putea să Te vadă întreg, 
Dumnezeul meu? 

Ce ochi ar putea să vadă totul? 

Căci pe Cel ce e mai presus de totul, ce minte L-ar putea cu- 
prinde şi L-ar putea îmbrăţişa, ce minte s-ar putea întinde întreagă 
împreună cu întregul ca să privească pe Cel ce susţine toate, pe Cel ce 

158 



e în afară de toate şi umple totul şi toate şi este iarăşi Acelaşi în afară 
de toate în chip negrăit? 

Totuşi Te văd ca soare şi ca stea şi Te port în sân, ca pe un măr- 
găritar şi Te văd ca pe un sfeşnic, aprins înăuntru ca un vas. 

Dar fiindcă nu Te lăţeşti, fiindcă nu mă faci pe mine întreg lu- 
mină şi nu Te arăţi mie întreg, cum şi cât eşti, mi se pare că nu Te am 
deloc pe Tine viaţa mea şi plâng ca un sărac căzut din bogăţie şi ca un 
om lipsit de cinstire, căzut din slavă şi ca unul ce n-am nici o nădejde. 

Iar aceasta văzând-o duşmanul meu, îmi zice: 

„Tu nu te vei mântui. 

Căci iată ai căzut, ai pierdut toate speranţele, fiindcă nu mai ai 
încredere şi îndrăzneală la Dumnezeu ca odinioară." 

Dar eu nu-i spun nici un cuvânt, nu-1 învrednicesc de aceasta, 
Dumnezeul meu şi suflu împotriva lui şi îndată dispare. 

De aceea Te rog, Stăpâne, de aceea Te implor, să-mi dăruieşti, 
Mântuitorule, mila Ta şi atunci când sufletul meu va ieşi din trup, să 
pot să biruiesc numai cu suflarea mea pe toţi potrivnicii mei, ai robu- 
lui Tău, care se vor aduna în jurul meu, ca să pot trece nevătămat, 
apărat de lumina Duhului Tău şi să stau înaintea scaunului Tău de 
judecată, având, Hristoase, harul Tău dumnezeiesc însoţindu-mă şi 
acoperindu-mă, avându-mă întreg scăpat de ruşine. 

Căci cine ar îndrăzni să se arate înaintea Ta, dacă n-a îmbrăcat 
harul Tău, dacă nu-1 are pe el înăuntrul său şi nu e luminat de el? 

Cum ar putea cineva, oricine ar fi, să vadă cât de puţin slava cea 
de nesuportat? 

Căci cum ar putea omul să vadă slava lui Dumnezeu şi firea 
smerită a omului firea dumnezeirii? 

Pentru că Dumnezeu este necreat, iar noi toţi creaţi; Acela e 
nestricăcios iar noi stricăcioşi şi pulbere; Acela e Duh mai presus de 
orice duh, ca Cel ce e făcător al duhurilor şi Stăpân al lor, iar noi tru- 
puri de lut şi substanţă pământească; Acela, făcător al tuturor, El în- 
suşi fără de început şi necuprins, iar noi viermi şi noroi şi cenuşă. 

Şi cine dintre noi va putea vedea pe Acela cu propria putere sau 
lucrare, dacă n-ar trimite El însuşi Duhul Său şi n-ar dărui prin El 
slăbiciunii firii noastre, forţă, tărie şi putere şi nu l-ar face pe om în 
stare să vadă slava Lui dumnezeiască? 

Căci, altfel nu va vedea, nici nu va putea vedea vreunul dintre 
oameni pe Domnul venind întru slavă. 

159 



Şi aşa se vor despărţi cei nedrepţi de cei drepţi şi se vor acoperi 
de întuneric păcătoşii şi toţi cei ce nu vor avea încă de aici Lumina în 
ei. 

Iar cei uniţi cu El de aici, vor fi uniţi cu Dumnezeu şi atunci în 
chip tainic şi adevărat şi vor rămâne nedespărţiţi de împărtăşirea de 
El. 

Dar cei ce vor pleca de aici despărţiţi de lumina Lui, cum se vor 
uni atunci cu El sau în ce mod? 

Iată ce voiesc să învăţ de la voi sau să vă învăţ pe voi: Dumne- 
zeu S-a făcut om şi S-a unit cu oamenii, S-a împărtăşit de umanitate şi 
a comunicat tuturor celor ce cred în El şi-şi arată credinţa prin fapte, 
dumnezeirea Sa prin împărtăşire. 

Căci El însuşi a spus că se mântuiesc numai cei ce se împărtă- 
şesc de dumnezeirea Lui, cum S-a împărtăşit de firea noastră El, Fă- 
cătorul tuturor. 

E ceea ce mărturiseşte Pavel, spunând că Biserica lui Hristos se 
va face un trup dumnezeiesc al Stăpânului, trup nepătat, neprihănit, 
fără nici o zbârcitură (Efes. V, 26). 

Acest Trup sunt credincioşii, iar Capul lui este Hristos. 

Dacă deci El va fi aşa, precum şi este, cine va îndrăzni să-1 atin- 
gă, dacă este murdar? 

Sau cine se va alipi Lui de e nevrednic? 

Dacă şi acum păcătoşii sunt scoşi din Biserică şi sunt împiedi- 
caţi de la împărtăşire, ba mai mult, cei ce nu sunt sfinţi sunt lipsiţi şi 
de vederea celor dumnezeieşti, cum se vor uni, vai, atunci cu trupul 
atotneprihănit al lui Dumnezeu şi se vor face mădulare ale lui Hristos, 
aflându-se întinaţi? 

Nu e cu putinţă aceasta, fraţilor, nu se va întâmpla nicidecum. 

Dar cei despărţiţi de trupul dumnezeiesc sau de Biserică şi de 
ceata celor aleşi, spune-mi, unde vor pleca, în ce împărăţie, explică- 
mi în ce loc nădăjduiesc să se sălăşluiască? 

Căci e sigur că raiul, sânul lui Avraam, sau orice loc de odihnă 
este al celor mântuiţi. 

Iar cei mântuiţi sunt numaidecât toţi sfinţii, cum mărturiseşte şi 
învaţă toată dumnezeiasca Scriptură. 

Căci sunt multe camere (Ioan, XV, 4-5), dar înăuntrul aceluiaşi 
palat de nuntă. 

Fiindcă, precum unul e cerul şi în el multe stele, deosebite între 
ele în cinste şi slavă, aşa este şi un singur palat de nuntă şi o singură 

160 



împărăţie, precum şi raiul şi sfânta cetate şi tot locul de odihnă este 
singur Dumnezeu. 

Căci precum nu are odihnă în viaţă omul care nu rămâne în 
Dumnezeu şi nu are pe Dumnezeu în sine, aşa şi după moarte nu va 
găsi odihna în afara Lui, nici loc fără supărare, eliberat de suspine şi 
de necaz. 

Să ne străduim deci fraţilor, să ne străduim înainte de sfârşit, să 
ne alipim de Dumnezeu, de Făcătorul tuturor, de Cel ce S-a pogorât 
pe pământ pentru noi, nevrednicii, de Cel ce a aplecat cerurile (Ps. 
XVII, 10) şi S-a ascuns de îngeri şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioa- 
rei şi S-a întrupat din ea spre mântuirea tuturor. 

Iar mântuirea noastră este aceasta, precum am spus de multe ori 
şi o vom spune iarăşi, nu vorbind noi de la noi, ci gura lui Dumnezeu, 
care a arătat marea lumină a veacului viitor: 

împărăţia lui Dumnezeu a coborât pe pământ, mai bine zis îm- 
păratul tuturor, al celor de sus şi de jos a venit, voind să Se asemene 
cu noi, ca împărtăşindu-ne toţi de El ca din lumină, să ne arătăm lu- 
minile de al doilea asemenea celei dintâi şi să fim părtaşi de împărăţia 
cerurilor şi împreună părtaşi ai slavei Lui şi moştenitori ai veşnicelor 
bunătăţi, pe care nimeni nu le-a văzut. 

Iar acestea sunt, cum sunt convins şi cred şi spun: Tatăl, Fiul şi 
Duhul Sfânt, Treimea Sfântă. 

Iată izvorul bunătăţilor, iată viaţa celor ce sunt, iată desfătarea şi 
odihna, iată veşmântul şi slava, iată bucuria de netâlcuit şi mântuirea 
tuturor celor ce se împărtăşesc de lumina Lui negrăită şi se află în 
comuniune simţită cu El. 

Auziţi: motivul pentru care Se numeşte Mântuitor este că El 
aduce mântuirea tuturor cu care Se uneşte. 

Iar mântuirea este eliberarea de toate relele şi aflarea veşnică în 
El a tuturor bunătăţilor: a vieţii în locul morţii, a luminii în locul întu- 
nericului şi în locul robiei patimilor şi faptelor celor mai urâte, liber- 
tatea desăvârşită dăruită tuturor celor ce s-au unit cu Hristos, Mântui- 
torul tuturor. 

Aceştia vor dobândi atunci în El toată bucuria ce nu se poate 
pierde, toată mulţumirea şi toată veselia, iar cei ce au trăit despărţiţi 
de El şi nu l-au căutat pe El şi nu s-au unit cu El, nici nu s-au desprins 
din robia patimilor şi a morţii, fie că sunt împăraţi sau căpetenii sau 
prinţi, fie că socotesc şi li se pare că se desfată şi se veselesc şi se 
bucură de cele bune, niciodată nu vor dobândi bucuria pe care o au 

161 



robii lui Hristos, liberi de toate plăcerile şi poftele prosteşti şi de slava 
de aici; bucurie care e cu totul negrăită şi de nedescris, bucurie pe 
care nu o va cunoaşte vreodată, nu o va afla şi nu o va vedea, nimeni 
din cei ce nu s-au alipit cu sinceritate şi cu căldură de Hristos şi nu s- 
au împreunat într-o unire negrăită cu El, căruia I se cuvine slava şi 
cinstea, lauda şi toată cântarea de către toată zidirea şi suflarea în 
veci. 

Amin. 

Imnul 43 

E mai bine a fi păstorit decât a păstori pe cei ce nu voiesc 
aceasta. Căci nu câştigă nimic cel ce se străduieşte să mântuiască pe 
alţii iar pe sine se va pierde prin povăţuirea lor. 

Vorbeşte, Hristoase, robului tău, vorbeşte Lumina lumii, vorbeş- 
te cunoştinţa tuturor, vorbeşte Cuvinte, înţelepciune, care cunoşti 
toate de mai înainte, care le vezi de mai înainte toate şi ne înveţi cu 
îmbelşugare toate cele ce ne sunt de folos. 

Vorbeşte şi mă învaţă şi pe mine, Mântuitorule, căile mântuitoa- 
re ale voilor Tale, ale poruncilor dumnezeieşti! 

Vorbeşte şi nu mă trece cu vederea, nu ascunde, Dumnezeul 
meu, de robul tău nevrednic, voia Ta! 

Spune-mi, ce e mai mare la Tine, ce-Ţi este mai plăcut Ţie din 
cele două, Mântuitorule de oameni iubitor: să port de grijă de lucruri- 
le mănăstirii şi să mă îngrijesc cu îmbelşugare de trebuinţele trupeşti 
din ea, ocupându-mă de toate cu tulburare şi luptă, sau să stărui mereu 
în starea de linişte (în isihie) şi să-mi păstrez mintea şi inima netulbu- 
rată şi să primesc razele harului Tău, ca să-mi lumineze simţirile su- 
fletului, ca să-mi răsune fiinţa în chip tainic de cuvintele Tale şi să 
învăţ şi pe alţii cu blândeţe şi să mă învăţ totodată pe mine însumi; 
căci cel ce vorbeşte altora, îşi spune cele vorbite lui însuşi şi e dator 
să le împlinească acestea întâi el însuşi? 

Spune-mi, deci, Dumnezeul şi Făcătorul meu, care din acestea e 
mai bună, care-mi este mai de folos şi care e mai plăcută Ţie şi desă- 
vârşită? 

Da, nu ascunde de mine, Cuvinte Prea îndurate! 

„Ascultă ceea ce întrebi, scrie ceea ce auzi! 

Eu sunt Dumnezeu, Neînceputul dinaintea tuturor. 

162 



Eu sunt Stăpânul prin fire al cerurilor şi împăratul celor dede- 
subt; şi toţi îmi sunt robi fără voia lor. 

Căci Eu sunt Creatorul şi Judecătorul şi Stăpânul tuturor şi sunt 
aşa şi acum şi în vecii vecilor. 

Totuşi nu silesc niciodată pe cel ce nu voieşte, ci-1 voiesc liber, 
voiesc ca slujirea să-i fie liber aleasă, voiesc din partea supuşilor să 
lucreze cu frică şi să-Mi arate în ea iubire. 

Aşa doresc să fie robii Mei, simbriaşii Mei, aşa voiesc şi pe pri- 
etenii Mei. 

Iar pe ceilalţi încă nu i-am cunoscut, nici n-am fost cunoscut de 
ei. 

De aceea, zic că sunt aspru, Mă declară nemilos, Mă numesc 
nedrept, ei care se socotesc copii ai celui nedrept. 

Iar cei ce Mă înjură şi Mă defăimează şi Mă osândesc pe Mine 
cum ţi se vor supune ţie? 

Sau spune -Mi, cum te vor primi ca învăţător? 

Cum te vor socoti lupii pe tine păstor, sau cum vor urma glasul 
tău, fiind fiare sălbatice? 

Ieşi, fugi, pleacă din mijlocul acestora şi de vrei să te mântu- 
ieşti, să-ţi fie de ajuns aceasta. 

Iar dacă ai vrea să mântuieşti lumea, iar pe tine te vei pierde, la 
ce-ţi va folosi lumea mântuită de tine? 

Nu vreau să păstoreşti pe cineva din cei ce nu voiesc. 

Priveşte, că şi Eu am făcut aşa în lume. 

Celor ce voiesc, Eu le sunt şi Păstor şi Stăpân. 

Dar celorlalţi le sunt numai Creator după fire; nu le sunt împă- 
rat, nici Povăţuitor celor ce nu-şi iau crucea să-Mi urmeze Mie. 

Căci ei sunt fiii vrăjmaşului, robii şi uneltele lui. 

Priveşte aceste taine înfricoşătoare, priveşte nesimţirea acelora; 
priveşte şi plângi pentru ei, de se poate în fiecare ceas. 

Căci fiind chemaţi din întuneric la lumina neînserată, de la 
moarte la viaţă, din iad la cer, de la cele vremelnice şi stricăcioase la 
slava veşnică, se mânie şi se înfurie împotriva învăţătorilor şi ţes tot 
felul de uneltiri împotriva lor şi aleg mai bine moartea decât să pără- 
sească întunericul şi faptele întunericului şi să-Mi urmeze Mie. 

Spune -Mi, cum îi vei păstori pe aceştia, cum îi vei povăţui? 

Arată-Mi cum îi vei călăuzi când ei se reped spre foc, se pun la 
dispoziţia vrăjmaşului şi fac împreună ca ei cu râvnă cele contrare 
poruncilor Mele? 

163 



Spune-Mi, cum îi vei păstori ca pe nişte oi, cum îi vei duce la 
păşunea poruncilor Mele, la apa voilor Mele spre munţii spirituali ai 
vederilor tainice şi ai slavei Mele negrăite, prin care cei ce o văd dis- 
preţuiesc slava de jos şi uită de toate cele ale simţurilor şi le socotesc 
pe toate acestea ca umbră şi fum? 

Spune-Mi, cum vei câştiga pe duşmanul tău ca apărător, cum 
vei convinge pe vrăjmaşul ce te războieşte să-ţi fie prieten? 

Se observă cum prietenii ţi se fac uşor duşmani, găsind un cât de 
mic pretext, dar duşmanii greu se fac prieteni, chiar dacă li se face 
bine, chiar dacă sunt făcuţi părtaşi de daruri înalte şi mari. 

Căci au în inima lor ascuns veninul, pe care-1 varsă din belşug 
când prind ocazia şi nu se tem să omoare fără milă, fără compătimire, 
pe binefăcătorii lor, plini de o ultimă nebunie. 

Aceştia imită pe Cain, aceştia sunt mai răi ca Lameh, aceştia se 
poartă la fel ca Saul, imită pe evrei şi se iau la întrecere cu Iuda, moş- 
tenind ştreangul lui. 

Ia seama unde vei ajunge, de voieşti să le fii povăţuitor. 

Căci nu se vor întoarce unde voieşti şi te vor sili pe tine să 
umbli pe calea lor şi să cazi primul, înainte de ei, în pierzanie şi să 
cobori mai jos în prăpastia iadului, avându-i, desigur şi pe ei ca pe cei 
ce-ţi urmează. 

Iar de nu vei primi nicidecum să te asemeni lor şi nu vei voi să 
urmezi sfaturile lor şi să te însoţeşti cu ei în faptele lor, nu vei avea de 
la ei decât răscoală, luptă şi război neîndurat. 

Iar din acestea ce vei folosi, ce-ţi va veni, ce vei câştiga? 

Ascultă şi-ţi voi spune pe scurt: întâi de toate nu vei putea să-Mi 
fii slujitorul Meu, căci Eu voiesc ca slujitorul Meu să nu se lupte 
nicidecum. 

Apoi vor câştiga împotriva ta o ură neînfrânată şi vor fi porniţi 
să te omoare pe faţă sau în ascuns şi tu vei fi pricină osândirii lor. 

Iar moartea Ta nu va fi de nici un folos altora, cum a fost moar- 
tea mea viaţă lumii, ba te vei face pricina osândirii lor, fiindcă nu ai 
ieşit liber din viaţă. 

Deci e mai bine să fii păstorit, decât să păstoreşti pe unii ca 
aceştia. 

Dar cel mai bine e să te îngrijeşti de ale tale şi să te rogi pentru 
ei şi pentru toţi oamenii, ca să se întoarcă şi să vină toţi la cunoştinţă. 

Şi să înveţi şi să îndrumi pe cei ce voiesc dintre ei. 

164 



Dar să nu-i sileşti să facă cele ce îi înveţi, ci spune-le cuvintele 
Mele şi îndeamnă-i să le păzească, socotindu-le pricinuitoare ale vieţii 
veşnice. 

Căci aceste cuvinte se vor ridica atunci când voi veni să judec şi 
vor judeca pe fiecare dintre aceştia după merit, iar tu vei rămâne fără 
vină, cu totul neosândit fiindcă nu ai ascuns argintul cuvintelor Mele, 
ci cât ai luat tu însuţi, atât ai dat tuturor. 

Aceasta îmi place Mie, aceasta a fost datoria şi lucrarea aposto- 
lilor şi a ucenicilor Mei, potrivit poruncilor Mele: să Mă vestească pe 
Mine ca Dumnezeu în toată lumea şi să înveţe voile Mele şi poruncile 
Mele şi să le lase oamenilor în scris. 

Luptă-te şi tu să faci şi să înveţi aşa. 

Iar celor ce nu voiesc să audă cuvintele Mele, cum au zis şi zic 
către Mine: „Greu este cuvântul acesta şi cine va putea să-1 audă?" 
(Ioan, VI, 60), spune-le, cum am spus şi Eu atunci către aceia: „De nu 
voiţi, plecaţi şi faceţi fiecare cum voiţi" (Ioan, VI, 67), lăsând totul la 
voia şi hotărârea lor, să aleagă deci, fie moartea, fie viaţa. 

Căci nimeni nu s-a făcut vreodată bun fără voia lui. 

Nici nu se va face necredinciosul credincios fără voie. 

Nici nu-şi va schimba cel rău fără voie cugetarea lui ca să se fa- 
că în totul bun. 

Precum nimeni nu s-a făcut rău prin fire, ci cu intenţie, aşa ia- 
răşi din rău şi viclean se va face cineva bun şi cumsecade prin intenţie 
şi hotărâre, dacă vrea; iar dacă nu vrea, nu va fi nicidecum aceasta. 

Nimeni n-a strălucit în lume prin virtute, dacă n-a voit. 

Nimeni nu se va mântui dacă nu vrea. 

Iar mai mult decât aceasta nu căuta. 

Străduieşte-te să te mântuieşti pe tine şi pe cei ce te aud, în caz 
că afli pe pământ pe cel care are urechi să audă şi aude cuvintele ta- 
le." 

Aşa voi face Stăpâne, precum mi-ai poruncit. 

Dar, dăruieşte -mi ajutorul Tău, harul Tău, mie, nevrednicul Tău 
rob, Dumnezeul meu, ca să Te slăvesc pe Tine şi să cânt stăpânirea 
Ta cu cântări neîncetate în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 44 (Z. 34) 

Ce este „după chipul" şi cum se înţelege în mod cuvenit omul 
drept chip al modelului (al prototipului) ; şi că cel ce iubeşte pe vrăj- 

165 



maşi ca pe binefăcătorii săi, imită pe Dumnezeu şi făcăndu-se prin 

aceasta părtaş al Duhului Sfânt, se face dumnezeu prin adopţiune şi 

prin har, dar nu e cunoscut ca atare decât de cei ce stau sub lucrarea 

Sfântului Duh. 

Slavă, laudă, cântare, mulţumire Celui ce a adus la existenţă din 
cele ce nu sunt toată zidirea numai cu cuvântul şi cu voia proprie. 

Slavă Dumnezeului tuturor, Celui închinat în Treimea 
ipostasurilor şi într-o singură fiinţă. 

Căci unul este Dumnezeu, Treimea Sfântă, fiinţa mai presus de 
fiinţă, una în trei persoane şi în trei ipostasuri nedespărţite şi netăiate 
între ele. 

Căci e o fire, o slavă, o putere şi la fel o voinţă. 

Ea singură e Creatoarea tuturor. 

Ea m-a plăsmuit din lut pe mine întreg şi dându-mi suflet m-a 
aşezat pe pământ şi mi-a dat lumină să văd şi să privesc în Ea, să pri- 
vesc toate, adică lumea aceasta sensibilă, soarele şi luna, stelele şi 
cerul, pământul, marea şi toate cele ce sunt în acestea. 

Mi-a dat şi minte şi raţiune. 

Dar ia seama la cuvânt! 

Ni s-a dat raţiunea după chipul Raţiunii (Cuvântului = Logos). 

Căci suntem raţionali din Cuvântul Cel fără de început, Cel ne- 
creat, Cel necuprins, Dumnezeul meu. 

Cu adevărat, sufletul oricărui om e raţional, e chipul raţional al 
Cuvântului. 

Cum e aceasta, învaţă-mă! 

Ascultă-L pe Cuvântul însuşi: 

„Cuvântul e Dumnezeu din Dumnezeu şi împreună veşnic cu 
Tatăl şi cu Duhul." 

Astfel şi sufletul meu este după chipul Lui. 

Căci având minte şi raţiune le are pe acestea după fiinţă netăiate 
şi necontopite şi de o fiinţă. 

Cele trei sunt una în mod unit, dar şi în mod distinct. 

Totdeauna sunt unite şi distincte, căci sunt unite în mod necon- 
fundat şi sunt distincte în mod netăiat. 

De desfiinţezi una din acestea, le desfiinţezi în mod sigur pe 
toate. 

Căci sufletul fără minte, fără raţiune, va fi egal cu al animalelor. 

Iar fără suflet nu poate subzista mintea şi raţiunea. 

166 



Aşa înţelege din chip prototipul. 

Fără Duhul nu este nici Tatăl, nici Fiul acestuia. 

Duh e Tatăl şi Duh Fiul Tatălui - chiar dacă S-a îmbrăcat în trup 
- şi Duhul e iarăşi Dumnezeu. 

Căci Cele trei sunt una prin fire şi fiinţă, cum e mintea, sufletul 
şi raţiunea. 

Dar Tatăl L-a născut pe Fiul în mod negrăit. 

Precum mintea e din sufletul meu, mai bine zis în sufletul meu, 
aşa e din Tatăl Duhul. 

Mai bine zis Acesta şi este şi rămâne în Tatăl şi provine în mod 
negrăit din El. 

Şi precum iarăşi mintea mea naşte totdeauna cuvântul şi-1 ros- 
teşte şi-1 trimite şi-1 face cunoscut tuturor - şi nu se desparte de aces- 
ta, ci şi naşte cuvântul şi-1 are şi înăuntrul ei - aşa înţelege şi pe Tatăl 
că a născut pe Cuvântul, că-L naşte neîncetat, dar Tatăl nu Se despar- 
te de Fiul Lui, ci Se vede în Fiul şi Fiul rămâne în El. 

Acesta este chipul exact - deşi întunecos - pe care l-a arătat cu- 
vântul meu, chip pe care nu-1 vei vedea niciodată, nici nu-1 vei înţele- 
ge, de nu te vei curaţi mai întâi, de nu vei spăla mai întâi chipul tău de 
pată, de nu-1 vei scoate din patimile în care este scufundat; de nu-1 vei 
şterge de acelea în mod deplin şi nu-1 vei dezveli şi nu-1 vei face alb 
ca zăpada. 

Dar şi când vei face acestea şi te vei curaţi bine şi te vei face 
chip desăvârşit, nu vei vedea modelul (prototipul) tău, nici nu-L vei 
înţelege, de nu ţi Se va descoperi El însuşi prin Duhul Sfânt. 

Căci toate le învaţă Duhul, care străluceşte în lumină negrăită. 

Toate cele spirituale le va arăta El minţii tale atâta cât poţi să le 
vezi, atâta cât e cu putinţă omului, pe măsura curăţiei sale sufleteşti. 

Atunci te vei asemăna cu Dumnezeu imitându-L prin faptele ta- 
le, pe măsura înfrânării şi bărbăţiei, dar şi a iubirii tale de oameni, a 
răbdării încercărilor şi a iubirii duşmanilor tăi. 

Căci în aceasta stă iubirea de oameni, în a face bine duşmanilor 
şi în a-i iubi pe ei ca pe prieteni, ca pe nişte adevăraţi binefăcători şi 
în a te ruga pentru toţi cei ce-ţi voiesc răul; în a avea o iubire lăuntrică 
egală faţă de toţi, buni şi răi, în a-ţi pune sufletul (viaţa) în fiecare zi 
pentru toţi, înţeleg pentru mântuirea tuturor, pentru a se mântui fieca- 
re, sau toţi, de e cu putinţă. 

167 



Acestea te vor face, copilul meu, următor al Stăpânului şi te vor 
arăta chip adevărat al Creatorului şi imitator în toate al desăvârşirii 
dumnezeieşti. 

Iar Creatorul - ia seama ce voiesc să-ţi spun - îţi va trimite 
atunci Duhul dumnezeiesc. 

Nu-ţi spun că un alt suflet, ca cel pe care-1 ai, ci-ţi spun că Du- 
hul Cel din Dumnezeu. 

Acesta va sufla şi va locui şi Se va sălăşlui fiinţial în tine şi te va 
lumina şi umple de strălucire şi te va reface întreg şi din stricăcios te 
va face nestricăcios şi va reînnoi casa învechită, înţeleg casa sufletu- 
lui tău. 

Iar odată cu aceasta va face nestricăcios şi trupul tău. 

Şi te va face dumnezeu după har, asemenea modelului (prototi- 
pului). 

O, minune, o, taină tuturor necunoscută, necunoscută celor îm- 
pătimiţi, necunoscută celor lumeşti, necunoscută iubitorilor de slavă, 
necunoscută celor mândri, necunoscută celor furioşi, necunoscută 
celor răzbunători, necunoscută iubitorilor de trup, necunoscută iubito- 
rilor de argint, necunoscută celor pizmaşi, necunoscută bârfitorilor, 
necunoscută făţarnicilor, necunoscută celor lacomi de mâncare, necu- 
noscută celor ce mănâncă pe ascuns, necunoscută beţivilor şi desfrâ- 
naţilor, necunoscută flecarilor, necunoscută grăitorilor de cuvinte 
urâte, necunoscută trândavilor, necunoscută celor ce nu se îngrijesc 
de pocăinţă în fiecare ceas, necunoscută celor ce nu plâng neîncetat în 
fiecare zi, necunoscută celor nesupuşi, necunoscută celor ce se împo- 
trivesc în cuvinte, necunoscută vieţuitorilor de sine, necunoscută celor 
ce se socotesc a fi ceva, nefiind nimic, necunoscută lăudăroşilor, dar 
şi celor ce se bucură de înălţimea trupului lor, sau de puterea, sau de 
frumuseţea lui, sau de alt dar fie el oricare, necunoscută celor ce n-au 
dobândit inima curată, necunoscută celor ce nu cer, cu căldura inimii, 
să primească Duhul dumnezeiesc, necunoscută celor ce nu cred că se 
dă şi acum Duhul dumnezeiesc celor ce-L caută. 

Căci necredinţa desparte de Duhul dumnezeiesc şi-L alungă şi 
necerându-L, nici nu-L primeşte, iar neprimindu-L, este mort. 

Iar pe mort cine nu-1 va plânge, că părând a trăi, este mort? 

Iar morţii între ei nu se pot niciodată nici vedea, nici plânge. 

Cei vii însă, văzându-i, îi plâng. 

168 



Căci văd o minune ciudată, văd oameni morţi trăind, ba şi um- 
blând şi oameni orbi socotindu-se că văd şi surzi adevăraţi socotindu- 
se că aud. 

Căci trăiesc şi privesc şi aud ca animalele şi cugetă ca acei fără 
de minte, în simţirea lor nesimţită, în viaţa lor moartă. 

Căci încă poate trăi cel ce nu trăieşte, încă poate vedea cel ce nu 
vede şi auzi cel ce nu aude. 

Dar spune -mi, cum e aceasta? 

Ţi-o voi spune îndată: toţi câţi trăiesc după trup, câţi văd cele de 
aici şi câţi aud numai cu urechi trupeşti cuvintele dumnezeieşti, sunt 
surzi, orbi şi morţi. 

Iar aceştia, spune-mi, cum se pot numi creştini? 

Ascultă pe dumnezeiescul Pavel, care-ţi explică acestea limpe- 
de, mai bine zis pe Hristos care grăieşte în el: „omul dintâi, pămân- 
tesc, a fost creat din pământ, iar omul al doilea a pogorât din cer" (I 
Cor. XV, 4). 

Ia aminte la cele spuse: 

„Precum e omul dintâi pământesc, aşa sunt pământeşti şi toţi cei 
ce se nasc din el. 

Şi cum e Hristos, Stăpânul ceresc, aşa sunt cereşti şi toţi cei ce 
au crezut în El şi sunt născuţi de sus, botezaţi la fel în Duhul Sfânt." 

Precum este Duhul Cel ce i-a născut Dumnezeu adevărat, aşa 
sunt şi cei ce s-au născut din Dumnezeu, dumnezei prin har şi toţi fii 
ai Celui Prea înalt, cum spune sfânta gură. 

Ai auzit cuvintele lui Dumnezeu? 

Ai auzit cum îi desparte pe cei credincioşi de ceilalţi, cum le dă 
robilor Săi un semn de cunoaştere ca să nu fie înşelaţi de cuvintele 
altor învăţători? 

Cel dintâi, zice, e din pământ, fiindcă a fost creat ca pământesc, 
iar al doilea Om, Stăpânul tuturor, a pogorât din ceruri. 

Cel dintâi a pricinuit moartea tuturor oamenilor şi stricăciunea 
prin neascultare, iar al doilea a dăruit lumii şi dăruieşte şi acum tutu- 
ror credincioşilor lumina, viaţa şi nestricăciunea. 

Ai auzit cele ce ţi le spune cel introdus în tainele cereşti? 

Ai auzit pe Hristos grăind prin ele şi învăţându-i pe oameni cum 
sunt cei ce au crezut în El şi îşi arată credinţa prin fapte? 

Deci nu te mai îndoi, dacă eşti creştin ceresc, că trebuie să fii şi 
tu astfel. 

Iar dacă nu eşti astfel, cum te vei numi creştin? 

169 



Căci, dacă precum Stăpânul este ceresc şi spune că aşa sunt şi 
cei ce au crezut în El, adică cereşti, toţi câţi cugetă cele lumeşti, câţi 
vieţuiesc după trup, nu aparţin Cuvântului coborât de sus, ci în mod 
sigur omului pământesc plăsmuit din pământ. 

Aşa cugetă, aşa judecă, aşa crede şi caută să te faci astfel, adică 
ceresc, precum a spus Cel ce a venit din ceruri şi a dat viaţă lumii 
(Ioan, VI, 33). 

Acesta este şi pâinea care S-a coborât de acolo, pe care cei ce o 
mănâncă nu vor mai vedea vreodată moartea (Ioan, VI, 50). 

Căci fiind cereşti vor fi pururea dezbrăcaţi de stricăciune şi îm- 
brăcaţi în nestricăciune, ca unii ce-au lepădat moartea şi s-au lipit de 
viaţă. 

Şi fâcându-se nemuritori şi nestricăcioşi, se numesc cereşti. 

Dar cine a fost astfel din veac, adică din fiii lui Adam, înainte de 
a Se fi pogorât din cer Stăpânul tuturor celor din cer şi de pe pământ? 

Astfel El a luat trupul nostru şi ne-a dat Duhul dumnezeiesc, 
precum am spus de multe ori. 

Şi Acesta ne-a dat nouă toate. 

Care toate? 

Cele ce vi le-am spus de multe ori, dar şi cele ce le voi spune 
acum. 

El Se face ca o cristelniţă dumnezeiască, atotluminoasă şi îm- 
brăţişează pe toţi cei vrednici pe care îi află înăuntru. 

Dar cum voi spune, cum voi exprima cele ce se petrec, în mod 
cuvenit? 

Dă-mi cuvânt Dumnezeul meu, Cel ce mi-ai dăruit sufletul meu! 

Dumnezeiescul Duh fiind Dumnezeu, preface şi înnoieşte deplin 
şi preschimbă în mod minunat pe cei ce îi ia înăuntrul Lui. 

Dar cum şi în ce fel nu Se molipseşte El de întinăciunea lor? 

Precum focul nu se împărtăşeşte de negreala fierului, ci transmi- 
te aceluia toate însuşirile lui, aşa şi dumnezeiescul Duh, fiind 
nestricăcios şi nemuritor, dă nestricăciunea şi nemurirea; şi fiind lu- 
mină neapusă îi face lumină pe toţi în care Se sălăşluieşte; şi fiind 
Viaţa, dă tuturor acelora viaţă. 

Fiind de o fire şi de o fiinţă cu Hristos şi deopotrivă slăvit cu El 
şi fiind una cu El, îi face şi pe aceştia asemenea lui Hristos. 

Căci nu refuză Stăpânul din pizmă să Se arate muritorii deopo- 
trivă cu El prin har, nici nu socoteşte nevrednici pe robi să se facă 

170 



asemenea Lui, ci are plăcere şi bucurie Să ne vadă pe noi făcuţi după 
har astfel, cum este El prin fire. 

Căci fiind binefăcător, voieşte să fim astfel ca şi El. 

Căci dacă n-am fi întocmai asemenea Lui, cum am fi uniţi cu El, 
precum a spus? 

Şi cum am rămâne în El nefiind ca El? 

Sau cum ar rămâne El în noi, dacă am fi neasemenea Lui? 

Deci ştiind-o aceasta clar, grăbiţi-vă să primiţi Duhul, Cel din 
Dumnezeu şi dumnezeiesc, ca să vă faceţi astfel cum a arătat cuvân- 
tul: cereşti şi dumnezeieşti, aşa cum v-a spus Stăpânul, ca să vă faceţi 
moştenitori ai împărăţiei cereşti, în veci. 

Iar dacă voi nu sunteţi aşa sau nu vă faceţi de aici, cereşti, pre- 
cum am spus, cum socotiţi că veţi locui în ceruri împreună cu El? 

Cum veţi şi intra cu cei cereşti în împărăţie şi veţi împăraţi şi 
veţi fi cu împăratul şi cu Stăpânul tuturor? 

Alergaţi deci toţi cu sârguinţă, ca să ne învrednicim să ajungem 
înăuntrul împărăţiei cerurilor şi să împărăţim cu Hristos, Stăpânul 
tuturor, Căruia se cuvine toată slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul în 
vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 45 (Z. 45) 

învăţătura cea mai exactă despre Dumnezeu; şi că cel ce nu ve- 
de lumina slavei lui Dumnezeu e mai rău ca orbii. 

O, Dumnezeul meu, iubitor de îndurare, Făcătorul meu, fă să-mi 
strălucească mai mult lumina, ca să-mi umpli inima de bucurie. 

Da, nu Te mânia, da, nu mă părăsi, ci fă să strălucească sufletul 
meu în lumina Ta, căci lumina mea, Dumnezeul meu, eşti Tu. 

Fiindcă deşi Te numeşti prin multe şi diferite nume, dar, Tu în- 
suţi eşti Unul. 

Acest Unul e necunoscut, nevăzut şi de negrăit întregii firi, dar 
arătându-Se, primeşte toate numele. 

Acest Unul este firea în trei ipostasuri, o unică dumnezeire, o 
unică împărăţie, o unică putere. 

Căci Treimea este o singură existenţă. 

Fiindcă Dumnezeul meu este unul în Treime şi nu Trei. 

171 



Dar acest Unul este Trei după ipostasuri, însă ele sunt prin fire 
întreolaltă de o fire, de o putere, de o fiinţă, unite în chip neamestecat 
mai presus de minte, distincte în mod nedespărţit. 

Cele Trei sunt Unul şi Unul în cele Trei. 

Căci Unul este Cel ce a făcut toate, Iisus Hristos împreună cu 
Tatăl Cel fără de început şi cu Duhul Sfânt împreună fără de început. 

Deci Treimea este Unul în chip cu totul neîmpărţit, dar în acest 
Unul sunt Trei şi în cele Trei este Unul, mai bine zis, cele Trei sunt 
Unul şi Unul iarăşi Trei. 

Aşa cugetă, aşa te închină şi crede şi acum şi în veci. 

Dar acest Unul cugetat, care străluceşte şi luminează, de care ne 
împărtăşim şi se comunică, este tot Binele. 

De aceea nu-i dăm un singur nume, ci multe: Lumină, Pace, Bu- 
curie, Viaţă, Hrană şi Băutură, Veşmânt, Acoperământ, Cort, Casă 
dumnezeiască, Răsărit, înviere, Odihnă, Baie, Foc, Apă, Râu, Izvor, 
Râu de viaţă, Pâine şi Vin, Dulceaţă nouă a credincioşilor, Ospăţ, 
Desfătare de care ne bucurăm în chip tainic, Soare cu adevărat ne- 
apus, Stea pururea luminătoare, Sfeşnic ce luminează înăuntrul casei 
sufletului. 

Acest Unul creează şi curăţă multe, Acest Unul a adus toate la 
existenţă prin cuvânt şi le susţine pe acestea toate prin Duhul puterii. 

Acest Unul a adus la existenţă cerul şi pământul din cele ce nu 
sunt, le-a dat fiinţă, le-a dat substanţă în mod negrăit. 

Acest Unul a făcut cu voinţa, cerul, luna şi stelele, minune nouă 
şi străină. 

Acest Unul a adus la existenţă prin poruncă animalele cu patru 
picioare, târâtoarele, fiarele şi păsările de tot felul şi vieţuitoarele din 
mare, precum se văd toate. 

Iar la urmă m-a făcut pe mine ca împăratul lor şi toate acestea 
mi le-a dat mie ca pe nişte roabe spre slujire şi pentru împlinirea tre- 
buinţelor mele. 

Toate deci au păzit şi păzesc încă porunca acestui Dumnezeu 
unic al tuturor, numai eu singur, ticălosul, m-am arătat nemulţumitor, 
nerecunoscător şi neascultător de Dumnezeu, care m-a plăsmuit pe 
mine şi mi-a dăruit toate aceste bunuri din belşug. 

Şi călcând porunca Lui m-am făcut şi m-am arătat mai rău decât 
toate dobitoacele, netrebnic în toate, mai rău decât fiarele, decât târâ- 
toarele şi păsările, nenorocitul de mine! 

172 



M-am abătut de la calea dreaptă şi dumnezeiască şi am căzut în 
chip mizerabil de la slava dată mie. 

M-am dezbrăcat de veşmântul luminat şi dumnezeiesc şi ajun- 
gând în întuneric, zac acum în negură, dar nu ştiu că sunt lipsit de 
lumină. 

îmi zic: „Vezi, soarele luminează ziua şi-1 văd pe acesta, dar vi- 
ne noaptea şi el apune. 

Şi eu aprind lumânări şi o lampă şi văd. 

Dar ce are mai mult ca mine un altul dintre oameni? 

Căci toţi oamenii văd aşa în lume şi nu e vreun om care vede 
ceva mai mult." 

Şi zicând acestea mint şi-mi bat joc de mine însumi şi mă amă- 
gesc pe mine însumi, Mântuitorule, făcând pe fanfaronul, nevrând să 
mă cunosc pe mine însumi că sunt orb, nevrând să mă ostenesc şi 
nevrând să deschid ochii, nevrând, osânditul de mine, să-mi recunosc 
orbirea. 

Eu zic: „Cine a cunoscut pe Dumnezeu, Lumina lumii?" 

Dar zicând aceasta, Stăpâne, sunt cu totul nesimţitor, neînţele- 
gând că eu cuget şi vorbesc în chip mincinos. 

Căci cel ce nu avea lumina Ta şi zice că a o vedea e cu neputin- 
ţă, ba mai mult, zice că e cu neputinţă chiar a fi aceasta şi deci a ve- 
dea, Stăpâne, lumina slavei Tale, tăgăduieşte toate scripturile prooro- 
cilor, apostolilor şi cuvintele şi iconomia Ta, Iisuse. 

Iar dacă ai strălucit din înălţime şi Te-ai arătat în întuneric şi ai 
venit, Milostive, în lume, voind să convieţuieşti cu oameni ca noi, din 
iubire de oameni şi ai spus în chip nemincinos că eşti Lumina lumii 
(Ioan, VIII, 12), iar noi nu Te vedem, nu suntem cu totul orbi, ba nu 
suntem chiar mai răi ca orbii, Hristoase al meu? 

Da, cu adevărat, da, cu adevărat suntem morţi şi orbi, 
nevăzându-Te pe Tine, lumina de viaţă făcătoare. 

Orbii nu văd soarele sensibil, dar trăiesc Stăpâne şi se mişcă 
într-un fel oarecare. 

Căci el nu le dă viaţa, ci numai să vadă. 

Dar Tu fiind toate bunătăţile, le dai pururea viaţa robilor Tăi ce 
văd lumina Ta, căci fiind Viaţă, dăruieşti şi viaţa împreună cu toate 
celelalte bunătăţi, care eşti Tu avându-le cu adevărat în Tine pe toate. 

Să nu fiu lipsit de Tine, Milostive, eu smeritul şi străinul. 

Căci m-am făcut străin şi trecător aici nu prin hotărârea mea, nu 
prin voinţa mea, ci prin bunăvoinţa Ta, prin harul Tău. 

173 



M-am cunoscut străin de cele văzute, fiind luminat spiritual de 
lumina Ta şi cunoscând că transporţi seminţia omenească şi o muţi 
într-o lume nematerială şi nevăzută; şi dăruieşti fiecăruia locuinţa 
vrednică de el şi îi deosebeşti pe ei, Mântuitorule, potrivit cu măsura 
în care fiecare a păzit poruncile Tale. 

Pentru aceea Te rog deci, să mă aşezi împreună cu Tine. 

Deşi am păcătuit mai mult ca toţi oamenii şi sunt vrednic de 
chin şi pedeapsă, primeşte-mă pe mine, care Te rog, Stăpâne, ca pe 
vameşul şi ca pe desfrânata, chiar dacă nu plâng la fel cu ei, chiar 
dacă nu spăl picioarele Tale asemenea ei cu părul meu, chiar dacă nu 
suspin şi nu mă tânguiesc, Hristoase, asemenea lor. 

Căci eşti izvor de milă, râu de compătimire, fântână de bunătate, 
prin care Te rog, miluieşte-mă. 

Da, Tu care Ţi-ai lăsat mâinile pironite, da, Tu care ţi-ai lăsat 
picioarele pironite pe cruce şi Ţi-ai lăsat coasta străpunsă, Prea Indu- 
rate, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de focul cel veşnic, învrednicindu- 
mă să-Ţi slujesc de aici înainte, iar atunci să stau nedeznădăjduit îna- 
intea Ta şi să fiu primit, Mântuitorule, în cămara Ta de nuntă, unde 
mă voi bucura împreună cu Tine, Bunule Stăpân, de o bucurie negrăi- 
tă, în toţi vecii. 

Amin. 

Imnul 46 (Z. 10) 

Mărturisire împreunată cu rugăciunea; şi despre unirea între 
Duhul Sfânt şi nepătimire. 

M-am depărtat, m-am sălăşluit în pustie, m-am ascuns de Tine, 
de dulcele Stăpân, scufundat în noaptea grijii de viaţă şi am suferit 
multe muşcături şi răni. 

Şi ridicându-mă de acolo, port în sufletul meu multe plăgi şi 
strig în durerea şi suferinţa inimii: 

„Miluieşte-mă, îndură-Te de mine, neascultătorul! 

Tu, care eşti singurul doctor de suflet iubitor şi mult îndurat, ca- 
re vindeci în dar pe cei bolnavi şi răniţi. 

Vindecă bubele, rănile mele! 

Picură untdelemnul harului tău, Dumnezeul meu şi unge rănile 
mele, uşurează ulceraţiile mele, usucă şi strânge mădularele mele 
moleşite şi şterge toate bubele mele, Mântuitorule şi fă-mă întreg, 
deplin sănătos ca înainte, când nu aveam în mine vreo necurăţie, când 

174 



nu aveam vreo rană, nici vreo bubă puroioasă, nici vreo pată, Dumne- 
zeul meu, ci era în mine seninătate şi bucurie, pace şi blândeţe sfântă, 
smerenie şi îndelungată răbdare, lumina îndurării şi a faptelor bune, 
răbdarea şi puterea nebiruită faţă de toate. 

De aici, multa mângâiere a lacrimilor în fiecare zi, de aici bucu- 
ria în inima mea, care ţâşnea ca un izvor şi curgea neîncetat, pârâu de 
miere şi băutură a veseliei, ce se întorcea necontenit în gura minţii 
mele. 

De aici, toată sănătatea, de aici, curăţia, de aici, ştergerea pati- 
milor şi a gândurilor deşarte, de aici, nepătimirea fulgerătoare ce mă 
însoţea şi se împreuna mereu cu mine - înţelege aceasta în chip ome- 
nesc, tu care auzi aceste cuvinte, ca să nu te întinezi în chip nenorocit. 

Era o nepătimire ce-mi sădea plăcerea negrăită a întâlnirii şi do- 
rul nesfârşit al minţii, al unirii dumnezeieşti, de care împărtăşindu- 
mă, mă făceam nepătimitor, înfocat de plăcere, arzând de dorul ei. 

Căci, împărtăşindu-mă de Lumină, m-am făcut lumină, mai pre- 
sus de orice patimă, în afară de orice răutate. 

Fiindcă nu se uneşte patima cu lumina nepătimirii, precum nici 
umbra sau întunericul nopţii cu soarele. 

Dar devenind astfel şi fiind astfel, m-am moleşit, Stăpâne, ca 
unul ce m-am bizuit pe mine şi am fost atras de grija lucrurilor simţite 
şi am căzut în preocuparea de cele ale vieţii, nenorocitul de mine. 

Şi răcindu-mă, m-am făcut negru ca fierul şi întârziind în zăce- 
rea aceasta, m-am acoperit de rugină. 

Pentru aceasta strig către Tine, cerându-Ţi să mă cureţi iarăşi, 
Iubitorule de oameni şi să mă readuci la frumuseţea de mai înainte şi 
să mă bucuri de lumina Ta, acum şi pururea şi în toţi vecii. 

Amin. 

Imnul 47 (Z. 52) 

Tâlcurile pătrunzătoare ale raiului spiritual; şi despre pomul 
vieţii din el. 

Binecuvântat eşti, Doamne, binecuvântat eşti singur, binecuvân- 
tat eşti, Milostive, prea binecuvântat, Cel ce ai dat în inima mea lumi- 
na poruncilor tale şi ai sădit în mine pomul vieţii şi m-ai arătat pe 
mine ca pe un alt rai în cele văzute, ca pe un rai spiritual în cele sen- 
sibile, spiritual în simţire. 

175 



Căci ai unit cu sufletul meu pe Duhul Tău dumnezeiesc, pe care 
L-ai şi sălăşluit în cele dinăuntrul meu. 

El este cu adevărat unicul pom al vieţii. 

Iar pământul în care se sădeşte El, sau sufletul omului, sau ini- 
ma în care prinde rădăcină, e arătat îndată ca un rai atotstrălucitor, 
împodobit cu toate plantele şi cu toţi pomii frumoşi şi cu roade diferi- 
te, îmbogăţit cu flori de tot felul şi cu crini binemirositori. 

Acestea sunt smerenia, bucuria şi pacea, blândeţea şi compăti- 
mirea, plânsul, ploaia de lacrimi şi o neobişnuită desfătare în ele, o 
strălucire a harului Tău, care luminează tuturor celor din rai. 

Tu eşti paharul care îmi verşi undele Tale şi-mi dăruieşti cu îm- 
belşugare cuvintele cunoaşterii Tale. 

Iar când le refuzi pe acestea şi le retragi, eu sunt fără minte şi 
nesimţit ca o piatră. 

Precum trâmbiţa fără suflare nu va răsuna niciodată, aşa şi eu 
fără Tine sunt ca un lipsit de suflet. 

Şi cum fără suflet trupul nu poate lucra, aşa nu se poate mişca 
sufletul fără Duhul Tău şi nu poate păzi, Mântuitorule, poruncile Ta- 
le. 

Ba nu Te poate nici vedea şi nu se poate nici înfăţişa Ţie şi nici 
cânta slava Ta cu înţelegere, Dumnezeul meu. 

Pentru aceea Iţi strig şi-Ţi declar Ţie: Tu Te afli sus cu Tatăl şi 
eşti cu noi, nu cum socotesc unii numai prin lucrare, nici cum cred 
alţii numai prin voinţă, nici numai cu puterea Ta, ci şi prin fiinţă, dacă 
putem îndrăzni să vorbim sau să cugetăm despre fiinţa Ta, Nemurito- 
rule, Singurul mai presus de fiinţă. 

Căci dacă eşti, Mântuitorule, cu adevărat cu totul de netâlcuit, 
nevăzut, neapropiat, neînţeles, neatins, nepipăit, cu totul necuprins, 
cum te putem numi, cum vom îndrăzni să-Ţi spunem şi fiinţă şi ce 
fiinţă anume şi ce fel de fiinţă? 

Fiindcă cu adevărat nu eşti nimic din toate, Dumnezeul meu, ci 
toate sunt lucrurile Tale pe care le-ai adus la fiinţă din nimic, Tu sin- 
gur eşti, Mântuitorule, necreat, Tu singur fără de început, Treime 
Sfântă şi preacinstită, Dumnezeul tuturor. 

Tu ne-ai arătat lumina slavei Tale neprihănite. 

Dă-mi-o pe aceasta şi acum fără întrerupere, Mântuitorule, dă- 
mi să Te văd oglindit în ea pururea, Cuvinte şi să înţeleg bine frumu- 
seţea Ta necuprinsă, care e cu totul de neînţeles şi copleşeşte mintea 

176 



mea, ridică din mine cugetarea mea şi aprinde în mine focul iubirii 
Tale. 

Iar acest foc fâcându-se flacără a dorului dumnezeiesc, îmi arată 
mai clară slava Ta, Dumnezeul meu, acesteia închinându-mă, îţi cer, 
Fiule al lui Dumnezeu, să mi-o dăruieşti şi acum şi s-o am şi în viitor 
neîntrerupt şi prin ea să Te privesc veşnic pe Tine, Dumnezeule. 

Nu-mi da, Stăpâne, slava deşartă din lume şi bogăţia ce se pier- 
de. 

Nu-mi da talanţii de aur, nu înălţimea scaunului, nu puterea pes- 
te cele de aici care se strică, însoţeşte-mă cu cei smeriţi, cu cei săraci 
şi blânzi, ca şi eu să mă fac smerit şi blând. 

Iar serviciul meu dacă nu-1 pot împlini spre folos, spre plăcerea 
şi slujirea Ta, binevoieşte să fiu scos din el, ca să-mi plâng singur, 
Stăpâne, păcatele mele şi să mă îngrijesc numai de judecata Ta cea 
dreaptă şi cum să mă apăr după ce Te-am mâniat atât de mult. 

Da, Păstorul meu Cel milostiv, Cel bun şi blând, care voieşti să 
se mântuiască toţi cei ce cred în Tine, miluieşte-mă, ascultă această 
rugăciune a mea: nu Te mânia, nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, ci 
mă învaţă să împlinesc voia Ta. 

Căci eu nu cer să se facă voia mea, ci a Ta, ca să Te slujesc pe 
Tine, Prea Indurate. 

Te implor Milostive, pe Tine Cel prin fire milostiv, fă ceea ce 
este de folos ticălosului meu suflet, fiindcă eşti singur de oameni iubi- 
tor, necreat, fără sfârşit, cu adevărat atotputernic, viaţa şi lumina celor 
ce Te iubesc pe Tine şi sunt foarte iubiţi de Tine, iubitorule de oa- 
meni. 

Aşează-mă între aceştia, Stăpâne şi fâ-mă părtaş şi împreună 
moştenitor al slavei Tale dumnezeieşti. 

Că Ţie se cuvine slava, Tatălui şi Fiului împreună Cel fără de 
început şi Duhului dumnezeiesc, în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 48 (Z. 11) 

Pentru tot omul care e batjocorit şi pătimeşte rele pentru o po- 
runcă a lui Dumnezeu, necinstea suferită pentru această poruncă i se 
preface în cinste şi slavă; şi dialogul autorului cu sufletul său, prin 
care îşi face cunoscută bogăţia nedeşertată a Duhului. 



177 



Dă-mi, Hristoase, simţirea, pe care mi-ai dăruit-o odată, acope- 
ră-mă cu ea, Mântuitorule, ascunde-mă întreg înăuntrul ei. 

Să nu laşi să se apropie de mine simţirea lumii, să nu intre înă- 
untrul meu, să nu mă rănească, pe mine robul tău cel smerit, pe care 1- 
ai miluit. 

Căci apărând deodată în grija cea bună simţirea lumească, înda- 
tă produce în ticălosul meu suflet pofte urâte: îi arată slava, îi amin- 
teşte de bogăţie, îl împinge să se apropie de împăraţii pământeşti, 
spunându-i că aceasta e o mare fericire. 

Şi precum suflarea umflă nişte foaie şi focul se înalţă în flacără, 
aşa sufletul se umflă de aceste gânduri şi e lărgit fără măsură de pofta 
slavei, a bogăţiei şi a bunăstării celor atraşi de cele de jos. 

Şi doreşte să fie slăvit cu cei slăviţi, să se facă vestit cu cei ves- 
tiţi, să câştige bogăţie cu cei ce-au câştigat bogăţie. 

Doreşte acestea chiar sufletul pe care l-ai slăvit Tu însuţi cu lu- 
mina Ta, pe care Tu însuţi l-ai îmbrăcat în slava Ta de nedescris, că- 
ruia Tu însuţi i-ai dat strălucirea dumnezeiască. 

Iar luând simţirea celor lumeşti prizonieră mintea sufletului tău, 
îţi arată împăraţi, îţi aduce aminte de slavă, îţi pune în faţă bogăţia 
vieţii de aici şi te face să năzuieşti spre acestea prin simpla închipuire. 

O, ce întuneric, o, ce învârtoşare, o, ce gânduri deşarte, ce pla- 
nuri murdare şi porniri nesimţite! 

Căci lăsând vederea celor negrăite şi nestricăcioase, mă gândesc 
la cele de pe pământ şi visez la ele. 

Dar nu va muri împăratul, nu va trece slava, nu va fi risipită bo- 
găţia, ca pulberea de vânt? 

Nu se vor strica trupurile în morminte? 

Şi nu vor stăpâni alţii peste avuţiile pământeşti şi alţii după ace- 
ea şi după ei iarăşi alţii? 

Şi spune-mi, suflete, a cui a devenit bogăţia? 

Şi cine a putut dobândi în lume fie şi cel mai mic lucru, ca să-1 
ia murind, ca şi în viaţă, cu el? 

Desigur, nu-mi vei putea arăta nicidecum pe niciunul, decât pe 
cei milostivi, care n-au ţinut nimic, ci le-au dat toate în mâinile săraci- 
lor. 

Căci ei au sigur cele date, din ziua când le-au dat în mâinile 
Stăpânului. 

Iar ceilalţi toţi care au o bogăţie înmagazinată sunt săraci şi mai 
rău decât toţi săracii. 

178 



Căci sunt aruncaţi, ca toate trupurile moarte, în morminte, lipsiţi 
de cele de aici şi străini de cele viitoare. 

Deci ce bine vezi tu, suflete al meu, la ei, ca să te desfete? 

Ce vezi la ei vrednic de-a fi poftit? 

Desigur, nu ai ce spune, ce-mi răspunde. 

Vai, celor cu bogăţie înmagazinată. 

Vai, celor ce doresc să primească slava de la oameni. 

Vai, celor ce se vâră printre bogaţi şi nu doresc slava lui Dum- 
nezeu şi bogăţia Lui şi să fie numai împreună cu El. 

Pentru că lumea e deşartă, iar toate cele din lume vor fi deşertă- 
ciunea deşertăciunilor (Eclesiast, I, 2). 

De aceea vor şi trece. 

Dumnezeu singur va fi veşnic şi rămâne nestricăcios pururea. 

Iar împreună cu El vor fi şi cei ce-L caută acum pe El şi L-au 
iubit numai pe El în locul tuturor. 

Dar nenorociţi vor fi cei ce iubesc acum lumea, căci vor fi osân- 
diţi împreună cu ea în veci. 

Vai, suflete al meu, celor ce doresc slava de la oameni, că atunci 
se vor lipsi de slava lui Dumnezeu. 

Vai, suflete al meu, celor ce au ţinut bogăţia adunată, că atunci 
se vor dori după o picătură de apă. 

Vai, suflete al meu, celor ce-şi pun nădejdea în om, că acela va 
muri şi împreună cu el nădejdea lor şi atunci se vor afla neavând nici 
o nădejde. 

Vai, suflete al meu, celor ce-şi află odihna aici, că acolo vor 
avea chinul veşnic. 

Spune, suflete al meu, pentru ce eşti trist, pentru ce cauţi cele 
ale vieţii de aici? 

Spune-mi şi te voi învăţa la ce trebuie fiecare lucru şi află şi te 
învaţă la ce e bun fiecare. 

Spune, voieşti să fii slăvit, voieşti să fii lăudat? 

Ascultă ce e cinstea şi ce e necinstea! 

Cinstea ta stă în a cinsti pe toţi şi înainte de toţi pe Dumnezeu şi 
a dobândi împlinirea poruncilor Lui ca pe o bogăţie, a fi batjocorit 
pentru ele, a fi bârfit pentru ele şi a purta pentru ele tot felul de osân- 
diri. 

Căci, când prin vreun lucru oarecare te sileşti, sufletul meu, să 
cinsteşti pe Dumnezeu, ca să-L slăveşti şi pentru aceasta eşti batjoco- 

179 



rit şi dispreţuit, să ştii că ai dobândit cinstea şi slava care rămân, 
fiindcă slava lui Dumnezeu va veni fără îndoială asupra ta. 

Atunci şi toţi îngerii te vor lăuda, pentru că ai cinstit pe Dumne- 
zeu pe care -L cântă ei. 

Voieşti, suflete, să câştigi îmbrăcăminte şi bogăţie? 

Ascultă, îţi voi arăta bogăţia veşnică: plângi, pocăieşte-te, dis- 
preţuieşte toate lucrurile, fă-te sărac cu duhul, fă-te sărac cu inima, fă- 
te sărac de bani, înstrăinează-te şi de lume, fă-te duşmanul voilor tale 
celor rele şi supune -te numai voii Stăpânului Tău. 

Calcă cu putere pe urmele ei. 

Atunci Stăpânul îşi va încetini mersul, vrând să fie urmat de ti- 
ne, sărmanul. 

Dar tu văzându-L, cheamă-L şi strigă-L cu putere, iar El se va 
întoarce cu privirea Lui miloasă şi te va vedea şi-ţi va îngădui să-L 
vezi un pic şi iarăşi te va părăsi, ascunzându-Se de ochii tăi. 

Atunci te vei tângui, nenorocit, atunci vei plânge cu durere, 
atunci vei cere moartea, nesuportând durerea, nesuferind despărţirea 
de dulcele Stăpân. 

Iar El, Cel Prea Bun, văzându-te pe tine nefericit şi stăruind în 
suspine şi întristare adâncă, se va arăta deodată iarăşi, te va lumina 
iarăşi, îţi va arăta iarăşi bogăţia nedeşertată, slava neveştejită a feţei 
părinteşti şi te va veseli ca mai înainte şi te va umple de bucurie şi aşa 
te va face iarăşi plin de bucurie. 

Dar, treptat bucuria aceasta va dispare privind tu la raţiunile şi 
gândurile lumii şi iarăşi te va cuprinde întristarea. 

Şi aşa iarăşi te vei tângui cu amar ca mai înainte şi-L vei striga 
cu strigăte pătrunzătoare şi-L vei căuta pe Dăruitorului veseliei, pe 
Dătătorul bucuriei, pe Cel ce e bogăţia care rămâne şi este cu adevărat 
pururea. 

Astfel, probând El voia ta, ia seama suflete, să nu descurajezi, să 
nu Te întorci la cele dinapoi. 

Să nu spui: 

„Până când îmi va fî astfel necuprins?" 

Să nu spui: 

„Pentru ce arătându-Se, Se ascunde îndată iarăşi şi până când 
îmi pricinuieşte osteneli, fără milă?" 

Să nu spui: 

„Cum mă voi putea osteni până la capăt?" 

180 



Să nu te îngreunezi, suflete, în a-L căuta pe Stăpânul, ci ca unul 
ce te-ai predat odată morţii, să nu te atingi de odihnă, să nu cauţi sla- 
va, nici desfătarea trupului, nici iubirea rudeniilor, să nu-ţi arunci 
privirea nici la dreapta, nici la stânga, ci alergând cum ai început, mai 
bine zis şi mai fierbinte, grăbeşte să-L prinzi, să-L apuci pe Stăpânul 
chiar de ţi se va ascunde de zeci de mii de ori, tot de atâtea ori ţi se va 
arăta iarăşi. 

Şi astfel Cel necuprins ţi se va face cuprins. 

Caută-L de zeci de mii de ori, mai bine zis până vei răsufla, cu 
tot mai multă râvnă şi aleargă spre El. 

Căci nu te va părăsi, nu te va uita. 

Ţi se va arăta puţin câte puţin, sau tot mai mult şi Stăpânul va fi 
tot mai des cu tine, suflete. 

Şi după ce te vei fi curăţit desăvârşit prin strălucirea luminii, va 
veni El însuşi întreg, El însuşi se va sălăşlui în tine, va fi cu tine El 
însuşi, care a făcut lumea şi vei avea bogăţia adevărată pe care lumea 
nu o are, ci numai cerul şi cei înscrişi acolo. 

Dacă vei ajunge la aceasta, spune-mi, ce voieşti mai mult? 

Spune-mi, suflete nemulţumitor, spune-mi suflete nerecunoscă- 
tor, spune-mi sărmanul meu suflet, ce e mai mare ca aceasta, în ceruri 
sau pe pământ, ca să cauţi aceea? 

Făcătorul şi Stăpânul cerului şi al pământului, care singur e 
Creatorul şi Judecătorul şi împăratul tuturor celor din cer şi al tuturor 
celor din lume, El însuşi va locui atunci în tine, arătându-ţi-Se întreg, 
luminându-te cu lumina Lui şi arătându-ţi frumuseţea feţei Lui şi 
dându-ţi să-L vezi mai clar şi făcându-te părtaş slavei Lui. 

Spune-mi, ce altceva e mai mare ca aceasta? 

„Fără îndoială, nimic", îmi vei spune. 

Iar eu iarăşi spun: o dată ce te-ai învrednicit, suflete al meu, de o 
astfel de slavă, pentru ce mai căşti gura la cele de pe pământ, pentru 
ce mai eşti atras de cele de aici, pentru ce te mai topeşti după cele 
stricăcioase? 

O dată ce ai primit cele nestricăcioase, pentru ce mai rămâi lipit 
de cele prezente, o dată ce ai aflat cele viitoare? 

Străduieşte-te neîncetat, suflete, să le câştigi pe acelea, lipeşte-te 
de ele întreg, suflete al meu, ca să te afli şi după moarte în bunătăţile 
veşnice, pe care le-ai câştigat aici şi să te înfăţişezi cu ele Făcătorului 
şi Stăpânului, veselindu-te cu El în vecii vecilor. 

Amin. 

181 



Imnul 49 (Z. 24) 

Se întâmplă uneori, ca din grija de a îndrepta pe aproapele, în- 
văţătorul este atras în slăbiciunea patimii ce îl stăpâneşte pe acela. 

Miluieşte-mă, Doamne, Tu singur miluieşte-mă, Cel ce m-ai 
acoperit, Mântuitorule, din vârsta prunciei mele, Cel ce, după ce am 
greşit de multe ori, în deplină cunoştinţă, mi-ai iertat din bunătate 
toate; Cel ce m-ai scos din lumea primejdioasă şi deşartă, dintre rude- 
nii şi prieteni şi din plăceri prosteşti şi m-ai învrednicit să mă aşez 
aici ca într-un munte, unde mi-ai arătat slava Ta minunată, Dumneze- 
ul meu şi m-ai umplut de Duhul Tău dumnezeiesc, Hristoase al meu 
şi m-ai străbătut întreg de lumina duhovnicească. 

Dăruieşte-mi Tu însuţi, Dumnezeul meu, mie, robului Tău, ha- 
rul deplin, neretras până la sfârşit. 

Să nu-L retragi, Stăpâne, să nu Te întorci de la mine, Ziditorule, 
nici să nu mă treci cu vederea, după ce m-ai învrednicit să stau înain- 
tea feţei Tale, între robii Tăi şi m-ai pecetluit cu pecetea harului Tău, 
numindu-mă al Tău. 

Să nu mă arunci iarăşi, să nu ascunzi iarăşi lumina feţei Tale, ca 
să mă acopere întunericul şi să mă înghită prăpastia fără fund şi să se 
închidă peste mine cerul, deasupra căruia m-ai ridicat, Mântuitorul 
meu şi m-ai învrednicit să fiu împreună cu îngerii, mai bine zis cu 
Tine, Ziditorul tuturor şi să mă veselesc împreună cu Tine şi să văd 
slava neasemănată a feţei Tale şi să mă bucur până la saturare de lu- 
mina neapropiată şi să mă împărtăşesc şi să mă veselesc în însoţire cu 
Tine, Stăpâne, cu o veselie negrăită de strălucirea Ta de nedescris. 

Iar desfătându-mă de lumina aceea negrăită, săltăm, mă bucu- 
ram împreună cu Tine, Făcătorule şi Ziditorule, cunoscând frumuse- 
ţea de neînţeles a feţei Tale. 

Dar când coboram iarăşi pe pământ mintea mea, scăldat în lu- 
mina Ta, nu vedeam lumea, nici lucrurile existente în lume, Stăpâne, 
ci mă aflam deasupra patimilor şi grijilor şi înconjurat de lucruri, res- 
pingeam relele. 

Nu mă împărtăşeam de păcatele omeneşti de mai înainte, dar 
zăbovind între oameni, defăimând faptele lor, eram atras, Stăpâne, în 
certurile oamenilor şi mă făceam părtaş de răutatea lor din nădejdea 
îndreptării lor; şi participam, vai, nebuneşte, la întunericul şi patimile 
lor, căzând în primejdia să fiu prins de fiarele sălbatice. 

182 



Căci voind să scap pe alţii de dinţii acelora, m-am făcut eu în- 
sumi întâia pradă a fiarelor. 

Dar, luând-o înainte, îndură-Te, grăbeşte de izbăveşte pe cel ce 
pentru Tine, Iubitorule de oameni, am căzut într-acestea. 

Căci urmând poruncii Tale, am pus, Milostive, sufletul meu, 
sărmanul meu suflet pentru fraţii mei. 

Dacă deci am fost rănit, poţi să mă vindeci, Mântuitorule, de am 
fost prins de fiare, nenorocitul de mine, Tu ca un puternic şi tare în 
toate, poţi să mă eliberezi numai cu voia Ta. 

Chiar de am căzut în gura şi în mâinile fiarelor, arătându-Te, ele 
vor pieri îndată, iar eu voi trăi. 

Da, Tu Cel bogat în îndurări, negrăit în milă, miluieşte-mă, în- 
dură-Te de mine cel căzut! 

Am coborât în fântână ca să izbăvesc pe aproapele şi am căzut 
şi eu împreună cu el, Dumnezeul meu, dreptule Judecător, dar să nu 
mă laşi să zac până la sfârşit în groapă! 

Da, ştiu că ai poruncit, Dumnezeul meu Prea Indurat, să izbă- 
vesc numaidecât pe fratele meu din moarte şi de muşcătura păcatului, 
dar să nu mă pierd în păcat împreună cu el. 

Insă aceasta am păţit-o eu, nenorocitul şi am căzut din nepăsare, 
încrezându-mă în mine. 

Tu mi-ai cerut să-1 izbăvesc şi pe el şi pe mine, iar dacă nu pot, 
să aştept sus şi să plâng pe cel căzut şi să mă feresc cu toată puterea 
de căderea împreună cu acela. 

Dar odată căzut scoală-mă, ridică-mă din prăpastie şi mă aşează 
pe piatra poruncilor Tale, Hristoase şi-mi arată iarăşi lumina, pe care 
nu o poate primi lumea. 

Scoate, Mântuitorule, din lume şi din lumina văzută şi din văz- 
duhul sensibil şi din cerul tuturor celor sensibile pe cel ce le vede pe 
ele. 

Arată-mi lumina pe care văzând-o cel ce o vede nu ştie, Dum- 
nezeule, în clipa aceea, de e afară de trup sau împreună cu trupul (II 
Cor. XII, 3). 

Căci socotesc că el e atunci ca un sfeşnic nematerial, fiind lumi- 
nat de frumuseţea Soarelui spiritual. 

El nu poate vedea atunci lumina Sa prin simţuri şi vede numai 
acel sfeşnic neapus, dându-şi seama de frumuseţea de necuprins a 
slavei Aceluia, pe care, covârşit puternic, nu o poate cuprinde, nici nu 
poate înţelege modul vederii ei. 

183 



Nu poate înţelege cum sau unde e Cel ce fiind pretutindeni în 
mod de netâlcuit, Se vede totuşi, Se face circumscris cu voia în sfinţi. 

Aceasta o ştiu însă toţi cei introduşi tainic în acestea, că atunci 
ajungem şi rămânem până o vedem cu adevărat în afara lumii, iar 
după aceea ne aflăm iarăşi în trup şi în lume. 

Iar atunci amintindu-ne de bucuria şi de lumina aceea şi de dul- 
cea ei plăcere, ne tânguim şi plângem, ca un prunc mic care, după ce 
şi-a văzut mama şi aducându-şi aminte de dulceaţa laptelui ei, plânge 
până ce aceea luându-1 iarăşi în braţe, îl alăptează până îl satură. 

Aceasta o cerem şi noi acum, aceasta o implorăm, aceasta do- 
rind să o primim fără să ni se mai ia, cădem la picioarele Tale, Mântu- 
itorule, ca să fim hrăniţi şi acum, Prea Indurate, cu pâinea care s-a 
coborât din cer în chip spiritual şi dă viaţă tuturor celor ce se împărtă- 
şesc de ea, iar când vom pleca şi ne vom face călătoria spre Tine, să o 
avem soaţă de călătorie, ajutătoare şi izbăvitoare şi ca împreună cu ea, 
cu pâinea şi prin ea să-Ţi fim aduşi Ţie, Mântuitorule şi ca la judecata 
cea înfricoşătoare ea să acopere păcatele noastre, Stăpâne, ca să nu se 
descopere şi să nu se arate tuturor îngerilor şi oamenilor, ci să ni se 
facă veşmânt strălucitor şi slavă şi cunună în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 50 (Z. 46) 

Despre vederea lui Dumnezeu şi a lucrurilor dumnezeieşti; de- 
spre lucrarea minunată a Sfântului Duh; despre proprietăţile persoa- 
nelor Treimii Celei de o fiinţă; despre faptul că cel ce n-a ajuns să 
intre în împărăţia cerurilor nu se va folosi cu nimic, chiar de va fi în 
afara chinurilor iadului. 

Ce este ceea ce s-a lucrat în mine de către Tine, o, Dumnezeule, 
Cauza şi îngrijitorul tuturor? 

Ce voi spune, ce voi înţelege? 

Căci mare este taina văzută în mine dar e tuturor necunoscută şi 
nevăzută. 

Spune-mi, care e aceasta? 

îţi voi spune cu adevărat. 

Sunt ţinut şi amestecat, Mântuitorule, nenorocitul de mine, în 
întuneric şi umbră, în cele sensibile şi în simţuri, în creaţia materială, 
în sânge şi în trup. 

184 



Iar aflându-mă în acestea, în chip nenorocit şi păcătos, mă stă- 
pâneşte spaima când vreau să vorbesc despre Cauza mea. 

O văd cu mintea, dar unde, sau cum e, nu ştiu. 

Căci cum este, îmi este cu totul de netâlcuit; iar unde, mi se pare 
în acelaşi timp un lucru cunoscut şi necunoscut. 

Mi se pare cunoscut, pentru că se vede în mine şi aceeaşi se ara- 
tă iarăşi departe. 

Dar totodată necunoscut, ca una ce mă duce cu Ea într-un loc 
care nu e nicăieri şi nicidecum şi-mi produce uitarea celor sensibile şi 
mă scoate gol din toate cele materiale şi văzute, ba chiar şi din trup. 

Deci, ce este ceea ce lucrează în mine aceasta, pe care am spus 
că o văd? 

Nu pot spune. 

Totuşi, ascultă şi vei înţelege acest lucru. 

Tuturor le rămâne cu totul de neapucat, dar este şi prins de cei 
vrednici şi li se împărtăşeşte lor; li se comunică acestora, Se uneşte cu 
ei în chip necuprins şi e unit cu cei curaţi în mod neconfundat şi e 
amestecat întreg într-o amestecare neconfundată cu cei ce vieţuiesc 
întregi în chip nepătat. 

Acesta luminează în mine ca un sfeşnic, mai bine zis întâi Se 
arată în ceruri, dar Se vede nemăsurat mai presus de ceruri, însă în 
mod neclar şi în chip nevăzut. 

Dar când II caut cu osteneală şi cer cu stăruinţă să-mi strălu- 
cească, sau mi Se arată mai limpede acolo sus şi mă desparte de lu- 
crurile de jos şi mă uneşte în chip negrăit cu strălucirea Lui; sau Se 
arată deodată întreg înăuntrul meu, ca o lumină rotundă, senină şi 
dumnezeiască, fără formă, fără chip, într-o formă fără formă, 
făcându-Se văzută şi grăind către mine acestea: 

„Pentru ce mă circumscrii în ceruri şi Mă cauţi acolo, socotind 
că locuiesc acolo? 

Pentru ce cugeti că sunt pe pământ, dar socotind că sunt cu toţi 
şi legiuieşti să fiu pretutindeni? 

Spusa că sunt pretutindeni îmi atribuie mărime (dimensiune), 
căci cunoaşte că firea Mea e mai presus de mărime. 

Spusa că sunt pe pământ îmi atribuie o circumscriere, dar Eu 
sunt în mod sigur necircumscris. 

Şi spunând tu că sunt împreună cu toţi, îţi faci arătată tuturor ne- 
ştiinţa ta. 

185 



Căci ai auzit că sunt Eu însumi întreg, prin fiinţă cu sfinţii, în 
simţire şi contemplare, dar şi prin împărtăşire, împreună cu Tatăl Meu 
şi cu Duhul dumnezeiesc şi că Mă odihnesc în chip vădit în ei. 

Dacă deci spui că Noi suntem cu fiecare luat în parte, îi vei face 
pe cei mulţi despărţiţi în mulţi; de vei spune că suntem ca într-unui 
cum va fi şi fiecare acest unul, mai bine zis cum acest unul e şi sus şi 
jos? 

Şi cum va fi acelaşi cu toţi? 

Cel ce umple totul cum va locui în unul luat aparte, sau cel ce e 
unul luat aparte, cum va umple totul?" 

Auzi tainele de neexprimat, minunate şi cu totul străine ale lui 
Dumnezeu Cel de neexprimat: Dumnezeu este cu adevărat, este sigur 
- aceasta o mărturisim toţi binecredincioşii - dar nu e absolut nimic 
din cele ce le ştim, însă nu e nici din cele ce le ştiu îngerii şi în acest 
sens spun că Dumnezeu nu e nimic, nimic din toate, ca Cel ce e Crea- 
torul tuturor, ci e mai presus de toate. 

Căci cine ar putea spune ce este Dumnezeu, pentru a putea spu- 
ne şi că este aceasta sau aceea. 

Nu ştiu deloc cum, în ce fel, de ce mărime este. 

Dar eu care nu cunosc pe Dumnezeu cum este, după formă, 
chip, mărime, frumuseţe, cum voi explica lucrările Lui, cum, fiind 
nevăzut de toţi, Se vede, cum este împreună cu toată firea creată, cum 
locuieşte în toţi sfinţii, cum umple totul şi nu e umplut nicăieri? 

Acestea nu le va putea spune deloc nimeni. 

Dar, o, Cel pe care nimeni dintre oameni nu Te-a văzut vreoda- 
tă, o, împărate al tuturor, Singurul Atotmilostiv, îţi mulţumesc din 
toată inima mea, că nu m-ai trecut cu vederea zăcând în întunericul de 
jos, ci m-ai atins cu mâna Ta dumnezeiască, pe care văzând-o eu, m- 
am ridicat îndată bucurându-mă, căci a strălucit mai luminos ca soare- 
le. 

M-am grăbit să o prind pe aceasta, nevrednicul de mine şi ea a 
dispărut îndată din ochii mei şi iarăşi m-am aflat întreg în întuneric. 

Am căzut atunci la pământ jelindu-mă şi plângând, 
rostogolindu-mă şi suspinând cu durere, dorind să-Ţi văd iarăşi dum- 
nezeiasca mână. 

Ai întins-o, mi s-a arătat mai clar şi învăluind-o, am sărutat-o. 

O, mare milă a bunătăţii! 

Ziditorul mi-a dat să-I sărut mâna, care susţine cu putere toate. 

186 



Dar iarăşi a retras-o Ziditorul, încercând, desigur, râvna mea, 
dacă o doresc pe ea şi pe dăruitorul ei, dacă dispreţuiesc toate şi o 
aleg mai bine pe ea şi rămân la iubirea ei. 

Iar eu am lăsat îndată lumea şi cele ale lumii, am închis totodată 
toate simţurile mele: ochii, urechile, nasul, gura şi buzele, am murit 
pentru toate rudeniile şi pentru toţi prietenii, da, am murit cu adevărat 
prin voinţă şi n-am căutat decât mâna lui Dumnezeu. 

Iar El văzându-mă făcând aşa, mi-a întins pe ascuns mâna, m-a 
prins şi m-a condus prin mijlocul întunericului în care mă aflam. 

Simţind eu aceasta, i-am urmat cu bucurie, alergam cu putere 
noaptea şi ziua, păşeam viguros cu mare râvnă. 

Dar păşind, iarăşi m-am aflat nemişcat. 

Insă, totodată, înaintam şi mai mult spre cele dinainte. 

O, ce taine, o, ce lupte, o, ce cununi! 

Alergând aşa în mijlocul stadionului, mă atrăgea în chip negrăit 
mâna sfântului meu părinte ce se ruga pentru mine şi s-a atins de ca- 
pul meu nevrednic şi mi-a dat cununa biruinţei mele, sau mai bine zis, 
ea însăşi mi s-a făcut cunună. 

Şi văzând-o pe aceasta, am avut o negrăită bucurie, o negrăită 
plăcere. 

Căci cum n-ar fi fost aşa? 

Biruind lumea întreagă şi ruşinând pe stăpânitorul lumii, am 
primit din mâna lui Dumnezeu o cunună dumnezeiască, mai bine zis, 
o minune, în loc de cunună, însăşi mâna Stăpânului tuturor, care se 
vede strălucindu-mi în chip nematerial, neîncetat şi fără înserare. 

Ea mi se întindea ca un sân şi mi se îmbia cu îmbelşugare, ca 
unui fiu al lui Dumnezeu, spre a mă alăpta cu laptele nestricăciunii; o, 
ce dulceaţă, ce plăcere de nedescris! 

Ea mi s-a făcut şi paharul băuturii dumnezeieşti şi al undei ne- 
muritoare. 

împărtăşindu-mă din El, m-am umplut de desfătarea cerească cu 
care singuri îngerii se desfată şi sunt păstraţi nestricăcioşi, ca luminile 
de-al doilea prin împărtăşirea de cea dintâi, dar nici nu ne-am născut 
toţi ca să rămânem vii, ci abia unul dintr-o mie, sau din zece mii a 
cunoscut această vedere tainică. 

Toţi ceilalţi sunt copii născuţi morţi, necunoscând pe Cel ce i-a 
născut. 

Căci precum morţii scufundaţi în apă, sau chiar în foc, nu simt 
nimic, aşa nici aceştia, morţi prin necredinţă şi infirmi din neîmplini- 

187 



rea poruncilor, nu ştiu că sunt victimele unei lucrări înfricoşătoare, ai 
unei credinţe înşelătoare. 

Ei se socotesc fii ai lui Dumnezeu, dar nu cunosc pe Tatăl lor. 

Deci, dacă tu spui că-L cunoşti numai prin credinţă pe Acesta şi 
socoteşti că eşti numai prin ea fiu al lui Dumnezeu, atunci şi întrupa- 
rea lui Dumnezeu e pentru tine numai prin credinţă şi nu S-a făcut om 
prin faptă. 

Aşa şi noi ne-am făcut părtaşi dumnezeieştii şi negrăitei firi (II 
Petru, I, 4), copii ai Tatălui, fraţi ai lui Hristos, botezaţi în Duhul Cel 
Prea Sfânt. 

Dar nu toţi au cunoscut harul, sau iluminarea, sau împărtăşirea, 
nici nu S-a născut El în ei în mod simţit. 

Iar de S-a făcut El fiu al omului cu adevărat, te face numaidecât 
pe tine fiu al lui Dumnezeu cu lucrul. 

Deci dacă nu S-a făcut El trup la părere, nici noi nu ne facem 
duh în închipuire, ci precum S-a făcut Cuvântul trup adevărat, aşa ne 
transformă pe noi în chip negrăit şi ne face fii ai lui Dumnezeu într- 
adevăr. 

Cuvântul rămânând neschimbat cu dumnezeirea, S-a făcut om 
prin asumarea trupului. 

Păstrând pe om neschimbat în trup şi în suflet m-a făcut pe mine 
dumnezeu întreg. 

A luat trupul meu osândit şi m-a îmbrăcat pe mine cu dumnezei- 
rea întreagă. 

De fapt, botezându-mă, am îmbrăcat pe Hristos, nu în mod sen- 
sibil, ci în mod sigur, spiritual. 

Şi cum n-ar fi dumnezeu prin har şi prin înfiere, prin simţire, 
cunoştinţă şi contemplare (vedere) cel ce L-a îmbrăcat pe Fiul lui 
Dumnezeu? 

Dacă Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om în mod nesesizabil, pot 
socoti cuvenit să devin şi eu dumnezeu în mod nesesizabil. 

Iar dacă Dumnezeu S-a făcut om întreg, în mod conştient, prin 
faptă şi la vedere, sesizabil, trebuie să cugetăm numaidecât în mod 
ortodox că eu m-am făcut întreg dumnezeu prin comuniunea cu 
Dumnezeu, în simţire şi cunoştinţă, nu prin fiinţă, ci prin împărtăşire. 

Căci, precum Dumnezeu S-a născut, fără să Se schimbe, om în 
timp şi S-a făcut văzut de toţi, aşa mă naşte pe mine şi mă face în chip 
negrăit duhovnicesc, dumnezeu, dar rămas om. 

188 



Şi precum Acela văzându-Se în trup, nu Se cunoştea de mulţime 
că e Dumnezeu, aşa şi noi fiind văzuţi de toţi oamenii cum eram, nu 
puteam fi văzuţi de cei mulţi, ca ceea ce am devenit, prin harul dum- 
nezeiesc. 

Numai celor ce au ochiul sufletului curăţit ne facem văzuţi în 
transparenţa noastră, pe când celor necuraţi nu li se face văzut nici 
Dumnezeu şi nu ne facem văzuţi nici noi şi nu suntem crezuţi că am 
devenit aşa (cum am zis). 

Căci sunt necredincioşi cei ce se bazează numai pe credinţa fără 
fapte. 

Iar dacă nu sunt necredincioşi, sunt cel puţin morţi, precum a 
declarat şi dumnezeiescul Iacov (Iacov, II, 17). 

Nu fi necredincios, ci spune-mi şi răspunde-mi cu înţelepciune: 
care din cele două voieşti să o alegi, o credinţă moartă, lipsită de fap- 
te, sau o necredinţă cu fapte ale credinţei? 

îmi vei răspunde în mod sigur: care e răsplata faptelor fără cre- 
dinţa dreaptă şi desăvârşită? 

Dar eu, la rândul meu, îţi voi răspunde: care e folosul credinţei 
fără fapte? 

Dacă deci voieşti să înţelegi ceea ce am spus înainte şi să devii 
dumnezeu după har, nu în cuvânt, nu în aparenţă, nu cu închipuirea, 
nu numai prin credinţă lipsită de fapte, ci cu experienţa, în realitate şi 
prin vederea spirituală şi prin cunoştinţa atotputernică, lucrează cele 
ce ţi le porunceşte Mântuitorul şi pe care El însuşi le-a suportat pentru 
tine. 

Şi atunci vei vedea lumina atotstrălucitoare arătându-se în văz- 
duhul cu totul înălbit al sufletului. 

Vei vedea în chip nematerial şi clar Fiinţa nematerială 
străbătându-1 cu adevărat întreg, iar prin suflet întreg trupul, fiind şi 
sufletul cel nematerial însuşi în trupul întreg. 

Şi va străluci şi trupul tău, cu sufletul tău, iar sufletul la rândul 
lui va străluci fulgerător, ca harul strălucitor, asemenea lui Dumne- 
zeu. 

Iar dacă tu te leneveşti în a imita smerenia Creatorului, pătimiri- 
le şi batjocurile suferite de El şi nu primeşti să le rabzi pe acestea, eşti 
lăsat spiritual, dar şi mai mult cu simţirea, în întunericul şi în iadul tău 
trupesc - o, ce lipsă a binelui! - care e stricăciunea (coruperea). 

Şi ce e aceasta altceva decât moartea într-un vas nemuritor? 

189 



în acesta eşti închis în veci, lipsit de toate bunătăţile din lumină 
şi de Lumina însăşi. 

Dar încă nu vorbesc de faptul de a fi predat, ci de locuirea sufle- 
tului în trup ca într-un butoi după înviere şi aici înainte de aceasta şi 
de faptul de a nu privi nicăieri în afară şi de a nu primi deloc vreo 
lumină înăuntru, ci de a zăcea lipsit de toate bucuriile de aici şi de 
cele viitoare, precum am spus înainte. 

Deci tu, care mă asculţi şi spui: 

„Nu voiesc să ajung înăuntrul acestei împărăţii nemuritoare, nici 
să mă bucur de bunătăţile acelea, ci să fiu numai în afara pedepsei şi 
să nu primesc experienţa focului", răspunde-mi, prea înţelepte şi spu- 
ne-mi: ce folos vei avea, tu care ai ajuns cum ai spus? 

Oare socoteşti că este sau va fi o pedeapsă mai mare ca a ta? 

Nicidecum. 

Dar prin aceasta nu vei spune că atunci te vei afla şi vei fi ţinut 
prin pedeapsă singur în chinuri? 

Iar dacă vei spune că atunci vei primi un trup spiritual, cum va 
fi închis sufletul în el ca într-un butoi? 

Ascultă, învaţă, cum va fi acolo. 

Precum sămânţa se seamănă după specie - nu vorbesc de a 
grâului, de a orzului şi de a altora - şi după specie va şi odrăsli, aşa şi 
trupurile celor ce mor cad în pământ, în starea în care se găsesc. 

Iar sufletele care se despart de ele, la viitoarea înviere a morţilor 
vor afla fiecare din ele, după vrednicie un acoperământ plin de lumină 
sau de întuneric. 

Cele curate, care s-au împărtăşit de lumină şi s-au aprins cande- 
lele lor, vor fi toate în lumina neînserată, iar cele necurate, care au 
ochii inimii orbi şi sunt pline de întuneric cum vor vedea lumina 
dumnezeiască? 

Nicidecum, vei spune. 

Deci, spune -mi, cine le va auzi pe acestea cerând milă după 
moarte şi le va deschide ochii lor, care n-au voit să vadă de bună voie, 
nici să-şi aprindă candela sufletească. 

Deci, pe aceştia îi va primi întunericul neluminat. 

Iar cum am spus, trupurile sfinţilor se vor strica şi vor putrezi şi 
ele, dar se vor scula cum s-au semănat, grâu curat, grâu sfinţit, vase 
sfinte ale Duhului Sfânt. 

Ca unele ce au trăit aici foarte curate se vor scula iarăşi pline de 
slavă, luminând, fulgerând ca lumina dumnezeiască. 

190 



Sufletele sfinţilor care au locuit în aceste trupuri, vor străluci 
atunci mai mult ca soarele şi se vor face asemenea Stăpânului, ale 
Cărui dumnezeieşti legi le-au păzit. 

Iar trupurile păcătoşilor vor învia la rândul lor cum s-au semănat 
ele în pământ înnoroiate, rău mirositoare, putregăioase, vase murdare, 
neghine ale răutăţii, foarte întunecate, ca unele ce au lucrat faptele 
întunericului şi au fost unelte ale tuturor relelor şi seminţe ale celui 
viclean. 

Vor învia şi ele nemuritoare şi spirituale, dar asemănătoare în- 
tunericului. 

Şi sufletele nenorocite, unite cu acestea, fiind şi ele întunecate şi 
necurate, vor fi asemenea diavolului ca unele ce au imitat faptele ace- 
luia şi au păzit poruncile aceluia cu care vor fi şi aruncate în focul 
nestins şi trimise în întuneric şi tartar. 

Mai bine zis se vor prăbuşi acolo pe măsura poverilor, a păcate- 
lor şi vor rămâne acolo în vecii vecilor. 

Iar sfinţii, precum am spus, ridicaţi fiecare de aripile virtuţilor, 
se vor sui şi ei, fiecare după vrednicie, în întâmpinarea Stăpânului; şi 
după cum s-a pregătit fiecare pe sine, va fi mai aproape sau mai de- 
parte de Ziditorul, unit cu El în vecii vecilor, săltând şi desfâtându-se 
de o desfătare nesfârşită. 

Amin. 

Imnul 51 (Z. 23) 

Când Duhul străluceşte în noi, toate patimile sunt puse pe fugă, 
ca întunericul de lumină. Dar când El îşi retrage razele cădem în 
patimi şi în gânduri rele. 

Invăluindu-mă lumina Ta, îmi dă viaţă, Hristoase al meu, căci 
vederea Ta e viaţă şi înviere. 

Nu pot descrie lucrările luminii Tale, dar pe aceasta am cunos- 
cut-o şi o cunosc. 

Chiar de mă aflu în boală, în necazuri, în întristări, chiar de sunt 
ţinut în lanţuri, în foame şi în închisoare, sau în suferinţe cumplite, 
Hristoase al meu, de-mi străluceşte lumina Ta, ea le alungă pe toate 
ca pe un întuneric. 

Iar în odihnă şi în lumină şi în bucuria de lumină, mă face să fiu 
deodată Duhul Tău dumnezeiesc. 

191 



Am cunoscut necazurile ca un fum, gândurile ca un întuneric, 
ispitele ca săgeţi, grijile ca întuneric şi patimile ca fiare în lucrare, 
Cuvinte. 

Din toate acestea Tu m-ai eliberat, Tu m-ai izbăvit odinioară în- 
cepând să faci să strălucească în mine lumina Ta dumnezeiască. 

Iar acum aflându-mă iarăşi în mijlocul acestora, Hristoase, 
Dumnezeul meu, mă păzeşti nerănit, acoperindu-mă cu lumina Ta. 

Dar fiindcă greşesc foarte mult, păcătuind în fiecare ceas, fiind- 
că mă fălesc, fiindcă mă mânii, Iţi cer pedepsirea Ta miloasă, 
Hristoase al meu. 

Şi pe aceasta o simt de fapt lucrând în mine cu tărie prin retrage- 
rea luminii Tale atotstrălucitoare şi dumnezeieşti care mă acoperă, 
Stăpâne. 

Căci, precum soarele se face noapte şi întuneric şi ies toate fia- 
rele căutând de mâncare, aşa, Dumnezeul meu, ne mai acoperindu-mă 
lumina Ta, îndată mă învăluie întunericul vieţii şi marea tuturor ispi- 
telor şi mă mănâncă fiarele patimilor şi sunt rănit de săgeţile tuturor 
gândurilor. 

Dar când iarăşi Te milostiveşti, când iarăşi Te înduri de mine, 
când Iţi apleci urechea la vaietele mele şi asculţi suspinele mele şi 
primeşti lacrimile mele şi voieşti să priveşti la smerenia mea, a celui 
ce-am săvârşit păcate de neiertat, Hristoase al meu, Te faci văzut de 
departe, răsărind ca o stea şi Te măreşti pe încetul, nu trăind-o aceasta 
Tu însuţi, ci deschizând treptat mintea robului Tău ca să văd. 

Şi fugind întunericul şi dispărând socotesc că vii Tu, Cel pretu- 
tindeni prezent. 

Şi mă înconjuri întreg, Mântuitorule, când mă acoperi întreg, mă 
învălui întreg, mă eliberezi de patimi, sunt scăpat de întuneric şi de 
ispite şi de patimi şi de toate gândurile. 

Căci mă umplu de bunătate, mă umplu de veselie, sunt covârşit 
de veselie, de o fericire nespusă, văzând taine înfricoşătoare, văzând 
minuni străine, văzând cele ce ochiul omului nu le-a văzut, nici n-ar 
putea să le vadă, nici urechea să le audă, cele ce nu s-au suit la inima 
necredincioşilor. 

Şi sunt copleşit de spaimă, îmi ies din mine în trăirea acestora, 
mă înstrăinez cu totul de toate cele de pe pământ, lăudându-Te în cân- 
tări neîncetate, pe Tine, Dumnezeul meu. 

Cunosc în mine o schimbare străină şi modul ajutorării mele de 
către mâna Ta atotputernică. 

192 



Văd cum numai prin strălucirea luminii Tale şi prin arătarea ei, 
ai alungat toată întristarea, m-ai răpit din lume şi unindu-Te cu mine 
în chip tainic, m-ai reaşezat îndată în mod tainic în cer, acolo unde nu 
este întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici şarpe care muşcă călcâiul; 
mi-ai arătat cărarea neobositoare şi ferită de păcate, dar neplăcută, 
strâmtă şi greu de umblat de către oameni, sau mai drept vorbind, de 
toţi neumblată. 

Căci cine dintre oameni a putut vreodată sau va putea să ajungă 
în cer până ce e în trup, sau chiar fără trup? 

Zburând prin ce aripi? 

Ilie a fost înălţat în car, în căruţă de foc şi înainte de el Enoch; 
dar nu în ceruri, ci în alt loc; şi nu prin ei înşişi, chiar dacă au fost 
mutaţi. 

Dar ce au fost acestea faţă de cele ce se întâmplă cu noi? 

Spune-mi, ce asemănare este între umbră şi adevăr, sau între 
duhul slujitor şi supus şi Duhul Stăpânitor, a toate lucrător şi dumne- 
zeiesc, care dă tărie şi putere întregii fiinţe create? 

Căci toate celelalte sunt creaturi, dar Acesta singur e Făcător, ca 
nedespărţit de Tatăl şi la fel de Fiul, Cele trei fiind Dumnezeu; căci 
Treimea este un singur Dumnezeu şi Ea a dat fiinţă tuturor, Ea a creat 
toate; Ea a creat spre mântuirea noastră, în lume, după trup, pe Cu- 
vântul şi Fiul Tatălui, Care e nedespărţit de Tatăl şi de Duhul. 

Acesta se întrupează cu adevărat prin venirea Duhului şi Se face 
ceea ce nu era, om asemenea mie; dar în afară de păcat şi de toată 
nelegiuirea. 

Astfel, S-a arătat tuturor Acelaşi ca Dumnezeu şi om având unit 
cu El prin fire pe Duhul dumnezeiesc, cu care a readus la viaţă pe 
morţi, a deschis ochii orbilor, a curăţat leproşi, a alungat demoni. 

Acesta răbdând crucea şi de asemenea moartea şi înviind în Du- 
hul, S-a înălţat întru slavă şi a înnoit calea spre cer tuturor celor ce 
cred în El cu o credinţă neşovăitoare. 

Căci a vărsat în chip bogat Duhul Cel Prea Sfânt în toţi cei ce şi- 
au arătat credinţa din fapte. 

Şi-L varsă şi acum cu îmbelşugare peste aceştia şi-i îndumneze- 
ieşte prin El îndată pe cei cu care Se uneşte şi preschimbă pe aceştia 
în chip neschimbat şi-i arată fii ai lui Dumnezeu, fraţi ai Mântuitoru- 
lui, împreună moştenitori cu Hristos şi moştenitori ai lui Dumnezeu, 
dumnezei însoţitori ai lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, înlănţuiţi numai 
cu trupul, dar cu duhul liberi, urcând cu Hristos în chip uşor la ceruri 

193 



şi având vieţuirea întreagă acolo, în vederea bunătăţilor pe care ochii 
nu le-au văzut. 

Ce a fost deci căruţa de foc, care 1-a răpit pe Ilie? 

Ce a fost mutarea lui Enoch în comparaţie cu a celor ce sunt 
mutaţi la acestea? 

După părerea mea, aşa cum marea despărţită odinioară cu toia- 
gul şi mana coborâtă din cer, au fost neîndoielnic numai chipuri şi 
simboluri ale Adevărului - marea a botezului şi mana a Mântuitorului 
- la fel acelea au fost simboluri şi chipuri ale acestora, care sunt în- 
zestrate cu o transcendenţă şi cu o slavă neasemănată, cu atât mai 
înaltă cu cât Creatorul întrece creatura prin fire. 

Căci mana, care e numită „pâinea şi hrana îngerilor" şi pe care 
au mâncat-o oamenii atunci în pustie, a încetat, s-a pierdut şi toţi câţi 
au mâncat-o au murit, căci nu s-au împărtăşit de Viaţă. 

Dar trupul Stăpânului meu fiind îndumnezeit e plin de viaţă şi 
face părtaşi de viaţă şi nemurire pe cei ce-L mănâncă; şi trece nu prin 
noianul mării, nici nu-i mută din Egipt ducându-i la pământ, care le 
produce şi el oamenilor roade stricăcioase; şi nici nu ne porunceşte 
Răscumpărătorul să umblăm patruzeci de ani prin pustie ca să ajun- 
gem la pământul făgăduinţei. 

Ci, botezaţi întâi şi apoi împărtăşiţi de sângele şi de trupul Lui 
prin credinţă neşovăitoare, ne trece îndată de la moarte la viaţă, de la 
întuneric la lumină şi de la pământ la ceruri. 

Mai întâi dezbrăcându-mă de stricăciune şi de moarte şi 
eliberându-mă întreg în simţire şi conştiinţă, m-a arătat apoi pe mine 
ceea ce-i mai înfricoşător - cer nou - şi S-a sălăşluit în mine Creato- 
rul tuturor de care nu S-a învrednicit niciunul din sfinţii dinainte. 

Căci, vorbea Dumnezeu şi mai înainte prin Duhul dumnezeiesc 
şi făcea minuni prin lucrarea Lui, dar nu S-a unit fiinţial niciodată cu 
vreunul înainte de a Se face om Hristos, Dumnezeul meu. 

Căci luând El trup, a dat Duhul Său dumnezeiesc şi prin El Se 
uneşte fiinţial cu toţi credincioşii şi se face nedespărţită unirea cu 
aceştia. 

Vai mie! - căci plâng cu amar rătăcirea oamenilor - cum nu 
credem lui Hristos, cum nu-I urmăm, cum nu dorim viaţa, cum nu 
poftim bogăţia Lui nejertfită, nestricăcioasă, slava neapropiată a vie- 
ţuirii cu El? 



194 



Cum socotim să ne mântuim alipiţi de cele stricăcioase, noi care 
nu iubim pe Hristos mai mult decât cele văzute, nici nu nădăjduim să 
fim cu El după moarte? 

Aceştia sunt mai nesimţiţi decât lemnele şi pietrele. 

Dar, o, Hristoase al meu, izbăveşte-mă de nebunia acestora şi 
învaţă-mă să iubesc viaţa tuturor credincioşilor. 

Căci, Ţie se cuvine laudă şi închinare, împreună cu Tatăl şi cu 
Duhul dumnezeiesc, ca împăratul şi Făcătorul tuturor, ca Dumnezeu- 
lui şi Stăpânului, în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 52 

învăţătura despre Dumnezeu (despre teologie); şi că nu e îngă- 
duit celui ce nu s-a schimbat prin împărtăşirea de Sfântul Duh şi n-a 
devenit în cunoştinţă dumnezeu prin înfiere, să înveţe pe alţi oameni 

cele dumnezeieşti. 

Cine va mângâia durerea inimii mele? 

Iar spunând durerea, am înţeles iubirea Mântuitorului. 

Dar această iubire este o lucrare a Duhului. 

Mai bine zis e prezenţa Lui, în mod fiinţial, văzută în mine în 
chip enipostatic ca lumină. 

Iar lumina este fără asemănare, e întreagă de neexprimat. 

Cine mă va despărţi de cele sensibile, de care am fost odată eli- 
berat şi m-am ascuns de ele, ajungând în afara lumii? 

Cine îmi va da seninătatea şi liniştea de toate, ca să mă satur de 
frumuseţea dumnezeiască a Aceluia, a cărui necuprindere înflăcărează 
iubirea mea, în măsura în care ceea ce cuprind e o iubire enipostatică. 

Căci iubirea nu e nume, ci fiinţa dumnezeiască, participată şi 
necuprinsă; dar în orice caz dumnezeiască. 

Ceea ce se împărtăşeşte e sesizat (cuprins) dar ceea ce e mai 
mult, încă nu. 

De aceea, ţi-am spus că iubirea e sesizată (cuprinsă) şi 
enipostatică, ca participată şi cuprinsă. 

Căci, tot ceea ce este sesizat (cuprins) şi împărtăşit, e numaide- 
cât fiinţă împărtăşită în mod enipostasiat şi cuprinsă. 

Căci, ceea ce nu are fiinţă nu e numită şi nu e nimic. 

Dar firea dumnezeiască şi necreată mai presus de fiinţă, ca una 
ce e mai presus de fiinţa tuturor celor create, se numeşte mai presus 

195 



de fiinţă, dar e totuşi fiinţă şi enipostasiată, mai presus de toată fiinţa 
şi se înţelege ca total neasemenea cu ipostasul creat, căci e întreagă 
necircumscrisă prin fire şi cum vei numi ipostas ceea ce nu e circum- 
scris? 

Pe de altă parte ceea ce e neipostatic, nu e nimic şi atunci cum 
ni s-ar împărtăşi? 

Iar de nu mă crezi, îţi voi da mărturia lui Pavel care te asigură că 
amândouă acestea sunt vrednice de crezut. 

De fapt, când spune că are în el pe Hristos grăind şi 
exprimându-Se prin Prea Sfântul Duh, spune că dumnezeirea e 
împărtăşibilă şi circumscrisă, dar că în el şi cu el e prezentă în mod 
necircumscris şi necuprins. 

Iar când vorbeşte de Cel ce locuieşte în lumina neapropiată (I 
Tim. VI, 16) şi mărturiseşte că n-a fost văzută niciodată de om, II 
arată ca necircumscris şi necuprins. 

Căci de Cel pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată, 
cum s-ar fi împărtăşit sau s-ar fi atins cineva? 

îmi vei spune singur: „nicidecum", dacă nu vrei să te sfădeşti. 

Dar când îţi zice iarăşi: 

„Dumnezeu care a zis să strălucească lumina în întuneric, El a 
strălucit înăuntrul meu" (II Cor. VI, 6). 

Spune-mi, pe care alt Dumnezeu ţi-L înfăţişează să-L înţelegi 
dacă nu pe Acela care locuieşte în lumina de nesuportat şi pe care 
nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată? 

Căci El însuşi, Cel mai înainte mai presus de fiinţă şi necreat, a 
luat trup şi mi S-a arătat creat, îndumnezeindu-mă întreg pe mine, 
asumat în chip minunat. 

Spune-mi, crezi aşa şi nu te îndoieşti deloc? 

Dacă deci Dumnezeu făcut om, cum crezi, m-a îndumnezeit pe 
mine, omul asumat, atunci eu omul devenit dumnezeu prin înfiere văd 
pe Dumnezeu Cel prin fire, pe Acel Dumnezeu pe care nimeni dintre 
noi nu L-a putut vedea vreodată şi nici nu poate să-L vadă peste tot. 

Deci cei ce L-au primit pe Dumnezeu prin faptele credinţei şi s- 
au făcut dumnezei născuţi prin Duhul, îl văd pe Acela, pe Tatăl lor, 
care locuieşte pururea în lumina neapropiată avându-L locuind în ei 
înşişi şi locuiesc ei înşişi în El, în Cel cu totul neapropiat. 

Aceasta e credinţa adevărată, aceasta e fapta lui Dumnezeu, 
aceasta e pecetea creştinilor, aceasta e comuniunea cu Dumnezeu, 
aceasta e împărtăşirea şi arvuna dumnezeiască; aceasta e viaţa, aceas- 

196 



ta e împărăţia, acesta e veşmântul, cămaşa Domnului pe care cei ce se 
botează o îmbracă prin credinţă, nu în neştiinţă, îţi spun, nici cu ne- 
simţire, ci prin credinţa însoţită de simţire şi cunoştinţă. 

Şi ca să nu zici: 

„Cred că L-am îmbrăcat pe Hristos", nu-ţi cer simplu: 

„Crede aceasta!", ci să ai fapta credinţei, asigurarea credinţei, 
pecetea credinţei, desăvârşirea credinţei în mod neîndoielnic din îm- 
brăcarea lui Hristos întru simţire şi cunoaştere, a lui Hristos din care 
străluceşte, fulgeră slava dumnezeirii şi care te schimbă pe tine întreg 
în lumina cea mai limpede dar te lasă neschimbat sau îndoit, fiindcă 
eşti amândouă: dumnezeu prin înfiere, iar prin fire întreg om. 

Devenit întreg astfel, precum ţi-am spus, vino şi stai cu noi, o, 
fratele meu, pe muntele cunoştinţei şi vederii dumnezeieşti. 

Şi acolo vom auzi împreună glasul părintesc. 

Dar vai, cât de jos suntem faţă de înălţimea dumnezeiască, cât 
de depărtaţi de viaţa veşnică! 

Pe cât e de departe cerul de subteranele pământului şi de cei ţi- 
nuţi de demult în chip nefericit în ele, pe atât, sau şi mai mult, suntem 
toţi departe de înălţimea lui Dumnezeu şi vederea dumnezeiască, chi- 
ar dacă spunem în chip contrar că locuim în El şi că avem în noi pe 
Cel ce locuieşte în lumina neapropiată şi rămâne şi locuieşte întreg în 
noi. 

Căci, şezând în cele subterane ale pământului, voim să filozo- 
făm despre cele mai presus de pământ şi despre cele din cer şi mai 
presus de ceruri, ca şi când le-am cunoaşte întocmai şi să le povestim 
tuturor şi să ne numim cunoscători şi teologi exacţi şi iniţiaţi în taine- 
le negrăite. 

Dar şi aceasta este o dovadă sigură a nesimţirii. 

Căci cel născut din nefericire în cele subterane şi care locuieşte 
cu totul în întunericul lumii prezente şi nu vede lumina veacului viitor 
- lumină care în mod sigur a strălucit pe pământ şi străluceşte necon- 
tenit dar spune că el cugetă şi cunoaşte cele din cer şi că vede toate 
cele de acolo şi-i învaţă pe alţii, oare nu e nesimţitor şi mai mult decât 
atât? 

Aceasta e ca un orb care contrazice pe cei ce văd şi zice: 

„Acest ban e de aramă, iar semnul de pe el e al altuia şi literele 
scrise pe el spun aceasta şi aceea." 

Dar cei ce-1 aud socotesc acestea ca o născocire îndrăzneaţă, 
căci ei văd banul făcut din aur şi semnul ca fiind cu adevărat al împă- 

197 



râtului, arătând chipul nefalsificat al Lui şi inscripţia redând numele 
Lui. 

De aceeaşi boală pătimind nu socotim că pătimim, nici nu ne ru- 
şinăm de cineva, sau de sfinţii înşişi şi de îngerii care privesc de sus 
starea noastră, ci se împlineşte cu noi cuvântul Domnului, care zice: 

„Văzând nu văd" (Mat. XIII, 13) şi iarăşi: 

„Auzind, ei îşi închid urechile sufletului şi nu aud deloc cuvinte- 
le Duhului." 

De fapt, ei aud trupeşte cu urechile de carne, dar urechile inimii 
le au acoperite şi nu pot auzi câtuşi de puţin. 

Căci nu pot ridica de pe ei acoperământul îngâmfării şi al ne- 
simţirii, fiindcă ei înşişi şi l-au pus pe ei cu voia. 

Şi acoperindu-şi ochii şi urechile, socotesc că văd şi aud. 

Iar dacă le spune cineva: 

„Ascultaţi, copiii mei şi ridicaţi acoperământul de pe inimile 
voastre", ei se înfurie la aceste cuvinte, pentru că nu i-a numit „pă- 
rinţi", ci le-a zis „copii" şi din aceste cuvinte câştigă mai multă ură şi 
nu-şi pot da seama de patima ce-i roade, mai bine zis de patimile ce le 
întunecă mintea şi cugetarea şi-i despart de Dumnezeu pe cei prinşi 
de ele. 

Aceştia, deveniţi sclavi ai închipuirii şi mândriei şi trăind ca niş- 
te robi ai voii lor, îşi împlinesc pururea numai voia lor. 

Aceştia părăsind legile lui Dumnezeu, îşi sunt ei înşişi lege lor 
şi nu slujesc lui Dumnezeu, ci, ce îndrăzneală, lor înşişi. 

Ei caută în locul slavei lui Dumnezeu, slava lor şi se grăbesc să 
o impună pe aceasta prin toate faptele şi în toate modurile. 

Iar slava lui Hristos este crucea şi patimile, pe care le-a suportat 
pentru noi, ca să ne slăvească pe noi. 

Dar ei nu voiesc să pătimească aceasta, cum le-a pătimit Acela 
şi refuză să se facă părtaşi ai slavei lui Dumnezeu, prin refuzul de a 
pătimi, cum a pătimit Acela, ci voiesc, vai, mai degrabă slava de la 
oameni şi aleg de bună voie despărţirea de Dumnezeu. 

Dar, Hristoase al meu, mântuieşte pe cei ce se încredinţează Ţie 
de murdara slavă deşartă şi de mândrie şi fă-ne părtaşi patimilor şi 
slavei Tale şi ne învredniceşte să fim nedespărţiţi de Tine, acum şi în 
vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 53 

198 



Cuvânt informă de dialog între Dumnezeu şi părintele autor al 
imnurilor şi cum acest dumnezeiesc părinte luminat de Sfântul Duh 
grăia cu Dumnezeu şi era iniţiat de Acela în tainele dumnezeieşti şi 

omeneşti. 

Vezi, o, Hristoase, necazul meu, vezi lipsa mea de curaj, vezi- 
mi neputinţa, vezi-mi sărăcia, vezi-mi slăbiciunea mea şi îndură-Te 
de mine, Cuvinte! 

Străluceşte-mi şi acum ca odinioară şi luminează sufletul meu, 
luminează ochii mei ca să Te văd pe Tine, care eşti lumina lumii 
(Ioan, VIII, 12), bucuria, veselia, viaţa veşnică, desfătarea îngerilor, 
împărăţia cerurilor şi raiul, cununa drepţilor, Judecătorul şi împăratul. 

Pentru ce ascunzi faţa Ta? 

Pentru ce Te desparţi de mine, Dumnezeul meu, care nu voieşti 
să Te desparţi niciodată de cei ce Te iubesc? 

Pentru ce fugi de mine, pentru ce mă arzi, pentru ce mă răneşti 
şi mă zdrobeşti? 

Doar ştii că Te iubesc şi că Te caut din suflet. 

Descoperă-Te cum ai spus şi arată-Te mie. 

Căci ştiu că eşti adevărat (în ce spui), fiindcă am cunoscut că 
eşti nemincinos şi că iubeşti pe cei ce Te iubesc şi Te întreţii cu ei ca 
şi cu nişte prieteni, nu numai în umbră şi în apariţii, nici ca o minte, 
cu o altă minte, ci ca Cel ce fiind Cuvântul de la început şi Viaţa 
ipostasiată născută din Tatăl şi unit cu El, precum eşti în convorbire 
negrăită cu El. 

Aşa şi cu cei pe care îi vei naşte prin Duhul Tău Cel Sfânt şi îi 
vei arăta fii ai Tăi, sau mai bine zis fraţi ai Tăi şi fii ai lui Dumnezeu, 
Tatălui Tău; şi văzându-i pe ei, Te faci la rândul Tău văzut de ei. 

Arată deci afecţiunea Ta, arată iubirea Ta de oameni, arată mila 
Ta, Mântuitorule, pe care ai revărsat-o cu îmbelşugare cu adevărat 
peste tot trupul care a crezut în Tine. 

Şi deschide-mi porţile cămării Tale de nuntă, Dumnezeul meu; 
nu-mi închide uşa luminii Tale, Hristoase al meu! 

„Socoteşti tu, fiu al oamenilor, că Mă forţezi cu cuvintele Tale! 

Pentru ce spui, fără să gândeşti, că-Mi ascund faţa Mea? 

Şi de ce Mă bănuieşti că-ţi închid uşile şi porţile? 

De ce cugeti că Mă despart vreodată de Tine? 

Pentru ce ai spus că te ard în flăcări şi te zdrobesc cu totul? 

Cuvintele tale nu sunt drepte, nici acest gând nu este drept. 

199 



Ascultă mai bine cuvintele pe care Ţi le voi spune: eram Lumi- 
nă şi înainte de a crea toate cele văzute de tine. 

Sunt pretutindeni şi eram şi creând toată zidirea, sunt pretutin- 
deni şi în toate. 

Ascultă cuvintele înţelepciunii, înţelege adâncul tainelor! 

Totuşi nu eram vreunul dintre toate, nici, desigur, împreună cu 
toate, nici n-am fost înăuntrul tuturor. 

Dar nefiind unit cu nici una, eram împreună cu toate. 

Iar nefiind ceva din toate, fiind în toate, nu eram. 

Iar în mijlocul celor văzute, însufleţite şi neînsufleţite, nesimţi- 
toare şi simţitoare, despărţite de Mine şi neştiutoare de Mine, am mo- 
delat lutul în trup şi am suflat suflet în el, nu din fiinţa Mea, ci din 
tăria Mea. 

înţelege ceea ce te învăţ: am spus prin puterea Mea, Ţi-am su- 
flat ţie suflet raţional şi înţelegător, care intrând în trup ca într-o casă 
a fost legat cu el şi primind trupul ca pe unealtă, omul s-a arătat ca 
unul format din două. 

Vreau să-ţi spun că omul făcut ca un animal raţional e îndoit, fi- 
ind compus în chip negrăit din două firi, din trupul văzut, nesimţitor 
şi neraţional şi din sufletul nevăzut, făcut după chipul Meu, raţional şi 
înţelegător, aşezat - o, minune străină! - în mijlocul tuturor, vreau să 
spun în mijlocul tuturor creaturilor. 

Dar a căror creaturi? 

A celor materiale şi în materie şi a celor nemateriale. 

Cele materiale şi în materie sunt cele pe care le vezi, iar cele 
nemateriale sunt îngerii. 

în mijlocul acestora deci, îţi spun, este omul vieţuitoare, făptură 
îndoită, nematerial între cele sensibile, sensibil între cele nemateriale. 

Pe acesta deci ca sensibil l-am făcut domn şi stăpân al celor vă- 
zute şi pe toate cele văzute le-am supus numai lui ca roabe, ca să vadă 
lucrurile Mele şi să Mă slăvească pe Mine, Creatorul. 

Iar ca celui raţional şi văzător cu mintea, i-am dat să Mă vadă pe 
Mine şi prin aceasta să fie aşezat în demnitatea îngerilor. 

Vezi, înţelege ce ţi-am spus: omul fiind îndoit, vedea cu ochii 
sensibili făpturile Mele, iar cu cei înţelegători, vedea faţa Mea, a 
Creatorului. 

Vedea slava Mea şi grăia cu Mine în fiecare clipă. 

Dar călcând porunca Mea, a mâncat din lemn, a orbit şi a ajuns, 
cum am spus, în întunericul morţii. 

200 



Acestui fapt i s-a spus că s-a ascuns. 

Dar aceasta a născocit-o acela atunci în chip prostesc. 

Căci, spune -Mi, unde se putea el ascunde de Mine, sau în ce 
loc? 

Dar Tu gândeşti acum mai rău, mai nebuneşte decât acela, spu- 
nând că mă ascund nevrând să fiu văzut de tine deloc. 

Căci dacă voiesc să nu fiu văzut, pentru ce M-am arătat în trup? 

Pentru ce M-am şi pogorât peste tot şi pentru ce M-am făcut vă- 
zut tuturor? 

Nu te face neştiutor al faptelor Mele, nici al iconomiilor Mele. 

Adam orbit mai întâi, după ce a fost mustrat şi învăţat de Mine, 
n-a voit să se pocăiască, ci s-a arătat cu totul lipsit de smerenie. 

Căci a zis mai degrabă: 

„Femeia a păcătuit, cea pe care mi-ai dat-o Tu mie" (Fac. III, 
12), făcându-Mă pe Mine vinovat de păcatul lui. 

La fel, femeia a învinovăţit, la rândul ei, pe şarpe. 

Astfel, nici unul din cei doi n-a mărturisit deloc că a păcătuit. 

De aceea, a fost scos din desfătarea raiului şi a rămas numai în 
cele ale simţurilor, cu animalele neraţionale, ieşit ca neraţional dintre 
cele raţionale şi înfundat în materie prin despărţirea de cele nemateri- 
ale. 

Minune străină! 

S-a făcut ca un trup fără ochi, cu sufletul orbit şi nevăzător de 
Dumnezeu. 

Trupul dacă e orbit, e mişcat totuşi de suflet, dar sufletul orbit, 
ce mişcare va găsi? 

Şi cum va putea peste tot trăi? 

Nicidecum! 

Ci va muri de o moarte veşnică. 

E ceea ce au pătimit, cum am spus, primii oameni plăsmuiţi, 
prin necuminţenia lor. 

Iar prin aceasta au coborât în iad şi s-au prăbuşit în stricăciune. 

Plin de mila lor, am coborât de sus, Eu, Cel cu totul nevăzut, M- 
am împărtăşit de grosimea şi de trupul lor şi am luat suflet. 

Fiind Dumnezeu în chip neschimbat, M-am făcut Eu, Cuvântul, 
Trup. 

Şi luând început din trup, M-am arătat tuturor ca om. 

Şi pentru ce-am primit să fac aceasta? 

201 



Pentru că spre aceasta l-am creat, precum am zis, pe Adam: ca 
să Mă vadă. 

Dar fiindcă el a orbit şi din pricina lui toţi urmaşii lui, n-am răb- 
dat ca Eu să fiu în slava dumnezeiască, iar pe cei orbiţi de înşelăciu- 
nea şarpelui, pe care i-am zidit cu mâinile, să-i trec cu vederea. 

Ci M-am făcut asemenea oamenilor în toate, sensibil celor sen- 
sibili şi M-am unit cu ei de bună voie. 

Vezi, cât de mult doresc să fiu văzut de oameni încât să vreau să 
Mă fac şi om, ca să Mă fac văzut? 

Deci cum ai putut spune că Eu Mă ascund de tine? 

Eu strălucesc cu adevărat, dar tu nu Mă vezi. 

Ia seama la taină. 

Adam vedea la început slava dumnezeirii Mele şi trăia. 

Dar făcându-se neascultător, a orbit şi îndată a fost lovit de 
moarte, nevrând să se pocăiască şi să spună: 

„Am păcătuit Ţie." 

De aceea, cu dreptate a fost osândit să se întoarcă în pământul 
din care a fost luat. 

Ca urmare această sentinţă s-a dat şi s-a socotit de neocolit tutu- 
ror ca pedeapsă. 

Dar nu e o pedeapsă, ci mai degrabă o binefacere. 

Căci n-am lăsat să fie stricăciosul împreună cu nestricăciosul. 

Fiindcă ar fi fost mai rău să se lege pentru veci şi să rămână răul 
nemuritor în amândouă. 

De fapt, sufletul, odată căzut din viaţa de aici, dacă ar purta unit 
cu el trupul coruptibil, cum n-ar fi aceasta un lucru mai rău decât 
moartea, adică decât despărţirea sufletului? 

Deci sunt două morţi, a trupului şi a sufletului şi spune-Mi cel 
ce a murit cu sufletul şi din pricina aceasta poartă unit cu el trupul 
stricăcios, care îmbătrâneşte treptat şi se desface şi curge, dacă nu s-ar 
desface sufletul de el şi nu s-ar despărţi, ci ar rămâne în veci unit cu 
el, cum n-ar fi această viaţă mai rea decât orice pedeapsă din iad? 

Priveşte pe cei stăpâniţi de boala sacră (lepră), cum se strică şi 
se rod cărnurile lor, cum ajung fără mâini şi picioare, fără ochi, buze 
şi urechi, cum ajung cu totul neputincioşi să se mişte, fără grai şi surzi 
şi cum roagă pe Dumnezeu să se desfacă de acest trup! 

Dacă sufletul ar fi primit o astfel de existenţă, cum n-ar fi fost 
mai rău să existe astfel, decât să moară, ca să repet din nou? 

202 



Astfel, deci pedeapsa s-a făcut binefacere; mai bine zis n-a fost 
pedeapsă, ci iconomie dumnezeiască. 

Căci moartea oamenilor e moartea greutăţilor; moartea e scăpa- 
rea de griji, moartea e libertate de tot felul de boli şi patimi, moartea e 
încetarea păcatelor şi a nedreptăţii, moartea e izbăvirea de toate relele 
vieţii, iar celor ce au vieţuit bine, le e pricinuitoare de bucurie nesfâr- 
şită, de desfacere veşnică şi de lumină neînserată. 

Totuşi, încă înainte de a te despărţi de trup, îţi spun să priveşti 
binefacerile, să priveşti iconomiile; află darurile Mele! 

M-am arătat lumii, pe Mine însuşi şi pe Tatăl şi am vărsat cu 
îmbelşugare pe Prea Sfântul Meu Duh peste tot trupul şi am descope- 
rit numele Meu tuturor oamenilor; şi am arătat prin faptele Mele că 
sunt Creatorul şi Ziditorul lumii şi arăt şi acum toate cele ce trebuie să 
le facă omul." 

Amin. 

Imnul 54 

Fiecăruia dintre oameni i-a dat Dumnezeu în mod potrivit şi 
spre folos prin Duhul Sfânt un dar ca să lucreze nu ceea ce voieşte el, 
ci precum s-a rânduit mai înainte de El, ca să nu rămână nefolositor 

în biserica Lui. 

Ce ar putea cunoaşte făptura fără de Făcător? 

Iar ei i se cere, cu dreptate şi în mod cuvenit, să dea socoteală de 
cunoştinţa ce a primit-o şi de punerea ei în practică şi de folosirea ei. 

De fapt şi sapa, secera, ferăstrăul, sabia, securea, toiagul, lancea, 
cuţitul, săgeata şi toate celelalte unelte ale vieţii, fiecare îşi are lucra- 
rea proprie, dar nu şi-a luat-o de la ea, ci de la noi. 

Căci meşterul e cel ce construieşte fiecare unealtă cu meşteşug, 
pentru lucrarea care vrea. 

De aceea, nu se poate secera grâul cu sapa, nici nu se poate zidi 
casa cu sapa, sau construi cu sabia; nu se poate săpa cu fierăstrăul, 
nici coase cu securea; nu se poate tăia lemne cu toiagul, nici cu lan- 
cea; nu se aruncă pietre cu briceagul, nici tăia cu o săgeată, ci trebuie 
să se folosească fiecare unealtă potrivit cu fiecare lucru de făcut. 

Dacă nu te foloseşti de acestea spre ceea ce au fost făcute, ci alt- 
fel, ai pierdut vremea şi te-ai obosit degeaba. 

Aşa socoteşte că şi Dumnezeu ne-a făcut pe noi, ca să lucrăm fi- 
ecare în viaţă credincioşi darului nostru. 

203 



El a rânduit pe unii să înveţe, pe alţii ca să fie învăţaţi, pe unii să 
conducă pe mulţi, pe alţii să asculte de aceia; unora le-a dat înţelepci- 
une, altora cunoştinţă şi cuvânt; unora iarăşi să proorocească şi altora 
să vorbească în limbi şi iarăşi altora să săvârşească minuni. 

Pe alţii i-a pus să poruncească. 

Toate acestea sunt daruri duhovniceşti. 

Dar să arătăm şi alte daruri ale Creatorului, pe care le-a dat oa- 
menilor, fiecăruia după vrednicie. 

Pe unul 1-a făcut puternic cu trupul, pe altul 1-a făcut mai frumos 
şi pe altul iarăşi cu glas mai plăcut decât al altora. 

Simplu vorbind, fiecăruia dintre oameni i-a dăruit un dar şi o în- 
suşire deosebită după vrednicie, cum singur Dumnezeu ştie, Creatorul 
tuturor, ca să lucreze cu folos în viaţă, în chip negrăit. 

De aceea, fiecare e destoinic nu în meseria pe care o voieşte el, 
ci în cea pentru care a fost creat potrivit şi propriu, pentru ea. 

Poţi vedea pe marinar străbătând valurile mării cu pricepere şi 
cu plăcere mai mare decât un bărbat care călăreşte un cal mândru; şi 
decât un agricultor care taie cu plugul brazdele pământului, socotind 
mult mai de preţ perechea boilor ce-1 ajută decât cei patru cai ai caleş- 
tii împărăteşti şi de aceea bucurându-se şi îndulcindu-se cu bunele 
nădejdi. 

Ostaşul iarăşi se socoteşte mai presus de toţi agricultorii, de ma- 
rinari şi de meşteşugari; şi gândind la glorie, aleargă spre tăiere şi 
moarte, spre un sfârşit înainte de vreme. 

El nu va răbda să învârtă cârma, nici să ţină coarnele plugului, 
nici nu va alege să se facă zidar, sau corăbier, sau agricultor. 

Ci fiecare, precum am spus, va împlini lucrarea pe care a primit- 
o de la Dumnezeu şi altceva nu va putea face omul în viaţă, ba nici 
măcar nu va voi. 

Dar observă - ca să-ţi spun iarăşi cele spuse înainte - că precum 
nu poate vreo unealtă din toate cele numite să se mişte de la sine spre 
a lucra ceva fără mâna omului, care o ridică şi face ceva prin ea, aşa 
nici omul nu poate cugeta sau face ceva bun fără Mâna dumnezeiască. 

Căci pe mine m-a alcătuit Meşterul, care e Cuvântul, cum a voit 
El şi cum M-a aşezat în lume. 

Deci, spune-mi, cum voi putea cugeta sau face, sau peste tot lu- 
cra ceva fără putere dumnezeiască? 

204 



Cel ce mi-a dăruit minte, desigur, cum a voit, Acela îmi dă şi să 
cuget toate câte ştie că-mi sunt spre folos şi-mi dă şi puterea să lucrez 
cele ce le ştiu. 

Deci dacă fac acestea, El îmi va da, neîndoielnic, cu iubire de 
oameni, să cuget lucruri şi mai desăvârşite; iar dacă dispreţuiesc şi 
acestea puţine, încredinţate mie spre împlinire, voi suporta cu dreptate 
şi lipsirea de ele de către Dumnezeu care mi le-a dat. 

Şi voi fi o unealtă nelucrătoare, nefolositoare, ca unul ce nu am 
voit să lucrez poruncile Creatorului. 

In acest caz m-am predat lenei şi nepăsării şi de aceea am fost 
aruncat din mâinile Stăpânului şi datorită neascultării şi nesupunerii 
de care m-am lăsat ispitit am fost alungat din raiul adevărat şi am 
ajuns departe de Dumnezeu şi de mâinile sfinţilor. 

Aflându-mă apoi şarpele atotviclean zăcând în lenevie şi predat 
întreg nelucrării celor bune, s-a folosit cu viclenie de toate faptele 
necinstite de care eram văzut îndulcindu-mă şi bucurându-mă, când 
trebuia să mă întristez, să jelesc şi să plâng că m-am despărţit, ticălo- 
sul de mine, cu voia de cele pentru care am fost creat şi m-am predat 
cu voia tuturor celor contrare firii. 

Şi aşa am căzut în chip nenorocit în mâinile vrăjmaşului de care 
fiind ţinut şi muşcat în întregime şi neputând să mă împotrivesc, ne- 
trebnicul de mine - căci cum m-aş fi putut împotrivi fiind mort? - m- 
am făcut unealta supusă a toată răutatea, a toată nelegiuirea şi lucrarea 
vicleană, amăgit în chip viclean, nenorocitul de mine. 

Căci, ţinându-mă în mâna lui şi trăgându-mă cu putere m-a aco- 
perit de gunoiul murdar şi de toate noroaiele şi m-a învăluit în urâte 
mirosuri şi m-a făcut să mă veselesc de ele, vai, ce nesimţire! 

Astfel, m-a aflat lucrător în răpiri, pizme, ucideri nedrepte, bâr- 
firi, mânii, ca să spun pe scurt, în tot felul de răutăţi, mai bine zis el 
însuşi se folosea de mine, fără să vreau. 

Căci, odată ce m-am aruncat eu însumi pe mine cu voia din mâ- 
na lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui şi m-a răpit crudul stăpânitor şi 
stricător de suflet şi m-a prins în mâna lui cu voia mea, n-am mai pu- 
tut să nu lucrez ale lui, ci în toate lucram prin voile lui. 

Căci nu se putea împotrivi sabia celui ce o ţinea, ci cel ce o ţinea 
se folosea de ea cum voia. 

Dar Dumnezeu care m-a făcut, privind de sus şi văzându-mă 
stăpânit de mâna tiranului, S-a îndurat de mine şi m-a răpit din mâna 
aceluia şi iarăşi m-a introdus în raiul dumnezeiesc, în via Lui, în mâi- 

205 



nile lucrătoare de vie ale sfinţilor, spre a lucra cele dumnezeieşti, spre 
a cultiva virtuţile, spre a păzi poruncile, ca nu cumva aflându-mă ia- 
răşi lucrătorul răului petrecând în afara mâinii sfinte, să mă răpească 
şi să mă facă să lucrez iarăşi ale lui. 

Deci, luându-mă bunii şi miloşii lucrători ai viei şi ridicând în- 
treaga mea voinţă cu mâinile lor, m-am întors îndată să lucrez şi să 
plâng neîncetat cu smerenie şi prin împărtăşire de puterea lui dumne- 
zeiască. 

Acestea trei mi le-au spus mie, fiule, cei ce păzesc şi stăruiesc în 
ele prin lucrarea lor cea bună şi prin ele sunt duşi în scurt timp spre 
slavă, curăţie, nepătimire şi vedere dumnezeiască şi nu mai cad nicio- 
dată în mâinile răuvoitorului. 

Şi primesc de la Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor şi greşeli- 
lor şi aşa se fac fii ai Celui Prea înalt şi dumnezei după har şi unelte 
de bun folos, care lucrează tot lucrul bun, mai bine zis lucrători ai 
viei, care călăuzesc pe alţii spre fapte cu adevărat bune, spre fapte ale 
mântuirii. 

Acestora - ascultaţi toţi - crezându-le şi pe acestea fâcându-le şi 
predându-mă întreg lucrătorilor şi slujitorilor lui Dumnezeu, potrivit 
poruncii Lui, am aflat în mine împlinite deplin toate făgăduinţele. 

Şi m-am minunat de aceasta şi le strig cu glas mare şi le poves- 
tesc tuturor - căci nu rabd să le îngrop pe acestea în tăcere - şi le laud 
şi spun: alergaţi, toţi cei ce vă siliţi pe voi aflându-vă în afara mâinilor 
lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui! 

Grăbiţi-vă şi alipiţi-vă de ei în chip nedespărţit, prin credinţă, 
prin iubire şi cu toată hotărârea. 

Aruncaţi tot cugetul şi toată voia proprie şi predaţi sufletele 
voastre în mâinile acelora ca unelte neînsufleţite, nefăcând nimic, 
nemişcându-vă şi nelucrând în afara lor! 

Cugetul lor să se facă al vostru, la fel şi voia cea sfântă a lor să 
fie împlinită de voi ca una ce e voia lui Dumnezeu. 

Şi aşa păşind pe o cale scurtă şi fără piedici, veţi fi prietenii lui 
Dumnezeu Cel Prea înalt şi vă veţi arăta în puţine zile şi moştenitorii 
bunătăţilor cereşti şi negrăite. 

Căci mergând pe calea cea dreaptă veţi face parte din numărul 
sfinţilor şi această cale vă va face pe toţi fericiţi. 

Drept aceea rugaţi-vă toţi pentru mine, cel ce am păcătuit mai 
mult decât toţi, deşi m-am silit să merg pe calea aceasta aspră, strâm- 
tă, scurtă şi neprimejdioasă care duce la lărgimea vieţii veşnice. 

206 



Rugaţi-vă ca pentru unul ce v-am arătat-o şi vouă, celor ce aţi 
voit să păşiţi pe ea cu căldură pe urmele picioarelor lui Hristos. 

Aceasta pentru ca să mă aflu şi eu şi să vă aflaţi şi voi în acea 
viaţă, umblând fără prihană pe această cale până la sfârşitul vieţii. 

Dar să afle şi toţi câţi doresc să vadă pe Hristos. 

Ca părăsind toţi cu bucurie trupurile, să mergem spre odihna de 
acolo, spre lărgimea raiului şi să ne arătăm moştenitori ai vieţii. 

Că uniţi în mod nedespărţit cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în 
Hristos, Unul Născut şi Dumnezeu Cuvântul, împreună cu Duhul 
dumnezeiesc, să fim ai Sfintei Treimi, acum şi pururea şi în vecii ve- 
cilor. 

Amin. 

Imnul 55 (Z. 3) 

Duhul Sfânt rămâne cu cei ce au păstrat curat sfântul botez, dar 
se depărtează de cei ce l-au întinat. 

Tu mă cunoşti, Hristoase, ca lucrător a toată fărădelegea şi ca un 
vas adevărat al tuturor răutăţilor. 

E ceea ce ştiu şi eu şi sunt copleşit de ruşine şi stăpânit de dure- 
rea ei şi de întristarea pentru ea. 

O suferinţă de nesuportat îmi apasă inima. 

Dar lumina feţei Tale, care îmi luceşte tainic, a alungat aceste 
gânduri, a risipit suferinţa mea şi a adus în locul ei bucuria în smeritul 
meu suflet. 

Voiesc, deci, să fiu astfel întristat, Hristoase, dar întristarea 
aceasta nu stă lipită de mine. 

Ci sunt întristat mai degrabă, ca nu cumva din pricina lipsei ace- 
leia să mă pierd şi să mă lipsesc de bucuria viitoare. 

Dar, de această bucurie să nu mă lipseşti, Stăpâne, niciodată, 
nici acum, nici în veacul viitor, împăratul meu. 

Căci bucuria aceasta e vederea feţei Tale. 

Fiindcă nu eşti, Dumnezeul meu, numai tot binele, ci le şi dăru- 
ieşti celor ce Te văd pe Tine tot binele şi umpli împărtăşindu-Te, prin 
împărtăşire, pe cei pe care îi vezi, nu numai în viitor - vai de cei ce o 
spun aceasta - ci şi acum, cât sunt în trup, pe cei vrednici. 

Căci nu-i priveşti numai pe cei ce s-au curăţit pe ei prin pocăin- 
ţă, dar le dai şi lor putinţă să Te vadă, nu cu închipuirea sau cu gândul 
minţii, nici prin amintirea simplă, cum cugetă unii, ci în adevărul 

207 



existenţei dumnezeieşti şi a lucrării Tale înfricoşătoare spre împlini- 
rea cu adevărat a iconomiei dumnezeieşti. 

Căci prin aceasta înfăptuieşti unirea celor despărţiţi, Tu, Dum- 
nezeule, care eşti mântuirea tuturor. 

De aceea, cei ce au primit botezul Tău din pruncie şi au vieţuit 
în chip nevrednic de el în viaţă, vor avea parte, cum am spus, de o 
osândă mai mare ca cei nebotezaţi, batjocorind veşmântul Tău cel 
sfânt. 

Şi aceasta cunoscând-o, Mântuitorule, ca un lucru sigur şi ade- 
vărat, ai dat pocăinţa spre o a doua curăţire şi ai pus ca urmare a ei 
harul Domnului, pe care l-am primit întâi în botez. 

Căci nu ai spus că harul vine numai prin apă, ci mai degrabă 
prin Duhul, prin chemarea Treimii. 

Fiindcă am fost botezaţi, ca prunci inconştienţi, primim harul ca 
nişte nedesăvârşiţi şi în chip nedesăvârşit, dobândind iertarea întâiei 
neascultări. 

Şi aceasta e, socotesc, unicul motiv pentru care ai poruncit, Stă- 
pâne, să se săvârşească această baie dumnezeiască. 

Prin ea, cei botezaţi intră înăuntrul viei, izbăviţi de întuneric şi 
de iad şi eliberaţi de moarte şi de stricăciune. 

Căci prin vie înţeleg şi ea este raiul, din care am căzut şi în care 
acum suntem iarăşi chemaţi. 

Şi precum Adam era în el înainte de păcat, în el ajung şi toţi cei 
ce se botează întru cunoştinţă, dar nu cei ce, datorită inconştienţei, n- 
au primit simţirea înţelegătoare, pe care o produce Duhul care vine 
prin lucrare. 

Toţi am primit ca Adam prin Duhul, puterea de a lucra şi a păzi 
poruncile, fiind ele o lege duhovnicească şi dumnezeiască, care trebu- 
ie împlinită prin fapte, în trup şi cu trupul. 

Căci omul fiind îndoit, are nevoie de o lege îndoită şi nesoco- 
tind una, cade şi din cealaltă. 

Fiindcă sufletul sigur nu poate lucra faptele cele bune, iar trupul 
care lucrează fără cunoştinţa dumnezeiască, poate fi socotit ca un 
animal purtător de povară. 

Deci, cei ce au intrat în via Ta sau în rai, chemaţi prin botez, cu 
totul nepăcătoşi sau şi sfinţiţi, s-au făcut ca Adam cel dintâi, dar apoi, 
nesocotind o astfel de mântuire şi un ajutor aşa de mare şi de negrăit 
al Tău, Hristoase, au săvârşit fapte mai rele ca Adam, dispreţuind, 

208 



totodată iubirea Ta de oameni şi neluînd în seamă înfricoşătoarea lu- 
crare a iconomiei Tale, arătată în baia botezului în Duhul Sfânt. 

Mai pot fi socotiţi, cum îşi închipuie mulţi oameni, că se află 
înăuntrul raiului, chiar de păcătuiesc? 

Mai pot fi socotiţi, odată ce s-au întinat şi au murdărit rău, Mân- 
tuitorul meu, veşmântul Tău? 

Şi vei mai primi să locuieşti înăuntrul inimii lor spurcate, măcar 
cât de puţin Tu, Cel curat, Cel Sfânt? 

„Nicidecum - a spus Dumnezeu - nu va fi aceasta, copile! 

Căci ştiu că te-ai botezat şi tu, dar te-ai întinat şi ai păcătuit ca 
un copil, ai fost amăgit ca un lipsit de minte şi ştiu cât ai plâns, cât te- 
ai zdrobit, cum ai renunţat la toată lumea şi cum, înduplecat de rugă- 
ciunile lui Simeon, părintele tău, de abia te-am învrednicit, la început, 
numai în mintea şi în simţirea înţelegătoare, de glasul Meu, apoi şi de 
o rază şi după aceea M-am arătat ţie cu iubire de oameni în lumină. 

Apoi, M-am făcut un nor mic în chip de foc, aşezându-Mă de- 
asupra capului tău şi ţi-am dăruit vederea acestei arătări, iar prin spa- 
ima de ea, lacrimi împreunate cu o mare străpungere a inimii topind 
grosimea trupului şi întunericul capului, aşa de mult, încât din ele a 
pornit un miros ca de carne arsă în foc, precum însuţi ştii. 

Greutăţile ce-au urmat după aceea şi strâmtoarea ce-ai suportat- 
o, fără îndoială că le-ai uitat. 

Dar Eu le cunosc, Eu care ştiu toate: credinţa, smerenia faţă de 
părintele tău şi renunţarea totală la voia ta, pe care le socotesc şi sunt 
o mucenicie. 

Căci cel ce nu mai are o voie proprie, fără îndoială moare, dar se 
regăseşte şi trăieşte în voia Mea. 

Aşa fiind tu şi acela în fiecare zi şi forţându-Mă cu lacrimi pe 
Mine Cel bun prin fire, am început să Mă arăt ţie, precum ştii, cură- 
ţind pe încetul sufletul tău prin pocăinţă şi arzând materiile patimilor 
tale aşezate pe el, care nu erau patimi trupeşti sau materiale, ci spini 
nemateriali: nori, întuneric gros, ceaţă şi negură. 

Vreau să spun că te subţiai prin post şi prin ostenelile priveghe- 
rii, ale rugăciunii, ale tuturor neplăcutelor pătimiri şi te spălai neînce- 
tat prin lacrimi fierbinţi în rugăciune, în felul mâncării şi mai ales al 
băuturii. 

Astfel, am izbutit cu greutate să te fac pe tine un vas încăpător şi 
nu numai încăpător, ci şi curăţit şi în stare să rămâi, ia seama, în mij- 
locul focului nears. 

209 



După ce te-am făcut astfel, lumina pe care o vedeai atunci zbu- 
rând în jurul tău şi înconjurându-te, a intrat întreagă înlăuntrul tău, ea 
cea neapropiată prin fire şi te-a schimbat printr-o schimbare străină. 

Dar această lumină nu poate rămâne dacă nu Mă mai slujeşti 
prin toate faptele, ci primeşti fie şi un mic gând în inimă, sau o mică 
simţire neplăcută faţă de cineva, neîndreptăţită sau îndreptăţită, sau o 
ispită prin cuvânt sau printr-un înţeles viclean; şi dacă nu te pocăieşti 
fierbinte, cu lacrimi şi nu le alungi pe acestea de la tine prin pocăinţă 
ca şi toată cugetarea vicleană a inimii. 

Căci ea este Duhul dumnezeiesc care este împreună cu Mine şi 
cu Tatăl Cel de o fiinţă cu Mine. 

Dar ea dispare deodată, ca soarele care apune şi ascunzându-se 
ca într-o clipită de ochi, nu se mai vede. 

Cum va exista deci în sufletul necurăţit deloc şi neajuns vreoda- 
tă la simţirea pocăinţei? 

Sau cum va suporta sufletul plin de patimi şi de păcate firea de 
nesuportat a focului? 

Cum va încăpea în el lumina cu totul neîncăpută? 

Cum, fiind acest suflet întuneric, se va uni cu lumina neapropia- 
tă şi nu va dispărea în prezenţa ei? 

Nu e cu putinţă, copile, aceasta nicidecum. 

Eu sunt despărţit (deosebit) de toate creaturile, dar când M-am 
făcut cu trupul creatură, Eu, Creatorul tuturor, am primit să fiu ase- 
menea oamenilor luând suflet şi minte asemenea lor. 

Dar nu i-am făcut atunci pe toţi, deodată, dumnezei ci M-am fă- 
cut Eu om, dar prin credinţă şi prin păzirea poruncilor, însă şi prin 
botez şi prin dumnezeiasca împărtăşire de înfricoşătoarele taine ale 
Mele, M-am făcut tuturor Viaţă. 

Iar spunând Viaţă, am arătat pe Duhul dumnezeiesc. 

Insă cei ce au pe Duhul Meu în inimile lor, trebuie să o cunoas- 
că aceasta. 

Căci II au pe El, cum a spus Pavel, strigând către Tatăl. 

Căci El zice prin ei către Tatăl Meu: 

„Avva, Tatăl Meu" (Rom. VIII, 15). 

Fiindcă au devenit copii ai lui Dumnezeu şi cunoscându-Mă pe 
Mine, văd şi pe Tatăl şi-L numesc cu îndrăzneală: Tată. 

Ba, Duhul spune şi către fiecare dintre cei ce-L au cu adevărat 
în ei: nu vă temeţi, copii! 

210 



Iată Eu, precum vedeţi, sunt înlăuntrul vostru şi împreună cu voi 
şi vă eliberez odată pentru totdeauna de stricăciune şi de moarte şi vă 
arăt ai cui copii şi prieteni v-am făcut pe voi. 

Bucuraţi-vă în Domnul! 

Acesta este semnul adevărat, dat oamenilor: că s-au făcut fii şi 
moştenitori ai lui Dumnezeu, că au primit şi au pe Duhul Meu dum- 
nezeiesc şi de aceea trăiesc ca adevăraţi creştini şi în realitate şi nu 
numai cu numele." 

Acestea le sunt vrednice de crezare şi de dorit, Hristoase al meu, 
celor pe care i-ai cunoscut mai înainte şi le-ai dat să se facă asemenea 
chipului Tău în Duhul dumnezeiesc. 

Şi le sunt lor cu totul cu putinţă ca unora ce sunt chemaţi la bu- 
curia negrăită ce le vine de la Tine în veci. 

Iar tuturor celorlalţi acestea li se par cu neputinţă. 

Şi le resping, necrezându-le deloc, amăgindu-se pe ei înşişi sau 
socotesc nebuneşte că se pot mângâia cu nădejdi deşarte, folosind cu 
îngâmfare vorbe înalte, dând acestora sensuri alegorice potrivit ideilor 
plăcute lor şi dispreţuind cu totul înfricoşătoarele Tale porunci. 

Căci nu voiesc să Te caute pe Tine, socotind că Te au sau de 
mărturisesc că nu Te au, Dumnezeule, Te propovăduiesc pe Tine tutu- 
ror ca fiind cu totul de nesesizat. 

Afirmând că nimeni dintre oameni nu Te poate vedea, nici nu 
există vreunul care să-i depăşească pe ei în cunoştinţă. 

Dar fie că învaţă că eşti sesizabil şi accesibil tuturor oamenilor, 
fie că spun că eşti cu totul insesizabil şi inaccesibil, în amândouă ca- 
zurile greşesc, neînţelegând cele dumnezeieşti şi omeneşti, ca unii ce 
sunt întunecaţi. 

Dă-le lor lumina cunoştinţei, dă-le mâna fricii dumnezeieşti, da- 
le să se ridice din groapa relei lor explicări şi să vină la simţirea că se 
mişcă în groapă şi şed în întuneric, nevăzând lumina dumnezeiască! 

Dă-le să ştie ceea ce mărturisesc, dar nu cred, că sunt acum oa- 
meni care Te văd. 

Căci, dacă nu le-ar străluci acelora lumina Ta şi n-ar vedea întru 
cunoştinţă, cum ar crede limpede că Te arăţi celor vrednici şi locuieşti 
cu ei acum şi în veci ca şi cu nişte prieteni ca şi cu nişte slujitori cre- 
dincioşi ai Tăi, precum ai spus? 

Dar Tu eşti Dumnezeul celor credincioşi, nu şi al celor necre- 
dincioşi. 

De aceea, nu priveşti deloc spre ei. 

211 



Căci, cum ai arăta, Mântuitorul meu, faţa luminii Tale celor ce 
Te tăgăduiesc şi spun că lumina Ta cea veşnică nu străluceşte în su- 
fletele celor vrednici. 

Aceasta e cu neputinţă, de nu vor dobândi o credinţă mare, cum 
ai spus şi nu vor păzi cu râvnă legea Ta dumnezeiască, predându-se 
până la moarte pentru Tine, lucrării adevărate a înţeleptelor Tale po- 
runci. 

Aceasta e mântuirea tuturor celor ce se mântuiesc. 

Altă cale nu există, precum ai spus, Dumnezeul meu. 

Dă mila Ta, Mântuitorule, dă mila Ta celor ce Te roagă, acum şi 
pururea şi în vecii vecilor. 

Amin. 

Imnul 56 (Z. 25) 

Rugăciune către Dumnezeu pentru toate cele ce s-au întâmplat 
autorului, unită cu o cerere şi cu o mulţumire. 

Doamne, dă-mi înţelegere, Doamne, dă-mi cunoştinţă! 

Doamne, învaţă-mă şi pe mine să împlinesc poruncile Tale! 

Chiar dacă am păcătuit ca un om, mai mult decât orice om, pre- 
cum ştii, Tu, Dumnezeul meu, prin mila proprie Ţie, m-ai miluit pe 
mine, sărmanul, pe orfanul în lume şi m-ai învăţat, Stăpâne, ceea ce 
Tu singur ştii. 

M-ai despărţit, Milostive, de tată, de fraţi, de rudenii şi prieteni, 
de pământul natal, de casa părintească, ca dintr-un Egipt întunecat, 
din adâncurile iadului - căci aşa mi-ai dat mie, neînsemnatul Tău rob 
să cuget despre acelea şi să vorbesc cu înţelegere - şi luându-mă şi 
ţinându-mă cu mâna Ta înfricoşătoare, m-ai dus la cel ce ai binevoit 
să se facă părintele meu pe pământ şi m-ai aruncat la picioarele lui şi 
în braţele lui. 

Şi acela m-a dus la Tatăl Tău, Hristoase al meu şi la Tine prin 
Duhul - o, Treime, Dumnezeul meu. 

M-a dus pe mine, risipitorul şi am căzut plângând la picioarele 
Tale, Cuvinte, precum însuţi ştii, pentru că aşa m-ai învăţat. 

Şi n-ai dispreţuit să mă numeşti fiul Tău. 

O, gură nevrednică şi buze murdare, o, cuvânt al unei limbi să- 
race, neputincioase să Te laude şi să-Ţi mulţumească şi să povesteas- 
că binefacerile Tale, pe care le-ai făcut mie, orfanul şi străinul, cel 
străin pe acest pământ. 

212 



Căci cei ce sunt ai Tăi, sunt străini în lume, dar bunătăţile Tale 
date slujitorilor Tăi ochii nu le văd, limba nu le poate grăi, nici lumea 
încăpea. 

Pentru aceea, Stăpâne, lumea ne urăşte, ne prigoneşte, ne defăi- 
ma, ne pizmuieşte, se înfurie pe noi, ne ucide şi toate le face împotri- 
va noastră, căzând în acestea. 

Iar noi precum ai binevoit, smeriţii Tăi slujitori, suntem tari în 
slăbiciune, bogaţi în sărăcie, ne bucurăm în tot necazul, fiindcă sun- 
tem în afara lumii. 

Noi, Stăpâne, suntem ai Tăi, iar lumea nu are decât trupul nos- 
tru. 

Deci se înşeală orbul, neavând decât lutul, dar nici pe el nu-1 va 
păstra. 

Căci îl va preda, precum ai făgăduit, la cea din urmă trâmbiţă, 
devenit şi el spiritual. 

Atunci fiind cu totul singur, nu va păstra decât relele proprii, 
împreună cu cei de -un cuget cu el, iubitori orbi ai lumii. 

Imnul 57 (Z. 25) 

Cel ce doreşte pe Dumnezeu, urăşte păcatul. 

Sunt ţinut în umbră şi văd adevărul, ceea ce nu e nimic altceva 
decât nădejdea sigură. 
Care nădejde? 

Cea pe care ochii n-au văzut-o. 
Iar aceasta ce este? 
Viaţa, pe care toţi o doresc. 

Iar viaţa ce este altceva decât Dumnezeu, Creatorul tuturor? 
Pe Acesta doreşte-L şi urăşte păcatul! 
Păcatul e moartea, căci ce are el necurgător? 

Imnul 58 (Z. 50) 

învăţătura de obşte unită cu mustrarea, adresată tuturor: împă- 
raţi, arhierei, preoţi, monahi, mireni; mustrare grăită şi spusă de 

gura lui Dumnezeu. 

O, Hristoase, dăruieşte-mi cuvinte ale înţelepciunii, cuvinte ale 
cunoştinţei, ale înţelegerii dumnezeieşti! 

213 



Căci Tu-mi cunoşti slăbiciunea cuvântului şi mă ştii nepărtaş de 
învăţătura profană. 

Tu ştii că numai pe Tine Te am în viaţă şi cuvânt şi cunoştinţă şi 
înţelepciune, Dumnezeu Mântuitor şi Ocrotitor în viaţă şi respiraţia 
smeritului meu suflet, al celui străin şi sărac în cuvinte. 

Tu eşti nădejdea mea, Tu eşti ajutorul meu, Tu eşti acoperămân- 
tul meu, Tu eşti scăparea mea, Tu eşti lauda, bogăţia mea, Cuvinte. 

Tu ai voit Cuvinte, să mă scoţi din lume pe mine, străinul, ne- 
vrednicul, umilitul, mai rău ca orice om, ca orice animal necuvântă- 
tor. 

Şi de aceea, îndrăznind în mila Ta, Te rog, îţi cer şi cad la pi- 
cioarele Tale; dă-mi cuvânt drept, dă-mi tărie, dă-mi putere să grăiesc 
tuturor celor predaţi Ţie, celor ce-Ţi slujesc Ţie, împărate al tuturor, 
să vorbesc celor introduşi în Tainele Tale, stăpânitorilor şi slujitorilor, 
celor ce socotesc că Te văd pe Tine şi Ţi se închină, cu sinceritate ca 
unui Stăpân; 

Voi toţi, împăraţi şi puternici, preoţi, episcopi, monahi, oameni 
căsătoriţi, nu dispreţuiţi a asculta glasul şi cuvintele mele, om neîn- 
semnat, ci deschideţi-vă urechile inimii şi auziţi şi înţelegeţi, ce spune 
Dumnezeul tuturor, Cel dinainte de toţi vecii, Cel neapropiat, singurul 
Atotţiitor, în a cărui mână e suflarea tuturor celor ce sunt: 

„împliniţi în chip drept toate poruncile Mele şi să duceţi o viaţă 
de oameni de rând, în sărăcia pe care o fericesc. 

Căci ce folos aveţi să eliberaţi lumea de moarte şi de robie vre- 
melnică dar să vă faceţi voi înşivă în fiecare zi robi ai patimilor şi ai 
demonilor, prin faptele voastre şi moştenitori ai focului nestins? 

Căci toate celelalte fapte pe care le împlineşte cineva pentru 
Mine şi faţă de aproapele din compătimire şi milă, sunt bune, dar 
prima dintre toate e să se îndure de sine şi să păzească cuvintele Mele 
cu toată sârguinţa şi să arate o pocăinţă sinceră pentru faptele rele ce 
le-a făcut, poate, înainte, apoi să nu se mai întoarcă la acestea, ci să 
stăruie în cuvintele Mele, ale Stăpânului, în poruncile şi legile adevă- 
rului; şi să le împlinească pe toate fără călcare până la moarte; să nu 
nesocotească nici cel mai simplu cuvânt, nici un amănunt din cele 
scrise. 

Aceasta este o jertfa pentru Mine, aceasta este o tămâie, un pri- 
nos şi un dar. 

Iar cei lipsiţi de acestea sunt mai rău ca păgânii. 

214 



Iar voi, conducătorii episcopiilor, înţelegeţi că sunteţi pecetea 
chipului Meu şi aţi fost rânduiţi pentru convorbirea vrednică cu Mine 
şi aşezaţi deasupra tuturor drepţilor, ca unii ce ţineţi locul ucenicilor 
Mei şi purtaţi chipul Meu dumnezeiesc. 

înţelegeţi că aţi primit chiar peste cea mai mică comunitate pu- 
terea pe care am luat-o Eu, Cuvântul, de la Tatăl, Eu, care fiind Dum- 
nezeu prin fire, M-am întrupat şi m-am făcut îndoit în lucrări, în voin- 
ţă şi la fel în firi, care sunt Dumnezeu-om, neîmpărţit, neamestecat şi 
iarăşi om-Dumnezeu; care, ca om am binevoit să fiu ţinut în mâinile 
voastre, iar ca Dumnezeu sunt cu totul de necuprins de mâinile voas- 
tre de lut; 

Eu care sunt nevăzut celor ce nu văd şi neapropiat, care M-am 
lăsat junghiat pentru toţi, căci sunt îndoit, dar într-un singur ipostas. 

Pentru aceasta, aceia dintre episcopi, care se mândresc faţă de 
cei mici, ca faţă de unii ce sunt smeriţi, sunt departe de vrednicia 
episcopilor. 

Desigur, nu vorbesc de cei a căror viaţă e la înălţimea cuvântu- 
lui şi poartă pecetea învăţăturii şi a vorbirii lor despre Dumnezeu, ci 
despre cei ce socotesc, ţinând în mâini pâinea care e foc, Mă dispreţu- 
iesc pe Mine ca pe o simplă pâine şi-şi închipuie că văd şi mănâncă o 
oarecare bucată de pâine, nevăzând slava Mea nevăzută. 

Vorbesc despre acei mulţi dintre episcopi, care se înalţă, deşi se 
află jos, coborâţi printr-o umilire rea şi contrară celei adevărate, vâ- 
nând slava cea de la oameni şi nesocotindu-Mă pe Mine, Creatorul 
tuturor şi respingându-Mă ca pe un sărac şi sărman. 

Ei se ating cu nevrednicie de trupul Meu şi tind să domnească 
peste cei mulţi, pătrunzând fără chemare înăuntrul celor tainice ale 
Mele, intrând în cămara de nuntă, în altarul Meu, al celor negrăite, 
fără veşmântul harului Meu, pe care nu l-au primit încă, ca să vadă 
cele ce nu le este îngăduit. 

Dar Eu, Prea Iubitorul de oameni, am îndelungă răbdare, supor- 
tând neruşinata lor îndrăzneală, însă ei intră şi-Mi grăiesc ca unui 
prieten, Mie, de care n-au avut nici o frică de robi şi Mi se arată ca 
familiar, ei care nu cunosc nici măcar harul Meu; şi se încumetă să fie 
mijlocitori pentru alţii, fiind vinovaţi de multe greşeli. 

împodobindu-şi bine trupul pe dinafară, par, ticăloşii şi viclenii, 
celor ce-i privesc, strălucitori şi curaţi, dar au sufletele mai murdare 
decât lutul şi noroiul, mai bine zis, decât orice otravă purtătoare de 
moarte. 

215 



Căci, precum odinioară Iuda cel ce M-a vândut, luând pâinea de 
la Mine cu nevrednicie, a mâncat-o cu nevrednicie ca o bucată de 
pâine obişnuită şi de aceea Satana a intrat de îndată în el şi 1-a făcut 
vânzător neruşinat al Meu, al învăţătorului Lui, luându-1 slujitor şi rob 
şi împlinitor al voilor lui, aşa păţesc fără să-şi dea seama şi aceştia 
care se ating cu îndrăzneală, cu mândrie şi cu nevrednicie de Tainele 
Mele, ei care stăpânesc din scaunele lor peste preoţi; 

Ei care aveau conştiinţa vătămată încă înainte de a fi în scaun şi 
vrednică de a fi osândită în chip neîndoielnic şi după aceea; 

Ei care păşesc în încăperea Mea dumnezeiască şi stau fără ruşi- 
ne şi plini de îndrăzneală în locul cel sfânt, înaintea Mea, nevăzând 
slava Mea dumnezeiască, pe care dacă ar vedea-o, n-ar face aceasta, 
nici n-ar îndrăzni să treacă prin uşa Bisericii Mele dumnezeieşti cu 
atâta îndrăzneală." 

Toate acestea scrise de mine le va cunoaşte, ca adevărate şi si- 
gure, tot cel ce voieşte, prin lucrurile însele pe care le facem noi, pre- 
oţii şi nu va afla nimic mincinos în ele. 

Şi se va convinge şi va mărturisi că Dumnezeu însuşi le-a spus 
acestea prin mine, de nu va fi cineva dintre cei ce le fac care să se 
grăbească să se acopere cu cuvinte înşelătoare şi să pună un văl peste 
ruşinile sale, pe care le va descoperi în faţa îngerilor şi oamenilor 
Domnul Dumnezeul tuturor, Cel ce descoperă cele ascunse ale întune- 
ricului. 

Care dintre noi, preoţii de acum, şi-a curăţit mai înainte fărăde- 
legile lui, ca să îndrăznească apoi, astfel, să se apropie de preoţie? 

Care ar putea spune cu îndrăzneală că a dispreţuit slava de jos şi 
slujeşte numai pe cea de sus? 

Care a iubit pe Hristos şi numai pe El şi a nesocotit aurul şi toa- 
te avuţiile? 

Care s-a mulţumit numai cu cele de trebuinţă şi nu şi-a însuşit 
ceva de al aproapelui? 

Care nu şi-a câştigat o cunoştinţă osândită din daruri date sau 
primite, prin care a înduplecat pe cineva să i se dea sau a fost îndu- 
plecat el însuşi să dea harul preoţiei? 

Care n-a preferat pe un prieten nevrednic unui om vrednic, ca 
să-1 facă preot? 

Cine nu caută să facă episcopi prieteni buni ai săi ca să ia în stă- 
pânire toate cele străine? 

216 



Cine nu socoteşte că e un păcat mic, sau nu e deloc păcat, a-şi 
însuşi bunuri ale unei alte biserici? 

Care, la cererea celor puternici ai lumii, ai unor prieteni, bogă- 
taşi şi căpetenii, n-a hirotonit pe vreunii fără vrednicie? 

Cu adevărat nu există azi nimeni care să aibă inima curată de 
toate acestea şi să nu fie împuns de conştiinţă că a făcut în orice caz 
vreuna din cele ce le-am spus. 

Ci toţi păcătuim fără grijă, negândindu-ne nici la tăierea răului, 
nici la săvârşirea binelui. 

Şi, de aceea, nici nu ne pocăim, ci ne scufundăm în adâncul re- 
lelor şi zăcem neîndureraţi în ele. 

Căci dat fiind că n-am cunoscut gustul slavei dumnezeieşti, nu 
putem nesocoti slava de jos. 

Iar iubirea de slavă, înţeleg de cea omenească, nu lasă sufletul 
să se smerească, nici să se mustre pe sine de bună voie. 

Deci spune-mi, cum aşa fiind acestea, cel ce vânează slava de la 
oameni şi caută bogăţia cea stricăcioasă, cel ce pofteşte să aibă mul- 
ţime de aur, cel ce răpeşte cu nesăturare şi cugetă rău la cei ce nu-i 
dau des, va îndrăzni să spună că are pe Dumnezeu locuind în el, sau 
că iubeşte pe Hristos, sau că are Duhul lui Hristos? 

Iar cel ce n-a primit pe Hristos, pe Tatăl Lui şi pe Duhul Sfânt, 
pe Dumnezeu Cel Unul ca să locuiască în mod conştient şi să umble 
în inima lui, cum va arăta o slujire sinceră, sau de la cine altul va în- 
văţa smerenia, sau cum va cunoaşte voia dumnezeiască? 

Căci cine va mijloci între acesta - episcop, preot - şi Dumne- 
zeu, sau îl va împăca cu El şi-1 va înfăţişa ca slujitor fără pată lui 
Dumnezeu, singurul curat şi neprihănit, la care nu îndrăznesc să pri- 
vească Heruvimii, fiind neapropiat tuturor îngerilor? 

Cine îl va asigura pe acesta că împlineşte fără păcat şi săvârşeşte 
neosândit slujirea înfricoşătoare a jertfei nepătate? 

Care înger, care om, îl poate asigura de aceasta, sau va putea să 
o facă? 

Eu o spun şi o mărturisesc aceasta tuturor şi nimeni să nu se 
amăgească despre aceasta şi să nu se înşele prin cuvinte: de aceea, să 
nu îndrăznească să primească preoţia şi autoritatea asupra sufletelor 
cel ce nu va părăsi mai întâi păcatul şi nu va urî din suflet cele ale 
păcatului şi nu va iubi cu adevărat numai pe Hristos şi nu-şi va pierde 
sufletul însuşi pentru El, neîngrijindu-se de nimic din cele ale vieţii 
omeneşti, ci murind în fiecare zi; cel ce nu va plânge mult pentru sine 

217 



şi nu se va tângui şi nu va avea decât dorirea Aceluia; cel ce nu se va 
învrednici prin multe necazuri şi dureri să primească pe Duhul dum- 
nezeiesc, pe care Hristos L-a dat şi apostolilor Săi, căci, prin El poate 
să alunge toată patima şi să dobândească cu uşurinţă toată virtutea şi 
de la El îi vine curăţirea şi vederea sufletească, de la El cunoştinţa 
voii dumnezeieşti, de la El strălucirea luminării dumnezeieşti şi vede- 
rea luminii neapropiate; de la El i se naşte nepătimirea şi sfinţenia; şi 
se dă tuturor celor învredniciţi să vadă şi să aibă pe Dumnezeu în 
inimă şi să fie păziţi de El şi să păzească poruncile dumnezeieşti. 

Căci, precum Hristos e şi adus şi Se şi aduce lui Dumnezeu şi 
Tatălui Său, aşa El ne şi aduce pe noi şi ne şi primeşte. 

Deoarece fapta aceasta (a episcopului şi a preotului), 
săvârşindu-se cu nevrednicie, va fi spre judecată şi spre osândă, ea va 
fi în acest caz mai rea ca a ucigaşului, mai rea ca a curvarului şi a 
preacurvarului şi decât toate păcatele. 

Fiindcă toate faptele rele se săvârşesc între muritori, toţi păcătu- 
im unii împotriva altora, dar cel ce face cu îndrăzneală negustoria cu 
cele dumnezeieşti şi vinde harul Duhului, păcătuieşte neîndoielnic 
faţă de Dumnezeu. 

Căci cel rânduit ca reprezentant (ca faţă) al Cuvântului, trebuie 
să vieţuiască ca şi El şi să poată spune astfel, ca El: 

„Urmează-Mi." 

Vulpile au vizuinile lor şi toate păsările cuiburile lor (Matei, VI- 
II, 20, 22), iar eu nu am unde să-mi plec capul, fiindcă m-a învredni- 
cit să fiu slujitorul Lui. 

De fapt, el nu trebuie să aibă nimic al său, nici să posede ceva 
de al lumii, decât numai ceea ce este de trebuinţă trupului, iar toate 
celelalte să socotească că aparţin săracilor şi străinilor şi Bisericii lor. 

Iar de va îndrăzni să se folosească de acestea în mod necuvenit 
şi ca un stăpân şi să dăruiască rudeniilor cele ale străinilor şi să zi- 
dească case şi să cumpere pământuri şi să târască după el mulţime de 
sclavi, vai, ce osândă îşi va atrage acela! 

Fără îndoială acesta se aseamănă omului care cheltuind în chip 
rău din prostie toată zestrea soţiei lui, fiind arestat şi cerându-i-se 
aceasta şi neavând de unde să o întoarcă, pe lângă lipsirea de soţia sa, 
mai e trimis şi spre deţinere în închisoare. 

Aşa vom fi deci, preoţii şi slujitorii care cheltuim pentru noi şi 
pentru rudenii şi prieteni veniturile bisericilor şi nu ne îngrijim câtuşi 

218 



de puţin de săraci, ci zidind case, băi, palate, turnuri, le dăm de zestre 
în căsătorii, dispreţuind şi nesocotind bisericile noastre ca străine. 

Şi plecând departe pentru timp îndelungat, ba petrecând chiar în 
altă ţară, lăsăm văduve „soţiile" noastre, neavând nici o grijă de ele. 

Şi chiar dacă stăm şi locuim lângă ele, nu o facem pentru că ne 
ţine iubirea, ci numai pentru a trăi în belşug şi cu risipă din veniturile 
lor. 

Dar, de frumuseţea sufletului miresei lui Hristos, care dintre noi, 
preoţii se îngrijeşte? 

Arată-mi pe unul şi mă mulţumesc cu el. 

Dar, vai nouă, săvârşitorilor jertfei din veacul al şaptelea, vai 
nouă, preoţi, călugări, episcopi şi slujitori ai lui Hristos, care călcăm 
legile lui Dumnezeu şi ale Mântuitorului, nesocotindu-le vrednice de 
nici un preţ. 

Vai, nouă, că dacă apare unul singur, socotit mic între oameni, 
dar mare înaintea lui Dumnezeu, ca şi cunoscut de El, care nu se co- 
boară cu noi în patimile noastre, îndată îl îndepărtăm ca pe un răufă- 
cător şi îl alungăm din mijlocul nostru şi-1 scoatem din obşte, cum L- 
au scos odinioară pe Hristos al nostru, arhiereii de atunci şi cruzii 
iudei, cum a spus El însuşi şi o spune pururea, prin glasul strălucitor 
al minunilor Lui. 

Dar este un Dumnezeu, care-1 va înălţa pe acela şi-1 primeşte 
precum în această viaţă, aşa şi-n cea viitoare. 

Şi-1 va slăvi împreună cu toţi sfinţii, pe care acest om i-a iubit. 

Dar ce spune şi către noi Cuvântul? 

„Voi, ce păreţi serioşi între monahi. 

întipăriţi înăuntrul vostru prin binecredincioşie şi îmi va fi fără 
îndoială şi exteriorul vostru curat. 

Căci exteriorul vă va fi spre folosul vostru şi al celor ce văd fap- 
tele voastre cele bune, dar Eu, Creatorul tuturor şi cetelor Mele înge- 
reşti şi dumnezeieşti, dorim interiorul vostru. 

Iar dacă împodobiţi chipul din afară cu frumuseţea purtărilor şi 
socotiţi că vă faceţi iubiţi celor ce văd numai prin aceasta, prin de- 
prinderea ostenelilor din afară, dar nu puneţi nici un preţ pe chipul 
Meu, care îmi este scump, ca să-1 curăţiţi şi împodobiţi cu sârguinţă şi 
lacrimi şi osteneli, prin care vă arătaţi Mie şi tuturor în mod clar oa- 
meni raţionali şi dumnezeieşti, vă asemănaţi cu adevărat cu nişte 
morminte putrezite, ca fariseii de odinioară, cum am spus atunci mus- 
trând nebunia lor. 

219 



Pe dinafară sunteţi strălucitori, iar înăuntru plini de o putrezici- 
une ca cea a osemintelor moarte, de gândurile, de cuvintele, de pati- 
mile, de înţelesurile urâte şi de intenţiile viclene ale unei inimi per- 
verse. 

Căci cine dintre voi a căutat postul, vieţuirea aspră, ostenelile, 
părul nepieptănat, brâuri de fier, îmbrăcăminte de păr, pietre pentru 
genunchi, pat aspru şi orice alt fel de dureroasă pătimire? 

Acestea sunt, desigur, bune, însă dacă împliniţi bine şi lucrarea 
ascunsă cu conştiinţă, înţelepciune şi raţiune. 

Dar, dacă neavând-o aceasta, vă mândriţi cu acelea, care nu sunt 
nimic fără aceea, vă asemănaţi cu leproşii, împodobiţi cu veşminte 
strălucitoare, spre amăgirea celor ce-i privesc. 

Deci părăsind toate cele din afară, grăbiţi-vă să vă predaţi cu 
căldură numai lucrării dinăuntru, prin lacrimi şi osteneli, prin virtuţi 
dumnezeieşti, ca să vă arătaţi Mie ca fecioare în gândurile voastre, 
luminaţi în toată înţelegerea; şi să vă uniţi cu Cuvântul Meu prin cu- 
vântul înţelepciunii Mele şi al conştiinţei mai înalte. 

Iar ţie, mulţimea întreagă a poporului Meu, vino cu râvnă spre 
Mine, Stăpânul tău. 

Vino, dezleagă-te de lanţurile lumii, urăşte toată înşelăciunea 
simţurilor, fugi repede de pricinile relelor şi de pofta vederii trupului, 
de îngâmfarea cugetării şi a vieţii şi de orice altă închipuire deşartă! 

Cunoaşte-le pe acelea ca aparţinând lumii, nedreptăţii, ducând 
spre pieire pe cel ce se foloseşte de ele în viaţă în chip pătimaş şi cu 
împătimire şi fâcându-1, din nenorocire pentru el, vrăjmaşul Meu. 

Ia în inima ta dorul de comorile Mele, de bunătăţile veşnice, pe 
care ţi le-am pregătit ca un prieten iubit, întrupându-Mă, ca să şezi în 
chip negrăit împreună cu Mine la masa împărăţiei Mele celei din ce- 
ruri, împreună cu toţi sfinţii! 

Căci dacă te cunoşti pe tine însuţi, ca muritor şi stricăcios şi ca 
neavând decât un mic rest de viaţă, ştii că nu vei fi urmat de nimic din 
cele strălucitoare, plăcute şi dulci ale lumii, când vei pleca de aici şi 
te vei sălăşlui acolo, decât numai de rodul faptelor rele sau bune să- 
vârşite de tine în viaţă. 

Şi cunoscând stricăciunea şi vremelnicia tuturor, lăsând cele de 
jos, vino sus, precum te chem, la Mine, Dumnezeul tuturor şi Mântui- 
torul, ca să trăieşti cu adevărat în vecii vecilor şi să te bucuri de bună- 
tăţile Mele, pe care le-am gătit celor ce Mă iubesc pe Mine acum şi 
pururea şi în toţi vecii." 

220 



Amin. 



221